Știu că lumea fierbe în urma atacului terorist de la Paris, mie însă mi-e greu să scriu despre asta, pentru că deși sînt jurnalistă ca și cei care au murit, deși mi se rupe sufletul de familiile victimelor și de frica pe care probabil o simt și alți jurnaliști care au supărat pe cei fără simțul umorului, încerc să mă țin departe de tragedii (și de asta, și de altele). O să mă iertați deci că nu ies din bula mea cu copii și părinți, aici mi-e mai bine, aici mă simt în siguranță să am opinii și emoții.
Seara pun capul sfîrșită pe pernă și-mi spun Mulțumesc, Doamne, că am scăpat cu viață și azi, că sîntem sănătoși și a mai trecut o zi cu bine! Și-apoi, chiar înainte să adorm fără să mai apuc să-mi dau seama dacă mi-o fi somn sau nu, să trimit un gînd bun mamelor cărora sigur le e mai greu ca mine. Care au copii mai mulți și ajutoare mai puține. Care cresc copii fără tată. Care se trezesc de zece, douăzeci, treizeci de ori pe noapte să alăpteze și ziua nu închid un ochi pentru că aleargă de ici colo cu un sugar atîrnat de ele. Care nu au bonă și cresc singure 2-3 copii mici, care spală pe jos și fac de mîncare și apoi se simt vinovate că nu au apucat să și calce. Care sînt departe de țară și n-au cu cine schimba o vorbă în parc. Și care musai trebuie să aibă răbdare, să gestioneze cu calm zeci de crize pe zi, să zîmbească și să fie sincere cînd zîmbesc.
Știu, să fii mamă e cel mai natural lucru din lume. Dar asta nu înseamnă ce e și ușor. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, cele mai firești lucruri din lume sînt și printre cele mai grele: nașterea, dragostea, moartea.
Tot aud că și străbunicele noastre au crescut copii și lor nu le-a fost așa greu. Numai că eu cred că le-a fost și lor greu, că și pe ele le-a durut cînd au născut, și pe ele le-au deprimat hormonii, și pe ele le îngenunchea nesomnul, doar că nu au apucat să ne spună și nouă. Și ce nu se rostește, nu există (ca și abuzurile sexuale, că tot vorbeam ieri despre asta). Ele, străbunicele, nu aveau bloguri și facebook la buricele degetelor, dar cred că la clacă, cu un deget înfipt în fuior și cu al cincilea copil atîrnat de țîță, se plîngeau și ele. E drept că atunci cînd ai și de săpat în grădină, și de spălat la rîu și de fiert cinci mămăligi pe zi, nu prea ai timp să-ți plîngi de milă, dar asta nu face lucrurile mai ușoare, ba dimpotrivă.
Greu le-a fost și lor, cum ne e și nouă, și e în regulă. Unora le e mai ușor, rezistă mai bine la oboseală, au un psihic mai bun, hormoni mai molcomi, pe ele le respect, dar n-aș vrea să fiu neapărat în locul lor, pentru că tot greul ăsta pe mine mă crește, mă lipește și mai mult de copiii mei, alături de care trec așa prin școala părințelii (care e cel mai aprig boot camp), ca să mă pregătesc cu fiecare zi de momentul în care ei o vor porni pe drumul lor și eu voi rămîne acasă, ducîndu-le dorul. Atunci să vezi greu!
Știu că e greu, și mie mi-e greu, deși eu mi-am lăsat pielea obrazului să se îngroașe și nu mă spetesc nici gătind, nici călcînd sau făcînd curățenie. Nu spăl geamuri, nu frec cada. Dar am ajutor de la bona Sofiei și de la omul meu. Și da, e mare lucru să ai ajutor niște ore pe zi. Să ai un adult acolo să n-o iei razna numai cu ăștia micii. Să-l poată ține cineva ocupat pe cel mare cît îl adormi pe cel mic. Să spele cineva vasele cît tu stai cu nasul în copii și îi inspiri și îi respiri.
Și știu că nu toate mamele au ajutorul ăsta și nu-mi pot imagina cum le fac ele pe toate. Le admir și le respect și le doresc putere pe mai departe. Eu nu-s făcută din material atît de tare. Și recunosc că nici nu-mi pasă de casă suficient cît să mai am grijă și de asta, eu stau cu copiii și atît. Dacă se va dărîma casa pe noi sau mă va părăsi bărbatul între timp, om vedea împreună.
Așa că dragele mele, asta e pentru voi. O statuie mică, virtuală. Eu n-o să vă cert că vă neglijați, dacă simțiți că asta trebuie să faceți, pentru că știu că în curînd, mîine sau poimîine, cei mici vor fi mai mari și atunci veți avea timp mai mult și de voi. Și veți privi în urmă și veți ști că ați cîștigat războiul cel mai greu și dragostea cea mai mare. A lor.
Sursa foto: Statuie din Schwabach, Bavaria, via Shutterstock
Of, ca bine zici! Si eu sunt norocoasa, am o fetita de 1 an si 7 luni si am ajutoare destule. E greu un pic, m-am intors la serviciu cand ea avea 3 luni. Nu stiu cum pot alte mame sa se descurce, dar le admir. Acum vad si inteleg ce inseamna dragostea si puterea unei mame.
Am o durere de cap surda (de aia cand simti capul cat o banitsa),sunt trezita de la 6.30 dimineata,dus ursulet la gradinita,eu la cursuri,husbant-ul la sevici,preluat ursulet la ora 14,venit pe jos acasa vreo 2,5 km, mici cumparaturi pe drum- lapte/paine/mere,ajuns acasa,culcat ursuletul,executat haleala pt husbant si pt ursulet diseara,bagat rufe la spalat,strans prin casa…..zilnic!!! away from mama mea scumpa, plecata din Ro de multi ani,deci imi accept cu drag statuia!!!!Si vreau sa multumesc to dear Princess ca s-a gandit la noi!!!!Greetings from Greece la toate mamicile!!!!!
Îți mulțumesc. Din suflet. Mulțumesc.
Da…ai multa dreptate.Eu am doi copii fetita de 3 ani si 9 luni si baiat de 8 luni.Si da,am grija singura de ei all day long,sotul e la servici mai tot timpul.E greu cu curatenie,gatit doi copii speciali,energici,dar ne descurcam si mergem inainte.Bebe e alaptat,inca se trezeste de 4 ori pe noapte.Cateodata e un haos la noi cu Albert care se agata de mine,obosit,plangacios,vrea la san,alintat si gadilat si Elena care si ea vrea sa invatam,sa cantam,sa coloram,sa povestim muuuuult despre toate.Programe diferite care nu se suprapun,mormane de vase care imi fac cu ochiul,casa mica,spatiu putin.Ei plang,uneori imi vine si mie asa sa ma asez langa ei si sa dau frau lacrimilor,sa ma descarc si sa imi incarc bateriile.Sigur nu o fac……Si toata oboseala din lume piere cand in fircare dimineata ma intampina un ” te iubesc mami” soptit la ureche de o creata cu gene arcuite sau un zambet stirb de bebe dolofan si blond.
Multa putere mamelor,rabdare,energie si cel mai important:IUBIRE!
E greu, e frumos și, totuși, știu sigur că mi-e dor deja de fiecare etapă care a trecut. Și sunt încă mici.
Ce frumos spui!! Asa e cu mamele, sunt sfinte!!
Ooooo, da, chiar asa. Statuie lor. Eu ma simt ca un robotel – si am doar un copil, marisor deja. Ajutor cat se poate, putin de la soacra-mea, putin de la EL, putin de la cate o prietena cu pofta de joaca… Bunica-mea, draga de ea, imi spunea des, „Si noua ne-a fost greu, dar mai apucam noi sa ne plangem? Si de ne plangeam, avea oare cine sa ne asculte?” Asa ca, da, din punctul asta de vedere (si nu numai!) suntem norocoase …
Acum trei ani gandeam ca „urasc conceptul de super woman – care arata super bine, cu manichiura, pedichiura, coafura si masajul la zi, are o cariera dezlantuita, o relatie minunata cu partenerul ei si e desigur o mama perfecta, care nu tipa niciodata, duce copiii la opt activitati, ii tine in brate de cate ori e necesar si le citeste toate cartile de cate doua ori pe seara. I am just a micro-woman: vreau sa citesc o carte pentru mine, sa vad un film bun acasa, sa ma intalnesc cu prietenii si copiii lor o data pe luna si sa ies in oras doar cu jumatatea mea cateodata” 😀
Cred cu sinceritate ca daca am sti de dinainte cat de greu e sa cresti un copil, nu l-am mai face :)). Am o fetita de 9 luni, e sufletul meu, o iubesc pana la Dumnezeu si inapoi. DAR…e al naibii de greu. Nu as fi crezut ca a fi mama inseamna atata durere, sentimente de frustrare si neputinta din cauza bataliei cu propriul corp pt alaptare, nesomn cat cuprinde, incat te minunezi in fiecare dimineata ca nu cazi de pe picioare dupa 2-3 ore adunate de somn. Am asa cateodata cate o experienta „out of my body”, cand ma privesc de undeva de sus, iesita din propriul corp si privind-o muta de admiratie pe cea care mi-a luat locul mie, nebuna ce radea cu gura pana la urechi, nerabdatoarea, imatura. E misto tipa asta noua! E calma, rabdatoare, iubitoare, intelegatoare! E minunata! Cand m-oi fi transformat asa? Stiu, nu-i frumos sa te lauzi, dar eu una sunt al naibii de mandra de mine, de corpul meu care a trecut prin atatea lunile astea, de vointa asta de fier de a o scoate la capat, de a-mi vedea copilul fericit, indiferent de ce e nevoie sa fac, indiferent ca ma trezesc de 3 ori pe noapte sau de 30 de ori. Sunt mandra ca sunt femeie, ca sunt mama, ca am supravietuit unei sarcini grele, unei nasteri horror si unei perioade de ragade, dureri, plans, colici, nesomn care ar fi daramat si cel mai puternic barbat! E al naibii de satisfacator sa iti vezi puiul cum creste frumos si drept, si sa fie meritul tau! Si da, chiar meritam statuie!
Mulțumesc pt statuie ! Ăsta e un fel de Oscar al nostru , al mamelor ! :)))) Dar mie nici acum după ce a crescut un pic nu-mi mai vine sa mă spetesc prin casă … După 4 ani de maraton nu-mi vine-a crede ce de timp berechet am !! Și atunci îl irosesc !! Pt că este timpul meu și-mi pot permite . :)))) Nu știu până când , dar ‘oi vedea eu … 🙂
foarte adevarat ce ai scris, sunt de acord in totalitate.
Si eu m-am plans si inca ma plang, pt ca asta ma face intr-un fel sa ma simt mai bine, spunandu-mi of-ul.
Le admir pe mamele care reusesc sa se descurce fara ajutor din alte parti si de fiecare data incerc sa ma pun in situatia lor si imi recunosc sincer ca mi-ar fi greu, f greu…
Si le multumesc pe aceasta cale celor care ma ajuta atat cu copilul cat si cu casa, bunicii fetitei – toti 4, in masura in care pot. Sincer nu stiu ce m-as fi facut fara ei.
Multumesc, Ioana. Copil, job, casa – all by myself, all alone. Fara sot, fara mama, fara soacra. Doar o buna prietena (careia si eu trebuie sa-i dedic o statuie din asta), din cand in cand. Cand nu am mai rezistat am gasit pe cineva sa vina sa faca curat. Nu gatesc decat atunci cand nu am de ales. In rest… da, probabil va cadea casa pe noi in curand. Am multe restante si nu cred ca voi ajunge prea curand la zi.
Un pic off topic
Draga printesa, iti recomand cu caldura sa investesti intr-o masina de spalat vase. Merita! Salveaza timp. Am reusit sa o conving pe mama ca este buna si i-am luat. Are 70 ani. Nu a fost usor.
Avem, o iubim!
Doamne ce mi-ai inseninat ziua :). Lasand modestia la o parte pot spune ca-s una dintre mamicile care trebuie sa se descurce singure tooooata ziua, sotiorul vine seara de la job cu capul cat un pepene deci de mare ajutor nu poate fi. E greu rau, degeaba ma plang si plang pentru ca in final tot eu trebuie sa rezolv diverse crize/suspine/maraieli/plansete etc plus plus plus… Asa ca singura satisfactie e zambetul puiului cand toate se termina cu bine, iar la finele zilei stiu ca e casa curata, e ceva mancare in frigider, rufe spalate si calcate; puteti spune ca e pierdere de vreme si energie dar daca nu ai ajutor nu au cum sa se faca singure nu?! Mulțumesc din tot sufletul
🙂 e cea mai grea ” meserie ” din lume dar si cea mai frumoasa! Creștem oameni si suntem plătite cu dragoste pura.
Dap. Ca bine zici! Si eu sunt singura all day long cu piticul fara nici un fel de ajutor, cu exceptia sotului dar care de L pana V e plecat 12h pe zi de acasa. Uneori mi-e taare greu si asa imi vine sa imi plang de mila…Dar, am noroc de un copil sanatos, linistit si vesel, de nopti dormite si cand totusi simt ca nu mai pot, ma gandesc la mamele ce trebuie sa duca greutati muuult mai mari ca ale mele si reusesc s-o faca bine.
P.S. My first Oscar….yeeeyyyy….so proud! Multumesc, Printesa!
Foarte adevarat! Exact asta am simtit si eu dupa ce am nascut. Mi-am zis: Mama merita o statuie! Dupa ce am nascut ma vaitam la mama: Of, sa creasca odata sa nu mai trebuiasca sa ii dau lapte toata ziua, sa manance si ea ca oamenii mari (aproape). Mama imi raspundea: Vezi ca asta inseamna ca o sa gatesti des, sa vezi ce o sa te trezesti cu noaptea in cap sa faci ceva de mancare pentru copil! Eu aveam o revelatie. Dupa care, i-ar cadeam in disperare: Of, sa mearga odata singura!. Mama zicea: Vezi ca atunci cand o sa inceapa sa mearga va trebui sa stai numai dupa ea. Eu iar aveam o revelatie. Ziceam apoi: Sa scapam odata de pampersi ca nu ii mai suport. Mama zicea: Stii, pe vremea mea nu erau pampersi, fierbeam toata ziua scutece si nici masina de spalat automata nu aveam. Asta da revelatie. Apoi ziceam: Sa scap odata de sterilizator ca m-am saturat. Mama: Eu n-am avut sterilizator, fierbeam toata ziua la ele. Si uite asa nu i-am mai spus nimic mamei, am ajuns la concluzia ca merita o statuie si ca niciodata nu ii voi reprosa ca aia n-a facut sau ca aia ar fi trebuit sa o faca altfel.
Si da, ma gandesc cu groaza la ziua in care vor pleca la casa lor, la ziua in care nu ma vor lasa sa le mai strang in brate si sa le miros, sa le pupacesc si sa le spun povesti.
Intre timp, chiar daca e greu si va fi foarte greu in curand, imi revin repede din depresie (atunci cand ma apuca) si mi-am propus sa ma bucur de copilaria lor pentru ca trece al naibi de repede timpul. Cea mare are doi ani si jumatate si habar nu am cand au trecut si cea mica mai are putin si se va naste.
Nu stiu daca barbatii simt la fel ca noi. Eu cred ca nu chiar.
Multumesc!Conteaza enorm de mult sa știi ca e cineva
Se poate o statuie mica si pentru taticii aflati in aceeasi situatie? 😀
Din punctul meu de vedere, se FOARTE poate :-). Jos palaria pentru toti acesti tatici!
Feita mea are 3 ani si 4 luni si azi este prima zi in care am reusit sa merg la sala. Ma bucur ca am reusit sa gasesc o solutie prin care sa nu iau din timpul destinat ei pentru a-mi satisface o placere.
Multumesc!
Hehe! Multumim. Am si eu o fetita de 3,3 ani super energica si dornica de joaca si de tot felul de activitati. Am ales sa lucrez de acasa dupa ce s-a nascut ea si e si greu pentru ca nu am ajutor decat seara, pe sotul meu, dar e si biiiineee pentru ca dispun de timpul meu asa cum vreau si cum am nevoie. Uneori ma simt vinovata ca se aduna multe vase in chiuveta si nu apuc sa le spal pana seara, sau rufele stranse de la uscat asteapta vreo 2 zile sa fie impaturite si puse la loc (calcatul a iesit de mult din schema 😛 ) dar apoi ma uit la ea si cand o vad cat e de fericita ca stam impreuna si ne jucam, gatim, dansam, cantam, etc. Imi doresc si al doilea copil, si sotul si mai mult decat mine, insa mi-e teama ca n-o sa ma descurc si ca va fi haos total :)))
multumesc!:)
In fiecare zi, cand imi este greu dupa serviciu pentru ca incep al doilea serviciu (de mama, bucatareasa, menajera, de jucarie….si multe altele, „all in one”), ma gandesc la mama mea: „Ea le facea toate singura: calcat, spalat, bucatareala….Daca ea a putut…eu de ce sa nu pot!”. E adevarat ca e greu fara nici un ajutor, insa nu imposibil! E adevarat ca tanjim de multe ori dupa „ceva” timp, cat de scurt, pentru noi insene, dar vor creste copiii si, daca suntem sanatoase, vom avea tot timpul din lume si mi-e teama ca atunci vom tanji dupa ei, copiii nostri! E adevarat ca suntem obosite, dar este o oboseala frumoasa! E adevarat ca n-avem timp de coafor, unghii, saloane si multe altele, dar atata vreme cat ne-am facut un dus si suntem curate….nu mai conteaza! Eu sunt mandra ca am doi copii, carora incerc sa le dedic cat mai mult timp (dupa serviciu si la final de saptamana). Imi place ca inca se ingramadesc la mine in brate si ne „giugiulim” si ne spunem cuvinte dulci!
Cred ca acest premiu este meritat de strabunicele, bunicele, mamele noastre pentru ca ne-au crescut si ne-au invatat sa fim si noi „mame”!
Draga Printesa,
Iti scriu ca sa iti multumesc pentru acest post! Te citesc cu drag de ceva timp si admir talentul tau. La ce ai zis tu aici ma gandesc si eu de multa vreme dar nu cred ca as fi putut sa o spun asa bine..
Am vrut de mai multe ori sa iti scriu dar de fiecare data ma opream la gandul ca ai multi admiratori, ce mai conteaza inca unul (una).. Acum trebuia sa iti scriu: a prea frumos spus aici..Inca o data: Multumesc!
O mamica!
Printesa treaba cu atentatul nu a luat sfarsit . De azi de dimineata urmăresc știrile . Cei 2 Teroriștii au luat ostatici azi dimineata langa Paris la Seine et marne intr-o Imprimerie ……..
Multumesc si eu! E tare bine sa te mai aprecieze cineva din cand in cand, chiar si numai virtual.
Si pentru mamicile depasite de treburi casnice, eu am invatat o vorba tare buna de la barbatul mamei mele: „So what?”. Si de fiecare data cand ma simt vinovata ca n-am facut una sau alta, imi pun intrebarea asta si raspunsul e, aproape de fiecare data, ca nu se sfarseste lumea daca nu fac imediat ce-i de facut.
Printesa draga, te admir pentru felul in care iti cresti copiii, si iti multumesc pentru tot ce m-ai invatat. Esti un model pentru mine in multe privinte, si te rog sa ramai mereu la fel de buna, calda si mai ales calma 😉
Te imbratisez cu drag!
Printeso, vreau statuia aia acasa in curte sa mi-o pun. La vară poate pun si o fântână arteziană împrejurul ei. I’ am a motivated bitch 🙂 fac eu rost de una.
La noi totul statea invers.Adica a trebuit sa locuim un an si jumatatein casa soacrei,noi si cei doi copii.Cand aveam treaba vase de spalat,rufe,mancare de facut,praf de sters,aspirat,cumparaturi de facut soacra prefera sa stea ea cu cei mici.Mi se parea deplasat pentru ca asta insemna sa fac totul pe fuga si in stres fiindca cei mici ma asteptau iar eu sa spal si vasele sale,sa mai aranjez si pe unde a trecut dumneaei pentru ca imi facea” favoarea” de a sta cu nepotii o ora cat timp eu alergam de colo colo.Sotul mare parte din timp era la servici,uneori si extra in weekend.Este greu,ne conformam…
Iti multumim Printesa pentru toate mesajele tale! Dupa ce citesc parca am mai multa forta si rabdare ,simplu gand ca nu sunt singura ma face sa zambesc !
Poate ca voi fi contestata, dar articolul tau mi-a reamintit aceasta poezie a lui Adrian Paunescu:
Cantec Femeiesc
Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei lânga femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.
Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbându-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.
Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.
Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.
Suntem veriga firului de ata
În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…
Vorba mea de duh este:inca nu mi-a ridicat nimeni statuie in fata portii!Ha!Macar una virtuala asa sa primesc si eu.Nu sunt genul care se vaita(nici n-as avea cui) si e prima data cand am curajul sa spun ca e greu.E greu al naibii,da’ e frumos!
Eu am 3 copii de 13,10 ani si bb 6 luni pe care ii cresc singura.Stiu cum e sa te imparti in o mie de locuri,sa corectezi teme in timp ce impletesti la sarmale si misti carutul cu un picior,in timp ce iedul mijlociu recita „Muma lui Stefan cel Mare”.Cand vreau sa-mi fac o baie mai prelungita si bag primul picior in cada ma inchin sa dureze macar 10 minute 🙂
Am noroc ca stam la tara si vara se joaca in curte,deci avem parcul asigurat.Din pacate nu am nici o prietena.Cel mai bun prieten al meu este Obama,o corcitura de pechinez care ne-a ales spre a-i fi stapani.Poate ca in ochii unora viata mea printre caini,gaini,porci,pisici,cu 3 copii de crescut pare un cosmar.Ei bine nu e asa.E doar…un altfel de vis:)))
Incredibil Cata dreptate poti avea. Este greu cu un copil mic si fără pic de ajutor. De aia trebuie sa imi apreciez sotul care imi este aproape
Ahh, Printeso ce m-ai facut sa plang!
Primesc statuia desi nu cred ca o merit, tot timpul imi spun ca pot face mai mult, ca nu am facut destula mancare, ca nu am stat suficient cu copilul, ca puteam sa calc/spal mai mult si mai bine, etc.
In schimb as da statuia mamei mele, care de 6 luni a plecat intr-o lume (sper) mai buna, care nu a tipat niciodata la noi, desi noi doua fete cucuiete faceam numai nefacute, care avea mereu un zambet, o imbratisare si o vorba buna pentru noi cand plangeam, si care a fost Femeie si Om in ciuda regimului de trista amintire.
Asa ca mama scumpa, primeste statuia acolo unde te afli, te imbratisam eu si puiul meu pe care l-ai vazut de doua ori si sper sa devin macar pe jumatate Mama care ai fost.
O calda imbratisare tuturor mamelor!
Mai, fetelor, pai tocmai de aia facem noi copii si nu barbatii! 😀
Lasand gluma, eu chiar cred ca, acolo une exista un tata in peisaj, ar trebui sa se implice. Clar ca nu poate alapta, dar macar cumparaturi si gatit din cand in cand tot poate sa faca. Plus alte lucruri marunte care consuma timp si pe care noi le facem printre picatele, gen scos haine din masina etc. Eu la un moment dat ii spuneam consortului ca decat sa am in casa un barbat care doar asteapta sa fie servit, ca doar eu orcium stau acasa toata ziua si copilul nu ia timp, mai bine cresc un copil singura ca e mai putin de munca. Stiu, sunt cinica!
Anul asta imi doresc sa raman insarcinata, deci momentan ma pregatesc psihic sa devin mama 🙂 Asa ca iti multumesc pentru incurajare si pentru toate sfaturile pe care le-am citit aici la tine!
Este prima data cand ma incumet sa comentez…m-ai facut sa lacrimez, nu stiu de ce, probabil m-am regasit in aceste cuvinte simple, dar expuse atat de frumos ca m-au atins unde ma doare:) Cu copilul dormind la tzatza, iti multumesc!