ACEST TEXT APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Aeroporturi. Foșnetul lor. Mirosul genților noi sau vechi, burdușite. Zâmbete și încruntări. Miros de călătorii. Miros de plastic nou, gălăgie, parfumuri, duty-free. Aproape de fiecare dată când ajung într-un aeroport, mă gândesc fugitiv la «The Terminal». Aseară ne-am întors dintr-o călătorie mai lungă. Îmi plac plecările și mai puțin întoarcerile. Îmi place să fac bagaje și mai puțin sa le desfac. Iubesc atât de mult decolările încât simt că măcar pentru asta merită sa zbori măcar o dată la câteva luni.
Am avut pentru prima oară un incident în aeroport. Ne aflam in Viena și împrejurul porților de îmbarcare era excesiv de aglomerat. Copil obosit, nu avea unde să se așeze decât pe Trunki și mai aveam destul de așteptat. Am hotărât sa ne omorâm timpul la un restaurant. Care masă? Nu era niciuna liberă. Ulii ceilalți migrau de la o intrare la alta a restaurantului hotărâți să se căpătuiască. Într-un final, după vreo 30′, am reușit și noi. Am comandat ceva de mâncare, am scos cărțile cu abțibilduri, blocul de desen, creioanele twistables, să aibă copilul activitate în timp ce-i mai îndesam câte-o furculiță cu salată că deh, avea mâinile ocupate. Terminasem cu mâncatul, băutul și ascultasem o întreagă conversație de la masa (foarte apropiată) de-alături. Dintr-odată, ecranul luminos pe care până atunci scria “New Delhi” se schimbă în “București”. Super, îmi zic, avem toate șansele să trecem de control și apoi las copilul să se odihnească într-un loc mai puțin agitat. Cerem nota, plătim și ne îndreptăm spre control.
Un angajat chinez ne face semn cu mâna să venim mai repede. Ce atâta grabă oameni buni că mai e o oră jumate până la decolare. Nu se mai uită la bilete așa cum făcuseră toți, invariabil, la fiecare control și țac-pac, scoate curele, si eșarfe vă rugăm, copilul să-şi pună căluțul de mare de pluș pentru scanat că poate, cine stie, om fi ascuns vreo arma letală și trecem. Eu și fiică-mea adică. Pe soțul meu îl pun să se descalțe, îl iau la puricat, bip bip, am trecut prin atâtea controale și numai la voi au bipăit toate alea. În final, după ce ne reataşăm curelele și ne punem eșarfele, ne uităm uimiți în jur: nimeni. Gândesc cu voce tare: noi ori nu știm să citim ori ceva nu e-n regulă. Scaune berechet. Ne ducem într-un colț mai izolat, întind două geci, descalț copila care se-ntinde fericită și ne-aşezăm și noi relaxati să mai stăm de vorbă. N-apucăm. Apare chinezul cu pricina și ne zice da’ ce faceți ca sunteți ultimii, avionul trebuia să decoleze. Mă uit la soț, el la mine și îi zicem că suntem destul de siguri că nu plecăm prea curând. Nenea ne cere să arătăm biletele, ceea ce ar fi trebuit să facă mai devreme de fapt, în timp ce ne-ntreabă dacă nu mergem la New Delhi. Păi mai domnule, dacă acolo scria Bucuresti, de ce-ți imaginezi tu c-aş vrea să ajung în India? Aaaaa, ne zice el în sfârșit dumirit, pai nu aveți voie așa devreme. Inima mea deja pompa mai rapid, număram în gand să nu îi zic vreo două în timp ce el ne spunea că e musai să ieșim și, eventual, când se va putea, ne vom înghesui la un alt control împreună cu alți români dornici sa ajungă acasă. Soțul meu, mai calm de felul lui (că altfel nu m-ar fi suportat pe mine) îmi zice printre dinți sa nu ma pun cu tâmpiții că nu rezolv nimic. Eu insist totuși și întreb chinezul de ce-au mai schimbat New Delhi cu București și de ce măcar nu ne-au întrebat de sănătate înainte să trecem prin controlul vieții și să ne bucurăm ca va dormi copilul. La care el zâmbește ca idiotul, ridică din umeri, se-ntoarce și pleacă. Deci chiar pleacă. Fără să răspundă. În clipa aia îmi venea să mă duc să pun piedică și-apoi să-l oblig să-mi convingă copilul că trebuie să plecăm din locul acela liniștit și bun înapoi in aglomerația nebună făr’ de locuri. Big Brother însă și-a dat seama că răspunsurile lui nu prea ne încântaseră c-a apărut din senin o domnișoară cu fustiță bleumarin care ne-a explicat că s-a făcut o confuzie, că îi pare nespus de rău (pariez) și că ne așteaptă să ne întoarcem. De parcă aveam încotro.
Am convins copilul, am plecat de-acolo și ne-am dus undeva mult mai departe unde-am găsit cu greu niște locuri libere. Am cumpărat un caleidoscop iar asta mică s-a conversat cu o domnișoară care a făcut greșeala s-o bage în seamă. Când a venit timpul sa ne indreptam iarăși spre faimosul punct de control, era deja o coadă imensă și, culmea, nu românii erau cei care-ți suflau în ceafă. Și cum stăteam noi așa resemnați, îl vedem pe chinezul nostru șmecher care ieșea din tură, c-un palton care i-ajungea la glezne și c-un zâmbet maaaaaare și tâmp pe față. I-am urat ceva de bine în sinea mea și am mai înaintat cinci cm cu gloata.
Dar cum o neplăcere nu vine niciodată singură, în avion, în spatele nostru, a stat o familie c-un bebeluș de 8 luni, care a urlat săracul din toți rărunchii aproape tot drumul. Fiică-mea, exasperată, a declarat ferm că ea nu mai vrea frate daca bebelușii plâng în halul acela. În plus, tatăl bebelușului avea o problemă serioasă în care erau implicate glandele sudoripare, lipsa apei și insuficiente fonduri pentru săpun și deo. Cum copila ne tot întreba ce miroase așa urât, i-am zis în șoaptă că este cineva care urăște dușul și deodorantul. Iar ea a intrebat tare “cine nu se spală??”. Cred c-a fost prima oara când am fost fericită că ajung în Otopeni.
Plecări. Autostrăzi. Întoarceri. Aeroporturi. Miros de concedii. Deja simt neastâmpărul și regretul unei plăceri prea scurte, ca o prăjitură delicioasă care se termină repede, oricât de mult ai încerca să amâni ultima bucățică.
Snow Flow
Sursa foto: mamă fericită via Shutterstock
Snow Flow, asadar, pana la urma, in ciuda acestor intamplari,aceasta iesire e cuprinsa in categoria ”placeri”. Momente mai putin placute pot aparea oricand, dar tine de noi sa nu lasam sa depaseasca, ca intensitate, amintirile frumoase ale vacantei. Iar cu bebelusii plangaciosi din avioane, eh….sa ne gandim si la parintii care au vrut neaparat o vacanta sau trebuie sa se deplaseze si fac parte din aceea categorie a caror viata nu e pusa pe stop, in momentul venirii pe lume a unui copil. Cu riscul de a-i deranja pe ceilalti…
Sunt complet de acord că noi ne modelăm zilele și că de noi depinde cum tratăm diverse circumstanțe. Bebelușul era tare amărât, părinții îl pasau de la unul la altul și nu se liniștea nicicum. Sigur că orice copil o fi deranjat la un moment dat, evident că nu evităm călătoriile până face copilul 7 ani :)))
Foarte slab articol, subiect nedefinit (ce a vrut sa spuna poetul cu asta?). Sorteaza.le mai atent
Mie mi-a placut mult scriitura. E o pastila, nu are mesaj, e drept, dar merge foarte bine si asa, fara.
E primul guest post lipsit de mesaj.
E grav? E o întâmplare lipsită de unicitate, de special, e o zi de călătorie, o proză scurtă care ne poate duce cu gândul la concedii proprii, întâmplări diverse sau posibile incidente.
Daca vrei poti sa scrii tu unul mai bun, cu mesaj si tot ce trebuie. Asteptam cu interes!
Haha!Tare fetita!Din pacate,am patit si eu cu un nene d-asta la intoarcerea dintr-o vacanta. Din ce mi-am dat seama,era un italian la vreo 45 de ani.Bombanea singur langa mine,dar asta n-ar fi fost nimic,daca macar ar fi folosit si el dusul inainte.
Calatorii cat mai placute iti urez,draga autoare!
Și vouă asemeni 🙂
Nu toate articolele trebuie sa aiba un mesaj. Aici am citit o naratiune draguta despre un aeroport aglomerat si- un copil obosit. Nu a fost antrenant ori amuzant, dar mi- a placut stilul autoarei si nu regret cele doua minute in care l- am citit.
Mulțumesc pentru apreciere.
Bun, la categoria „posibile incidente in aeroporturi si avioane”.
Cateva lucruri la care am putea sa ne gandim:
1. Avand in vedere ce se intampla prin lume, nu mi se pare exagerata securitatea de la aeroporturi. Prefer sa ma controleze super minutios de sapte ori dar sa stau linistita ca asa sunt controlati toti pasagerii, decat sa ne faca un control super formal. Mai ales daca sunt si cu copilul dupa mine.
2. Unii oameni transpira excesiv de la stress, nu de la nespalare. Usor dezamagitor ca o mama care stie foarte bine cat de dificil si solicitant e orice drum cu un copil mic, se arunca la astfel de prezumtii si isi mai si invata copilul sa presupuna mai degraba lucruri negative despre oamenii din jur, decat sa-si manifeste intelegerea. Chiar si daca omul din spatele meu ar fi fost cel mai nespalat din lume, tot as fi cautat sa-i dau copilului un alt motiv pentru mirosul neplacut (nu o minciuna ci pur si simplu as fi formulat lucrurile astfel incat in cazul in care copilul repeta ceva, nimeni sa nu se simta jignit).
3. Nu orice drum cu avionul cu un copil mic este un moft.
2. să transpiri e normal. să mirosi în halul acela nu e normal – cel mai adesea se întâmplă din cauza faptului că oamenii nu folosesc deodorant după duș. Îmi cer iertare că nu am fost suficient de politically correct încât să inventez altceva gândindu-ma în prealabil că fiică-mea va zice ceva cu glas tare.
3. sunt sigură că orice călătorie cu un copil mic presupune un stres, nu era copilul vinovat că plângea doar :))
Pe fond nervos si in anumite situatii, transpiratia poate mirosi infiorator chiar daca esti super maniac cu spalatul. Sunt efectiv probleme hormonale pe care nu le poti tine mereu sub control. Nici cu deodorant si parfum nu te poti da totusi in cantitati industriale (ca deh, mai trebuie sa respire si altii). Asta ca sa nu mai vorbim ca uneori mirosul natural e mai acceptabil decat cel rezultat din diverse combinatii olfactive.
Eu imi dau seama ca drumul nu a fost prea placut, si evident nu-l cunosc pe domnul mirositor deci nu am de unde sa stiu daca teoria mea e corecta sau nu. Dar ma gandesc ca drumul cu avionul cu un copil care plange non stop, ar putea sa fi fost exact factorul care sa ii dea glandele peste cap. Si in astfel de momente, sa auzi ca esti considerat si nespalat, cred ca e fix cireasa de pe tort.
Dar de fapt marea mea problema era alta, nu teoria transpiratiei :)))) In general ma streseaza foarte tare drumurile cu copilul. In mintea mea, speram ca macar ceilalti parinti sa fie mai intelegatori (ca plange copilul si nu-l pot opri, ca fac jdemii de sunete dubioase, ca am o mie de catrafuse samd). Postarea nu a facut decat sa-mi arate ca si ceilalti parinti sunt la fel de deranjabili ca si neparintii. Ceea ce m-a intristat desi articol s-ar fi vrut vesel totusi.
Cred că e posibil să ai așteptări ireale. Da, nu suntem totdeauna perfecți, spunem ce gândim în detrimentul altora, nu ne gândim absolut mereu să nu ofensam ci ne gândim la confortul nostru, egoist dar adevărat. Nu mă interesează sincer dacă omul avea sau nu probleme reale (acelea de care spui sunt totuși rare și te asigur că exista deodorante care fac față) din cauza carora mi-a venit să vărs de zeci de ori pe parcursul zborului și da, uneori sunt intolerantă când vine vorba de alți adulți părinți și ei tocmai pentru că ultima brumă de rabdare merge către o relație cât mai bună cu ai mei copii.
Dacă nimeni altcineva nu a gândit aiurea despre alți părinți in diverse circumstante bravo lor.
Nu stiu ce probleme avea sau nu domnul acesta, dar pot spune ca nu cred ca sunt asa de rare cazurile. Caz concret : eu – in urma unui soc caruia nu i-am acordat atentie (eu considerandu-ma o femeie tare care poate suporta orice si merge inainte pentru ca „viata e grea si asta e” – asa credeam pe atunci), am patit urmatorul lucru : la orice stres oricat de mic corpul meu a inceput sa „emita” mirosuri ingrozitoare. Nu am cuvinte sa spun prin ce infern am putut trece, ce sentimente de umilinta ingrozitoare, groaza cand ieseam intre oameni … este foarte, foarte greu de suportat sa vezi greata si sila pe fetele celor cu care interactionezi (cunoscuti sau straini). Intrasem intr-un cerc vicios. In perioada aia, viata personala mi-a fost afectata profund, munca data peste cap, calatoriile (numai cand nu le puteam evita) – un chin. Am facut investigatii medicale, tratamente, degeaba. Cu terapie (multa!) am reusit sa-mi depasesc problema, dar nu total. In anumite situatii (si niciodata nu pot sa stiu de dinainte care-s alea) corpul meu tot „o ia razna”. Dar macar acum imi e mai usor sa functionez in societate… si sper, sper din tot sufletul meu, din toata inima mea, sa vina odata ziua aia cand o sa fiu si eu un om normal din punctul asta de vedere!!
Asa ca acum sunt muuult mai toleranta cu cei din jurul meu, chiar daca ma deranjeaza unii oameni in continuare cu una, cu alta (e normal, e uman pana la urma). Nu mai emit judecati usor. Inainte eram foarte, foarte judecativa:))… pana am patit-o, pentru ca nu mi-am inchipuit niciodata ca pot trece prin asa ceva, nici nu stiam ca exista o astfel de afectiune! Dar exista mereu si posibilitatea de vindecare, totul e sa nu te lasi batut!:) Asa ca daca sunt persoane care au diverse „manifestari” fizice pe care nu le pot controla (sau au in familia lor persoane cu afectiuni de-astea, „ciudate”), nu va lasati infrante, investigati-va psihicul, investigati-va interiorul si mai devreme sau mai tarziu veti afla care-i cauza si apoi, incet-incet, o puteti indeparta!
PS : mie mi-a placut scriitura, e plina de viata, sunt emotiile unui om:) …plus ca mi-a amintit de aeroporturi si … decolari:) momentul meu preferat dintr-un zbor e decolarea, dupa ce avionul e in aer, parca as vrea sa coboram si s-o luam iar de la capat cu decolarea:)))
Andreea, chiar dacă nu ne cunoaștem îți spun sincer că îmi pare foarte rău că ai trecut prin așa ceva. Cred că e o experiență greu de suportat. Fiecare devine mai tolerant cu experiențele pe care el însuși le-a trăit. Adică așa cum unii pot fi toleranți cu mirosurile eu pot fi toleranta in domenii care pe alții i-ar transforma în mingi furioase 🙂
Dacă mai sunt persoane în situații similare recomand o cremă gen deodorant se găsește la Boots și se numește Sure check – este super.
Mă bucur că mai sunt persoane care adoră decolările 🙂
Nu cred c-ai inteles complet …
Andreea vorbea de faptul ca tot corpul emana un miros neplacut, nu era vorba doar de subrat, deci nu prea avea ce face cu deodorantul in aceasta situatie. Sunt astfel de persoane, e greu sa fii in pielea lor; care o fi fost motivul domnului nu-l stim, dar e mai corect sa gandim ca e si el jenat si sa nu presupunem altceva.
Textul mi-a placut sa-l citesc, a fost placut, dar a fost umbrit de constatarile referitoare la bebelusul care plangea, domnul care mirosea urat si explicatia data copilului.
Eu am calatorit cu bebe de mic. L-am luat peste tot. La 6 luni am fost cu el in Romania singura pe avion. Situatia in sine m-a stresat enorm, unde mai adaugi si faptul ca la decolare bebe urla din toti rarunchii si toata lumea se uita ucigator la mine. Ba o doamna „draguta” din fata mi-a si zis enervata: „dar nu ai draga lapte sau o suzeta sa-i dai?”. Pai daca aveam sau daca bebe le accepta mai trebuia ea sa intrebe? Apoi mi-a zis: „pai ia-l in brate” (era in scoica de masina pe scaunul alaturat). Evident ca nu puteam face asta decat dupa decolare. As fi facut-o altfel. Oare de ce cred ceilalti ca tu ca parinte nu ai incercat deja toate optiunile?
Unii părinți chiar nu încearcă nimic în afară de a-l pasa de la unul la altul cum a fost cazul celor din călătoria mea. Sigur că uneori orice ai încerca copilul poate plânge și nu trebuie să ne simțim atacați – absolut întotdeauna vor fi persoane care să comenteze indiferent ce am face. Din păcate, cu cât părintele e mai stresat cu atât copilul se calmează mai greu.
Mi-a placut stilul articolului, proza relaxanta, experienta interesanta, mama cu nervi tari 🙂
Haha. Cred că nervii mai tari îi avea mama cu bebelușul. Pff acum m-a pocnit un gând: dacă plângea din cauza mirosului? Cred că sunt linșată numai dacă mă gândesc la aceasta posibilitate 🙂
E un exemplu foarte bun de proză scurtă, de ce se caută aproape cu îndîrjire o morală, filosofeală abruptă, nuanţe seci ori ascunse, sau sfaturi existenţiale? Că dispare din parfum. Sau de ce se zgândăreşte? Nu asta a fost intenţia autoarei, în măsura în care mulţi dintre noi nu suntem, şi nici nu avem veleităţi de critici literari. Eu unul sper să o mai citesc, cu mica mea experienţă spun că are talent, scrie degajat – şi ceva exerciţiu scriitoricesc, hai că am ghicit :D.
Mulțumesc Claudiu. Hai că ai ghicit :))
Dar uite, critica face bine, chiar și feed back-ul negativ dacă altceva nu se poate observa 😛
Păi na, încerc şi eu să mai văd de-adevăratelea. Comentatoarelor care urmaresc cu ostentaţie reproşul (şi atât) le recomand Poveşti corecte politic de adormit copiii de James Finn Garner. Plus că unele construcţii de-ale tale m-au dus cu gândul la Jerome K. Jerome, mă întreb şi eu, cum ar fi să il trag de mânecă „Băi Jeroame, ia vezi că nu prea-mi convine ce-ai scris tu acolo, ia ai grijă, arză-te-ar focu’!”. Foarte probabil aş pica în ridicol 🙂
Știi ce e ciudat? Că pe JKJ nu am apucat să-l citesc, nu știu cum mi-a scăpat. Marii mei favoriți sunt Fowles și Ted Dekker, în curând va fi și Jonathan Foer că îmi place rău Incredibly Loud and Extremely Close de care m-am apucat de curând.
Si mie mi-a placut textul, o lectura foarte placuta, nu utila, precum cele despre gradinite (dar nici nu isi propunea sa fie astfel!), dar reconfortanta si cu stil. Succes!
Mulțumesc Nicoleta
Nu imi sta in fire sa fiu rautacioasa dar poate data viitoare iti cumperi bilet la first class si atunci nu te mai plangi!
Data viitoare o să scriu despre altceva, poți sări peste fiindcă textul nu era o plângere 🙂
Catalina, stii vorba aceea cu „if you can’t say something nice, don’t say anything at all”? zic si eu…
OT, mi-a placut stilul de scris, autoarea are condei. umorul si experienta proprie fac o mostra de proza scurta quite enjoyable, sa zic asa 🙂
haters gonna hate…
Buna Ana,
Da cunosc acea vorba ,doar ca o folosesc doar cu oameni care fac acelasi lucru! Ti se pare ca autoarea a spus numai lucruri frumoase, ti se pare ca isi educa copilul in asa fel incat sa nu spuna nimic rau sau sa nu faca remarci ce ar putea jigni?
Ma intreb daca scena aceasta ar fi avut loc intr-un alt avion , intr-o alta limba iar in momentul in care copilul ar fi facut o astfel de remarca iar oamenii s-ar fi uitat urat la mama, oare data viitoare ,mama ar fi avut mai multa grija ce remarci face in preajma copilului?
Totodata nu sunt hater de nici un fel, nu as avea de ce!
Doar pentru ca nu esti de acord cu o atitudine sau comportament nu inseamna ca esti hater !
Erau și ei români. Noi ne-am oferit să dăm o jucărie bebelușului, i-am propus mamei câteva lucruri care l-ar fi putut opri din plâns dar nu a încercat nimic. Alegerea ei desigur. Chiar trebuie să dau toate detaliile? Chiar trebuie să imi fie judecată capacitatea de a-mi crește copiii frumos doar pentru că am spus că un om miroase că nu se spală?
E incredibil. Cred că voi spuneți numai chestii perfect politically correct copiilor altfel nu îmi pot explica îndârjirea.
Foarte mulți români sunt neglijenți, nesimțiți, nespălați. There, I said it. La alte nații nu mă bag 😀
Mie mi-a placut!
Dar ma frapeasa atitudinea asta: daca nu e ceva socant sau tragic nu e interesant?
Tocmai asta da farmec si articolelor printesei, normalitatea evenimentelor, scrie chestii ,,banale”, adica intampla obisnuite si de multe ori ma regasesc in ceea ce scrie.
Mulțumesc Anna pentru perspectivă.