Strategii şi jocuri pentru a rezolva conflictele cu copiii (3)

59 comentarii

1. Prințesă, un singur rand sa fie util???? Sper ca glumești. Le-am memorat pe toate ca si pt examen. Vreau sa le pun in practica imediat. Acest articol e ca o reteta pe care trebuie sa o primim cand ieșim din maternitate

2. Băiatul meu de 6 luni a început diversificarea si ba acceptă mâncarea, ba plânge isteric pentru că nu o vrea. Astăzi am încercat o nouă tactică: l-am ținut „de vorbă ” toată masa. Adică i-am vorbit verzi si uscate, pe diferite tonalitati, încontinuu. Si băiatul a mâncat aproape tot, fără proteste şi urlete. Chiar dacă are doar 6 luni are o personalitate fantastică şi uneori chiar te pune in situații de tensiune si nervozitate, tocmai de aceea acest articol prinde bine chiar de la vârste fragede ale copilului.

3. Si noi avem cateva jocuri interesante..zi eu.. si care ne-au ajutat sa functionam fara violenta.
   -cand era vorba de stransul jucariilor, nimeni nu vroia..atunci venea Pinochio (o papusica de cauciuc ) si se apuca sa adune jucariile.. In 10 min nu mai era nimic de strans..era luna (pacat ca in clasele primare Pinochio nu mai functioneaza).
   -la masa mancam cate o lingurita pentru papusica, pinochio, maimutica, tigrisor..etc..functiona de fiecare data
   -cand trebuia sa ne trezim dim incepeam cu o poveste..uite, am fost in bucatarie, m-am uitat pe geam si am vazut niste urme prin curte…nu stiu exact cine le-a facut, poate vreun iepuras, poate vreo pisicuta…sa mergem sa vedem urmele…mai primeau bonus si o lupa sa cautam adevaratele urme…cand ieseam din casa ne uitam asa prin iarba 1 minut, si plecam ..
   Povestile functioneaza intotdeauna la noi..chiar si in clasele primare.

   • Mie nu mi se pare ok sa mintim copilul, chiar daca sunt minciuni nevinovate. Poate gresesc…dar eu chiar nu pot sa ii spun lui bebe de ex ca nu mancam carne de pui, mancam carne de elefant. Soacra’mea e pe principiul asta, hai sa il pacalim sa manance, sa doarma, sa asculte, etc.

   • Nu vad nici o minciuna in povestea de mai sus…pisici trec prin curte…iepurasi..posibil in zona in care stam noi. Dar cu Mos Craciun cum e?

   • Mi s-a parut ca povestile nu erau adevarate. Si poate eu chiar cred in Mos Craciun 😀

4. fff util..e ca un ghid ” cum sa te porti omeneste cu copilul tau”
   ar trebui printat si lipit in parcuri precum scrisoarea aceea catre parintele din parc.

5. cam aceleasi strategii le aplic si eu, uneori merg, alteori nu, de cele mai multe ori da. o chestie importanta pt mine, care m-a facut sa percep altfel ‘nu’-urile a fost sa-mi aleg bataliile. daca stai un pic sa te gandesti, jumatate din situatiile care te scot din sarite pe tine ca parinte sunt doar in capul tau, daca te dai doi pasi in spate si privesti obiectiv incepi sa-ti dai seama ca tu esti ala absurd
   eu devin ferma no matter what doar in situatiile cu adevarat importante, in rest negociem cum ai scris si tu, mai dai 3 ture cu masinuta si apoi facem x. el zice 5, eu zic 2, el zice 4, eu 1, ajungem tot la 3 😀 eu am observat ce il enerveaza pe copilul meu, sa fie intrerupt din ce face si sa fie fortat sa faca ceva, asa ca am grija sa fac in asa fel incat sa-l anunt din timp, sa-l anunt cu semnul intrebarii si sa-i dau alternative, din astea. da, necesita mult mai mult timp, energie si rabdare decat metodele parintilor nostri, dar functioneaza

6. Foarte bun articolul! E asa de greu uneori sa gestionezi micile frecusuri de zi cu zi, si toate sugestiile de mai sus ajuta mult. Ce am remarcat in cazul meu este ca atunci cand sunt obosita sau stresata reactionez prost, si iese scandal dintr-un lucru marunt. Asa ca pe asta ma concentrez in primul rand, sa nu transfer asupra lui stresul sau nervii pe care ii am in momentul respectiv. Ca solutii dragute de a rezolva problema sunt destule, trebuie doar sa vrem noi, „oamenii mari” sa le aplicam. Felicitari pentru campania pe care o faci impotriva agresivitatii de orice fel asupra copiilor!

7. Foarte utile sfaturile tale! Atunci când băiețelul meu de 6 luni-jumate își exprima nemultumirile, îmi este câteodată greu sa mă pun în locul lui și sa înțeleg ce-l deranjează. Cel mai bine funcționează sa-l las singur și sa mă duc în alta camera pt 1 minut și sa mă calmez. Apoi ne împăcăm și ne jucam împreuna, cel mai mult ne ajuta catelul nostru Bruno

   • Eu mă chinui să înțeleg cum putem avea pretenția de la un bebeluș sa ne înțeleagă și să coopereze . Zău că mi se pare exagerată treaba . La 6 luni cam ce ai vrea să facă ținând cont că mulți la vârsta asta nu stau bine nici în fund măcar.

   • Pai sa-ți explic: când bebelușul are toate necesitățile satisfăcute si plânge, deși tu te dai de doua ore peste cap ca sa i-l faci sa se oprească, la un moment dat îți vine sa musti din țeavă, ca sa nu îl azvârli pe el pe fereastră.

   • Am si eu o dulceata de baietel de 9 luni, si a avut si el episoade de plans (si inca mai are cateodata). Ceea ce functioneaza intotdeauna e sa merg cu el la fereastra (sau usa spre gradina) si sa ne uitam afara prin geam. Se linisteste instant si uita ca plangea. 🙂

8. In cazul nostru joaca functioneaza de fiecare data… De multe ori, dupa o zi plina, joaca de-a eu sunt Ionut, tu esti mama ma ajuta sa filtrez cumva evenimentele din ziua respectiva. Imi da el singur indicii despre cum ar fi vrut sa ma comport sau ce-ar fi vrut sa fac intr-o anumita situatie. Pe noi ne-a ajutat (si inca ne ajuta) cartea lui Cohen, Playful Parenting (mi-e ciuda sa o recunosc, dar sotul meu o are-n sange! E natural born talent cand vine vorba de joaca :)))
   Oricum, foarte faine sugestii! De dat mai departe …

   • sunt foarte curoasa cum e joaca asta, poti da mai multe detalii? eu incerc in multe feluri sa aflu cat mai multe de la fetita mea, dar nu vrea neam sa mi zica. AH, o sa testez in seara asta cand vine de la cresa, o sa ma pun eu in locul ei, sa vad daca imi povesteste mai multe despre cum a decurs ziua ei. Pana atunci, poti sa detaliezi un pic cum faci tu? Poate ma ajuta 🙂
     merci frumos 🙂

9. Wow… cate sunt! Ce bine ca ne-ai scris si ne-ai dat atatea variante! Noi practicam cateva din ce ai zis si unele proprii, dar am gasit o gramade de idei bune. Multumiiiiiim!!!!!!!

10. Pentru mine ,articolele tale sunt ca niște prietene pe care le pot întreba orice despre parenting si ele au mereu răspunsuri pt mine:)Așa ca , nu doar un rând scris de tine ma ajuta ci toooooaaateeeee!!!!!!( asta in condițiile in care eu chiar nu am pe cine întreba de una , de alta … trăiesc in alta țara , unde modul de a creste un pui e un pic sau mai mult, diferit de cum văd eu ca ar trebui sa fie parinteala)Așa ca mulțumesc pt ca scrii ceea ce scrii, si încă o data mulțumesc pt ca le scrii așa ..pe întelesul oricui!!!!

11. Si pt parintii care vor sa aprofundeze, recomand cartea Creierul copilului tau de Dan Siegel 🙂

12. Foarte bune ideile! Ma gandesc cum ar reactiona parintii de acum 1-2 generatii la idei de genul asta. Mama nici acum nu reactioneaza bine cand o intreb de ce nu a facut asa cu mine. Imi zice ca ce drepturi? Ce oboseala la copii? Astea is numai fite si copiii tre sa faca cum le zici ca nu e timp sa stai dupa fundul lor. Doar cine se cred? Doua palme la fund sau peste ochi si gata!

    • Din pacate, si generatia de acum procedeaza la fel, in proportie de 60-70% dupa cum spun statisticile. Iar pentru exemplificare, pot sa va povestesc ce mi s-a intamplat la o petrecere pentru copiii, acum cateva saptamani. Erau 15 mamici (si cu mine, bunica de doi nepotei, 16) care se intreceau in a povesti cum rezolva cu „o palmuta” orice conflict cu copiii. Cand am indraznit sa spun ca ar fi si alte cai de a aduce pacea in casa, am avut parte imediat de clasicul repros: „Pai sigur, ca numai bunicii strica copiii, protejandu-i atat!” Iar pentru multi, prea multi copii, o palmuta ar suna mai degraba a managaiere, in locul curelei sau pumnului… De aceea sant mai mult decat utile articolele Printesei, dar ar trebui gasita o cale prin care sa ajunga la cati mai multi parinti!

    • Articolele ajung la ce parinti au ochi, timp si deschidere mentala pentru ele, adica parinti mai degraba obositi decat „odihniti” si in acelasi timp convinsi ca procedeaza bine agresandu-si copiii. In ce priveste bunicii eu am o parere mai rezervata, acestia fiind mai degraba ambivalenti – pe de o parte aparent indulgenti fata de copii, pe de alta parte manipulatori si impunandu-si de fapt propria „agenda” de parenting prin controlul pe care il excercita (subconstient) asupra generatiei de mijloc, a parintilor.

    • Eu si acum imi amintesc cu groaza de o mama care, la o petrecere pt copii, i s-a adresat pe cel mai duios ton copilei de 5 ani :’ daca nu te asezi acum la masa cu toti copiii iti trosnesc una de-ti sar toti dintii din gura”. Fetita s-a executat iar mama ne-a aruncat o privire de genul „vedeti cum se face”. Eu inca nu asimilez, ca adult, acea faza.

    • Fereasca sfantul. 🙁

    • Din pacate, nimeni si nimic nu ii fereste pe acei copii. Femeia respectiva face parte din cercul meu de cunoscuti, intalnirile fiind inevitabile. Tot din pacate nu are doar un copil, ambii copii fiind „trosniti”, hraniti complet aiurea, lipsiti de unele masuri de igiena de bun-simt. Rezultatul: spitalizari multe, carii de pe la trei ani, obezitate de pe la 6. In spatele aparentelor de familie normala ( parinti cu studii superioare, locuri de munca decente, venituri rezonabile) se ascunde o drama. Parintii nu numai ca sunt surzi la orice sfat, dar considera ca ar putea reprezenta un model. Asta apropo de 63% .

    • Stiu ce spui, vad si eu in jur. In afara de bunul nostru exemplu, nu stiu ce altceva putem face. 🙁

    • Aoleu, daa!!! Si eu o mai intreb din cand in cand pe mama de ce nu incerca macar sa aiba rabdare cu noi si de ce ne lua la palme si ne tragea de par din orice. Cand zic din orice, I MEAN IT! Daca nu purtam papuci prin casa, daca ne cadea vreun lucru din mana, daca nu mancam destul de repede, daca minteam (Doamne cata bataie am luat pentru minciuni!), daca ascundeam ceva, daca greseam la teme, daca ne miscam greu, daca intarziam acasa, daca tipam, daca eram hiper-energici si ne prosteam, daca plangeam cu sughituri ne luam bataie ca sa nu mai plangem, etc. Asta din urma nu am inteles-o niciodata si nici acum nu imi pot stapani indignarea cand imi aduc aminte sentimentul de frustrare si indignare si neputinta pe care il aveam. Plangeam pentru ca luam bataie si apoi luam bataie sa nu mai plang. Ceva de genul „Plangi? Lasa ca iti dau eu motiv sa plangi! Poc! Ai terminat cu plansul? Nu? Poc! Taci din gura! Poc!”
      Of, mama are un suflet foarte bun si nu a facut nimic cu noi din rautate, dimpotriva, tot ce a avut mai bun a pastrat pentru noi, copiii ei. A incercat sa faca mereu ce i s-a parut ei ca e mai bine pentru noi, dar s-a sacrificat si ne-a scos mai apoi pe ochi. Totusi, ori din orgoliu ori dintr-o limitare a intelegerii unor lucruri (pentru ca si ea le-a trait la fel) nici acum nu recunoaste ca a gresit si e de parere ca bataia isi are rolul ei in educatie. Ba mai mult, imi spune ca si eu voi face cu siguranta ca ea. NO WAY!
      Daca intr-un cuplu parintilor li se pare absurd sa foloseasca violenta intre ei, cum a fost cazul parintilor mei, atunci de ce Dumnezeule mare e ok sa foloseasca violenta cu copiii lor?????
      Multumesc, printesa, pentru articolele tale de genul acesta! Ma bucur ca sunt multi parinti care reactioneaza pozitiv la ele! Felicitari pentru faptul de a fi reusit sa atingi coarda sensibila a sufletelor oamenilor! 🙂

    • Referitor la intrebarea din ultimele randuri: fiindca bataia aceea face parte din educatie, pentru unii parinti, iar de educat iti educi doar copiii, nu si sotul/sotia, seful, vanzatorul de la aprozar. Asa cum bataia era parte din educatie si la.scoala, eu imi amintesc perfect cum eram scosi in fata clasei si batuti cu rigla sau cu aratatorul la palme- si aveam o invatatoare buna, blanda. Pur si simplu asa faceau din tine om, pe vremea aia.
      Cat despre palmele date la nervi, fara vreun scop educational, clar conteaza si faptul ca acel copil nu poate lovi inapoi, nu poate lua masuri ( nu e ca si cum copilul poate divorta de tine, te poate concedia sau reclama undeva- asta din urma e posibila in alte tari unde copiii au informatiile necesare). Mai e si sentimentul ala ca nici tu nu te poti desparti de copil, oricat de mult te-ar enerva, sunt constienta ca multi parinti au si momentul ala „ce mi-a trebuit copil” si atunci nu gandesti logic, uiti momentele frumoase, vezi doar un monstru mic si urlator care iti da viata peste cap. De asta conteaza sa respiri, sa pleci in alta camera, sa te gandesti, sa-ti amintesti. De cate ori o luam razna din cauza unui comportament al fetei, inchideam ochii si respiram adanc, gandindu-ma la cum am dus sarcina cu tratamente, in pat, rugandu-ma sa fie bine, sa nu se nasca prea devreme, sa fie sanatoasa. Aveam venele praf, medicamentele imi dadeau cele mai naspa stari fizice, totusi as fi facut orice. Iar acum, cand e bine, sanatoasa si langa mine, eu sa o lovesc?

13. Printesa draga, desi nu am copii inca, te urmaresc cu religiozitate si visez la momentul in care voi avea unul, doi pui pe care sa ii cresc exact asa: cu empatie, atentie si respect.

    Multumesc pentru ca esti o inspiratie nu doar pentru actualele, dar si pentru viitoarele mame (si tati). Ce copilarie fericita si lipsita de traume si incidente am fi avut atat de multi dintre noi daca parintii nostri ar fi avut asemenea principii!

14. Ioana, citind ceea ce ai scris îmi dau seama câta dreptate ai si ca mare parte din „conflictele” cu puii noștri sunt produse chiar de noi:oboseala, stres, așteptări nerealiste. Te citesc de mult insa comentez pt prima data!

15. O palma, trasul de urechi, de par sau orice agresiune fizica, chiar daca nu doare, umileste si il pune pe cel mic intr-o pozitie inferioara. Imi doresc sa am toata rabdarea din lume cu fetita mea, sa nu cracnesc la nimic…

16. Desi sunt tatic, citesc cu mult interes sfaturile tale. Sunt foarte utile. Multumesc „printesa”.

17. A mea fetita de 3,9 ani. De multe ori face lucruri necugetate, riscante. O avertizez: lucrul respectiv este periculos -vb singura – a doua oara ii amintesc, daca insisti e posibil sa te ranesti si pe tine te va durea, nu pe mine.
    E momentul in care renunta, stie ca vb serios.

18. Pt interactiunea cu copiii mai mari, as nuanta urmatoarele aspecte:

    1. Fa echipa cu el.
    Daca la varste mici vorbim despre alegeri (ce jucarie sa aleaga, cu ce sa se imbrace), situatia se schimba atunci cand copilul incepe sa se confrunte cu lucruri pe care e musai sa le faca, in detrimentul altora care i-ar face placere. Este important sa-l ajutam sa-si planifice timpul si activitatile (incurajandu-l totodata sa incerce treptat sa se descurce singur), un program dezorganizat reprezinta adesea o sursa de frustari si (potential) conflict.

    2. Nu-l intrerupe in mijlocul activitatii preferate, stabiliti impreuna de la inceput cat si cum.
    (varianta la Numara actiunile). Un program stabilit de comun acord poate ajuta (noi facem asta pt zilele de weekend).

    3. Trateaza copilul ca pe un adult in devenire
    Altfel spus, incurajeaza-l sa decida, sa experimenteze, sa invete din greseli. Este valabil la orice varsta, adaptat corespunzator. Dupa mine, partea cea mai dificila debuteaza atunci cand cei mici incep sa-si doreasca in mod constient sa faca acest lucru. Pt inceput testeaza terenul stiind ca se pot baza pe ajutorul adultilor. Mai apoi, incerca sa-si impuna punctul de vedere in fata acestora, contrazicandu-i si netinand cont de parerea lor (o interdictie poate fi sabie cu doua taisuri, este posibil ca data viitoare sa faca pe ascuns). Increderea reciproca este extrem de importanta in aceasta etapa.

19. Minunate articole! Eu ca sa mai gestionez conflictele cand ma enervez, mai cant in diferite tonalitati nemultumirile mele si copila imi rade si se relaxeaza, ba o invit ‘pedepsind incapatanarea, ii zic eu’ la o cursa fulger, adica o iau de mana si fugim repede repede pe holul casei inainte si inapoi, si ea se amuza si sfarseste in bratele mele!!

20. Multumesc pentru articol. Inca nu am un copil, insa sunt in perioada in care vreau sa invat si sa aflu cat mai multe lucruri despre educatia unui copil. Mai ales… ma intereseaza sa-mi setez cat de cat asteptarile, despre viata cu un copil. Stiu ca sunt multe schimbari pozitive, insa ma astept si la schimbari mai putin pozitive, de aceea blogul si foarte multe dintre articolele tale, contureaza o imagine apropiata de adevar si realitate. Pentru ca toata lumea spune sa facem un copil… insa nimeni nu-ti spune… cat de „usor” este sa cresti un copil. Esti un exemplu important pentru mine si cu siguranta pentru toti cei care te citesc si nu numai. Sa auzim de bine!

21. Mulțumesc mult pentru articol și întreaga serie!

    Pe lângă toate ideile voastre utile, aș mai pomeni jocurile de tip non-sense pe care le recomandă Aletha Solter în ”Attachment Play”: inventezi o regulă ciudată și amuzantă și-l rogi pe copil să nu o încalce (să nu-și pună șosetele în mâini în loc de picioare, de ex.). Îi ajută mult să facă față regulilor serioase. Băiețelului meu (3 ani) îi plac mult jocurile astea și le inventează de multe ori din nimic. De exemplu, face un munte de perne în pat, zice că sare sau se urcă pe ele și eu îi zic: ”Nu, puiule! Cum să te urci tu acolo? Nu vezi că e periculos!?” Și râde de nu mai poate. Îi propun eu joculețul asta când în văd agitat prin casă sau încep eu să mă simt nervoasă. Merge de fiecare dată, ne detensionăm și după e mult mai cooperant.
    O altă sursă bună de lămuriri pe tema limitelor și a punerii lor este blogul lui Janet Lansbury și cartea ei ”No Bad Kids: Toddler Discipline Without Shame”. Janet scrie din perspectiva abordării RIE (Respect in Education), fondată de Magda Gerber. Pe mine m-au ajutat enorm cele scrise de ea să înțeleg unde merită să pun limite și cum să le pun. Scrie foarte concret și dă multe exemple și situații des întâlnite.
    De la ea am învățat să am mereu un ton calm și neutru când pun limite (încărcătura emoțională îi încurajează să se opună doar ca să vadă ce va urma), să vorbesc direct și la persoana I, nu la plural sau la persoana a III-a (”Nu pot să te las să faci cutare. Nu vreau să mă lovești. etc.) și să țin explicațiile scurte și la obiect, mai ales în momentele dificile. E timp pentru explicații mai pe larg după. Deși, dacă te apuci să dai cine știe ce explicații lungi, te poți trezi că faci un scenariu ce merită explorat de puști. De exemplu, dacă am încercat să-l mai temperăm pe puști când făcea zgomot în casă peste un nivel tolerabil, povestindu-i cum aud vecinii și se supără, a avut vreo lună în care tot făcea chestii zgomotoase și întreba dacă îl aud vecinii.
    Deși mi-e mult mai clar acum toată treaba cu limitele, tot ajung să mă enervez teribil uneori. De multe ori pe chestii mici, semn că nevoile mele de somn, relaxare, distracție etc. sunt pe minus. Mă mai ajută atunci să mă concentrez pe ceva ce are el mic și drăguț (năsuc, piciorușe, chiar și urechiușele), îmi aduc astfel aminte cât de mic e și mă calmez.
    Dacă chiar e într-o pasă proastă și nu-l mulțumește nimic, fie îi propun să ieșim din casă, dacă se poate, fie schimb activitatea și ne mutăm în bucătărie (adoră să se joace cu făină, să curețe legumele sau să spele vasele). Chiar și o baie în timpul zilei îl poate relaxa și-mi poate da mie o pauză.
    O altă chestie e să fii atent la așteptările pe care ți le creezi. Sigur, ei cresc și fac și înțeleg din ce în ce mai multe, dar nu trebuie să ne bazăm pe asta pentru a ne crește și noi mereu așteptările. Eu am observat la mine asta, fiindcă băiatul meu e destul de precoce (vorbește mai bine decât mulți copii cu 1-2 ani mai mari și înțelege lucruri care mă uimesc) și uneori uit că are numai 3 ani.

22. Copila mea are 1 an si 8 luni. Pana acum, nu am avut crize de furie in adevaratul sens al cuvantului. Mai sunt momente cand se incapataneaza pe ceva, insista, negociem, rezolvam conflictul. Am constatat ca e mai simplu sa fie mereu o atmosfera playful, sa prevad nevoile copilei si sa incerc sa le satisfac pana se transforma in nervi de ambele parti.
    (s-a intamplat o data sa nu ii „fac un moft” cum mi-au zis rudele si treaba a degenerat in plansete si urlete. Nu reuseam sa o mai calmez cu nimic. Deja nu mai era crizata din cauza refuzului meu, era o criza in toata regula in care ea isi varsa frustrarile. Am ascultat-o plangand, am strans-o in brate cat m-a lasat, i-am spus ca sunt langa ea si plansul s-a oprit miraculos cand a simtit ea ca e bine)
    Atunci cand suntem la parc sau loc de joaca si trebuie sa plecam, functioneaza pregatirea din timp. Ii spun ca mai stam cateva minute, repet asta la 2-3 minute. De regula, a treia oara cand o intreb daca mergem acasa, vine la mine si ma ia de mana sa plecam.
    Acum 2 luni, mama mi-a facut cel mai frumos compliment ” Mai mama, dar tu tot ce faci cu Eva, o faci in joaca! Orice activitate a voastra e o joaca! ” Sper sa reusesc sa mentin acelasi ton si de acum inainte.
    Sunt unul dintre copiii norocosi care nu au luat niciodata o palma de la parinti/bunici/alte rude. Imi doresc sa fim cat mai multi de acum inainte. Sa vina un val de copii care nu stiu ce e aia bataie de la parinti.

23. Foarte utila seria de articole.
    Inca am probleme cu limitele, inca nu stiu sa le propun calm, ajung sa ii pun limite cand deja sta sa imi puste o vena si atunci deja nu mai am un ton prea calm.
    Citesc si recitesc teme de acest gen si incerc sa imi si amintesc sa le aplic, dar asta e cel mai greu.

24. Foarte bun articolul. Cred că îl pun pe frigider pentru că uneori, la oboseală și nervi, o re-împrospătare a ideilor de abordare și rezolvare a situațiilor dificile este exact ce trebuie.
    Chiar sâmbăta am ieșit în parc cu copiii iar Victor a vrut să ia tricicleta lui fără pedale de când era mic. Ta-su nu și nu că trebuie să ia bicicleta că asta a rămas mică. Copilul a început teatrul și tăvălitul prin parcare. Erau în impas. Nu intervin între ei de obicei dar acum i-am spus omului că până la urmă ieșim în parc pentru copiii iar dacă el asta vrea nu văd ce e rău. In parc se uita cu jind la copiii cu biciclete, in timp ce „rula” pe tricicleta cu genunchii la gura.

25. Pe drumul de întoarcere ne-a spus că trici a rămas mică și că o păstrează pentru surioara lui. Ce băiat generos am!

26. Foarte utile aceste sfaturi!

27. Eu sunt matusa si totusi imi place foarte mult articolul si mi se pare foarte util.
    Am sa aplic aceste joculete ingenioase cu el 🙂

    Multumesc si astept cu mare interes si alte articole faine

28. tare frumos le zici tu, Ioana 🙂
    acum vreo doi ani cautam si eu disperata ce si cum sa fac, eram convinsa ca tipetele si bataia si amenintarile nu merg, nu sunt de acord cu ele. bine, bine si io cum sa fac atunci? atunci cand imi vine sa-l mananc cu totul? 🙂 disperare maxima.
    eu cred ca nu exista o metoda anume care functioneaza sau nu, pur si simplu trebuie sa schimbi modul in care iti privesti copilul. pur si simplu iti scoti din cap faptul ca tipatul, amenintatul sau bataia ar fi o optiune. ever. si atunci incep sa se invarta rotitele cu adevarat si-ti vin idei noi.
    pur si simplu sa-mi inchipui ca vorbesc cu vecinul, de exemplu. oare ce ton as folosi? 🙂 mi-as permite sa-i vorbesc de sus? in niciun caz. l-as ameninta? nu cred. de bataie nu mai zic…si daca pot sa tratez cu respect si cu calm un strain oarecare oare de ce n-ar merita si copilul meu respect?
    eu la concluzia asta am ajuns (baietelul meu are 5 ani si jumatate): toate „metodele” functioneaza atunci cand il tratez cu respectul „cuvenit” unui adult si cand am incredere in el, pur si simplu.
    si fara minciuni. daca nu putem merge undeva, ii spun dinainte, nu-l pacalesc. si nu-mi mai e frica de plansul lui.

29. […] Despre alternative la agresiune în relația cu copiii am scris aici. […]

30. Foarte bune sugestiile, insa ce ne facem cand avem de-a face cu un copil foarte incapatanat?!

    Si sa-ti dau cateva exemple:

    – el vrea sa mearga la gradi in pijamale (nici o problema nu am cu asta, insa el vrea zilnic treaba asta, iar daca intr-o zi cedez si il las sa mearga asa, apoi nici in ruptul capului nu mai vrea sa se imbrace cu hainele de iesit afara, apropo, chestia a fost probata)
    – iarna e pe noi, iar al meu flacau (are 3 ani si 2 luni) nu vrea nici chiloti, nici strampeni, nici izmene (din vara tot incerc sa il fac sa poarte lenjerie intima, fie boxeri, fie chiloti normali). Nu vrea si nu vrea. Se crizeaza si se enerveaza daca tot insist, iar daca incerc sa ii dau totusi pe el, si-i da jos. Ma simt total dezarmata. Si mai sunt multe pe tema hainelor.

    Ce ne facem cu copiii care au o personalitate foarte puternica si cu care merg foarte greu negocierile? Cum ramanem zen si pozitive?
    Please, help me!!! 🙂

    • La problema pijamalelor am eu o idee, în loc de pijamale sa doarmă în haine comode în care poate merge apoi la gradi. Plus că nu mai pierzi timpul cu îmbrăcatul dimineața ? (de fapt am citit asta in alta parte fix pentru problema timpului). Orice trening poate fi o pijama.

31. Cred ca revin a nu stiu cata oara asupra acestui articol si cred ca undeva m am pierdut pe drum si nu mai stiu sa ma redresez.Fac echipa cu fetita mea,am incercat nspe mii de variante de cooperare,insa ea vrea sa conduca mereu si am impresia ca la 3 ani jumatate prea ia totul prea in serios.
    Cand ne jucam,regulile sunt ale ei,iar daca nu sunt respectate tipa, tranteste.Mai mereu joaca se termina cu cineva suparat.
    Daca vreau sa o consolez mai rau fac,daca i acord spatiu urla mai tare.
    Nu i place sa doarma,nu i place sa se spele, nu i place la gradinita.
    Mama si tata o iubesc nespus,insa uneori nu mai gasim explicatii pentru a o face sa inteleaga ca nu este buricul pamantului.Avem reguli dar cred ca ea a gasit o portita sa le negocieze mereu in favoarea ei.

    • O carte bună in acest sens: janet lansbury – nu există copii răi și recomand și site-ul ei unde se regăsesc multe situații de genul explicate și cu sfaturi bune. Janetlansbury.com
      Pe mine m-au ajutat enorm cu băiețelul meu încăpățânat și pot spune că sfaturile sale funcționează mereu. Am văzut că și Prințesa o recomandă. Cu ajutorul său mi-am recăpătat statutul de părinte, nu de inferior al copilului.

32. Atunci cand am citit prima oara acest articol mi s-a parut foarte bun insa nu avea aplicabilitate in viata mea de atunci. Ce vremuri! Acum il citesc o data la cateva luni si ma ajuta nespus. Multumesc! Etapa NU-urilor de abia incepe pentru feciorul meu, deci voi continua sa il citesc periodic.

    Ceea ce nu mentioneaza articolul este ca poti sa devii mai bun la asta, ca parinte. Daca la inceput nu gestionezi bine situatia si te mai enervezi si mai trantesti, dupa ceva exercitiu iti dai seama imediat despre ce este vorba cu adevarat. Atata timp cat ramai calm si ferm, sansele de reusita sunt foarte mari. Noroc cu ai nostrii copii ca ne ofera destule oportunitati de a exersa si ridica stafeta de fiecare data 🙂

33. […] Am mers un an cu el la terapie prin joacă, la psiholog pediatru. A ajutat mult! Și cred că or să vă ajute aceste articole: Strategii de a transforma NU-ul în Da […]

34. Cum procedati cand fac chestii intentionat? Cum ar fi trezirea fratelui mai mic…dupa ce m-am chinuit mult sa-l adorm ?. Si il rog frumos sa nu faca galagie (cel mic nu doarme mai mult de 30 de minute), iar el se uita la mine si face galagie..asa de tare ce ma mai enerveaza ca face asa, pentru ca si bebe e mereu nervos pt ca e obosit. Nu mai stiu ce sa-i mai zic. Am tot incercat sa-i explic, dar nimic.

    • Buna, daca prin intentionat vrei sa zici ca face orice ca sa-ti atraga atentia ca e si el acolo, cu nevoia lui uriasa de a fi iubit si alinat, ca e suparat ca i s-a facut un frate si se simte nesigur si neiubit si are nevoie de control si de asigurari ca va fi bine si cand are comportamente nedorite, ca nu e mai putin important decat fratele mai mic (pentru ca el asta aude cand ii spui sa nu faca galagie ca sa doarma bebelusul), atunci ce e de facut este sa intelegi toate trairile lui, sa ii dai timp sa se adapteze si timp cu tine, in care primeste iuire multa si mult control in joc. Ca sa doarma cel mic poti gandi alta rutina, de exemplu sa iesiti afara si cel mic sa doarma in sistem sau in landou in timp ce tu te joci cu cel mare, sa il mai adoarma si tati pe cel mic in weekend sau seara cat tu stai cu cel mare etc.

35. Interesante ideile, sunt de acord cu educatia cu blandete, insa ma intreb daca in exemplele date nu cumva copilul „castiga” fiecare „batalie”. Merge cu lego la doctor, in parc cu pijamale, alearga descult de 10 ori, dupa inca de 10 si tot asa….uneori chiar trebuie grabit fiindca si adultii au sarcini si responsabilitati. Unde si cand invata limitele?

    • Limitele si educatia pozitiva sunt foarte buni prieteni! 🙂

      uite cateva texte in acest sens

      https://www.printesaurbana.ro/2016/04/limite-impuse-eficient-si-cu-blandete.html

      https://www.printesaurbana.ro/2017/11/nevoia-de-limite-unui-copil-mic-janet-lansbury.html

      https://www.printesaurbana.ro/2018/05/educarea-cu-blandete-nu-este-sinonima-cu-creste-un-copil-fara-limite-si-respect.html

      https://www.printesaurbana.ro/2020/06/regula-cuvantului-stop.html

      https://www.printesaurbana.ro/?s=cititoare+intreaba

36. Ușor de zis, foarte greu de făcut. Uneori ma întreb dacă părinților noștri nu le era mai ușor folosind pedeapsa fizica. Pentru ca am impresia ca negocierile și convinsul cu vorba buna nu se mai termina. Mai ales cu doi de vârsta apropiată și care vor lucruri diametral opuse in același timp. Deci ne enervam, ne scuzam, iar ne enervam și iar ne scuzam și știm ca nu facem bine ce facem dar nu mai știm cum altfel sa reacționam atunci când emoțiile ne copleșesc. Ma întreb ce efect va avea pe termen lung acest yoyo emoțional asupra copiilor, oare nu e mai bine sa fii drastic și clar și sa nu cedezi decât foarte rar și foarte puțin? Nu cumva e mai bine pentru majoritatea copiilor sa aibă parte de multe reguli și putine compromisuri? Vom fi oare capabili sa ii mai ghidam la adolescenta și la maturitate dacă in copilărie li s-a permis sa negocieze aproape totul?

    • Cu siguranta e mai usor folosind pedeapsa fizica. Daca asta e criteriul principal in ceea ce priveste educatia copiilor (sa fie cat mai usor pentru parinte), atunci go for it.

      Cat priveste cealalta intrebare, in ce situatie crezi ca sunt sanse mai mari sa ai un adolescent cooperant:
      – in situatia in care l-ai tinut din scurt de mic copil si de-abia asteapta sa scape de restrictiile tale
      SAU
      – in situatia in care ai negociat cu el de mic si i-ai dovedit ca esti un parinte cu care se poate discuta si in care poate avea incredere?

      Cat despre „sa ii ghidam la maturitate” – de ce ai vrea sa iti ghidezi copilul la maturitate? Ideal este sa il cresti asa incat la maturitate sa fie un adult care se poate ghida singur. Sigur, daca iti va cere parerea, i-o spui, dar asta e altceva decat „a ghida”.

37. Întrebarea mea este: acest model de parenting este el adaptat maselor? Au existat dintotdeauna tendințe, in trecut copiii au fost crescuți in
    Diverse moduri, acum este la moda negocierea cu blândețe.
    Dar este tiparul acesta de parenting benefic tuturor copiilor?
    Vad, nu doar in familia mea, copii atât de diverși, unii natural înțelegători, alții încăpățânați la extrem. Oare chiar trebuie sa ii tratam pe toți la fel, cu negocierea permanenta a compromisului ?
    De exemplu un copil încăpățânat la extrem oare nu ar avea mai mare nevoie de un părinte foarte strict care sa îl tempereZe?

    Întrebarea mea este una generală și as aprecia sa mi se răspundă fără atacuri la persoana. Merci.

38. […] și ne vedem de treabă. Dacă e una de conectare, ne conectăm prin joc. Oferim variante. Am pus aici multe strategii de gestionare a lui […]

39. […] după ce a trecut momentul de criză, pornim la atac cu răbdarea: alternative (am pus aici multe idei), negocieri, jocuri (multe variante haioase am pus într-un articol mai vechi, […]