ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Totul a început în vara anului 2009. Vară, soare, cald , mult timp liber și… un laptop. Îmi aduc aminte că era pe atunci la modă messengerul și Yahoo Chat Room-urile. Așa că serile mele de vară se petreceau în fața calculatorului chătuind cu tot felul de oameni din diferite colțuri ale lumii care nu făceau altceva decât să mă ajute să îmi perfecționez limba engleză. De mică am fost fascinată de limbile străine, engleza și spaniola fiind întotdeauna printre favoritele mele. Însă se pare că online eram cam singura pe acolo care vroia DOAR SĂ VORBEASCĂ. Majoritatea erau în căutarea unei altfel de distracții și încet, încet începuse să îmi cam treacă cheful ăsta de a sta online când mai toți cereau direct Web Cam-ul înainte să zică măcar HELLO.
Am zis să schimb engleza cu spaniola că poate am mai mult noroc să vorbesc ceva spaniolă, poate chiar cu un mexican. Învațasem spaniola de la telenevole (nothing new, right?) și m-am gândit că nu ar fi rău sa pun un pic în practică atâtea ore pierdute cu Marimar, Maria la del barrio, Maria Mercedes și multe alte telenovele pe care le devoram în vremea liceului.
Și uite așa, nu știu cum s-a întâmplat, însă Universul, astrele, telepatia sau numește-o cum vrei a facut ca într-o seară de septembrie să ne găsim în cyber space. A fost conexiune at first sight (I still cannot believe it). Părea că ne cunoaștem de o viață întreagă și, atunci și acolo timpul a stat în loc pentru noi doi în timp ce ne povesteam viețile cap coadă.
A trecut o zi, două, trei și întâlnirile noastre erau sfinte. Seară de seară pentru mine, dimineață de dimineață pentru el. Vorbeam cu orele, despre orice și oricine. Unde mai pui că îmi practicam spaniola și engleza în același timp pentru ca el era mexican de origine, însă viața l-a purtat către pământ american, mai exact în San Francisco. Timpul nu a trecut ci a zburat, și eu încă nu puteam să cred că două persoane, despărțite de un ocean și zece ore de diferență de fus orar s-au găsit în același loc, în aceeași zi și la aceeași oră.
După 4 luni de Skype, phonecalls, text messages, laughs, a lot of fun, nopți nedormite și o „conexiune” mult prea bună chiar și de la o așa distanță, inevitabilul avea să se întâmple:
„ I want to see you in person, so I’m thinking of spending the New Year’s in Bucharest with you.”
Clar, din momentul în care am știut că și-a luat biletul de avion cu destinația Bucharest, I was not able to sleep anymore. De ce eram atât de emoționată? Da, bineînțeles că în toate aceste luni vorbisem de ce frumos și magic ar fi să ne cunoaștem în persoană, însă să fim serioși, cine ar fi crezut că el ar fi dispus să se urce în avion, fly to Europe for his first time doar ca să mă cunoască pe mine? Nici măcar eu nu puteam crede ceea ce avea să se întâmple.
So here he comes, San Francisco – Paris – Bucharest. Nu știu cum am reușit să ajung la aeroport. Inima a încetat să îmi bată când am auzit în difuzoare „The flight from Paris just landed”. That’s it, dacă vrei să fugi, acum e momentul. Mi-au trecut prin minte o mie și una de întrebări – nu cred că aș putea să descriu în cuvinte emoția pe care o simțeam, și nodul în gât, și inima care se zbătea să iasă din piept. Însă atunci și acolo, în mulțimea de oameni, între ușile care se închideau și se deschideau, între râsete, plânsete, îmbrățișări, întâlniri, desparțiri, privirile noastre în sfârșit s-au găsit.
What came next was MAGICAL. Pe când m-am trezit din vis, eram din nou “connected” via Skype, eu în București, el back to San Francisco și uite așa relația noastră revenise la “normal”. Câteodată până și Skype-ul obosea mai repede decât noi doi, și dacă nu reușeam să ne dezlipim din fața laptopului cu orele, skype-ul ne forța să mai folosim și telefonul din când în când.
Just like that, times goes by și în vara anului 2010, mai exact pe 25 iunie, eu, cu o valiză uriasă, cu mult entuziasm și mari emoții I was ready to take the flight to Mexico. O mică vacanță, mi-am zis, nu face rău nimanui. Era rândul meu acum să merg și să cunosc orașul cu peste 20 de milioane de locuitori, chiar daca prietena mea cea mai bună deja îmi promisese că mă omoară dacă ajung înaintea ei în Mexic! Dacă eu însă nu aveam să îmi pun întrebările existențiale, cineva trebuia să le puna, și cine mai bine decât a mea protectoare soră: „Pleci? În Mexic? Ce faci acolo? Cu cine? Când te întorci? Cât stai? Ești nebună? Dacă nu te așteaptă nimeni în aeroport în Mexico City? Ce ai să faci acolo singură? Nu pleci nicaieri!!!!”
Yep… It was hard! Sister a mea, mai ceva ca o mamă protectoare, nu putea să accepte că a ei surioară mai mică, la 22 de ani, își ia valiza în spate și pleacă uite așa în Mexic. Cum aș fi putut să o conving că ceea ce simțeam nu era doar un impuls de moment, ci ceva mai mult, că îl cunoșteam și aveam încredere în el (știu, cam greu de crezut asta însă I had that feeling). I-am promis că o să sun din fiecare aeroport unde aterizez și că o să am grijă de mine JUST LIKE A BIG GIRL. As for myself, am avut în jur de 24 de ore să plâng, să visez, să plâng iar, și să mă emoționez. O amestecătură de sentimente, că nu mai știam dacă plâgeam de fericire sau de tristețe. Însă știam sigur că am plecat la drum cu inima deschisă.
24 de ore mai târziu, 2 escale, turbulențe, străini, nesomn, I finally arrived. Bienvenida a Mexico! Și ca să nu cumva să uit că sunt româncă, domnul drăguț care ne întâmpina la coborârea din avion ne-a facut să așteptăm, pe mine și încă alte 3 românce, lângă el, până a coborât toată lumea din avion. Toți pasagerii și-au văzut de drum mai departe, însă eu și compatrioatele mele am trecut la o inspecție mai serioasă. Am prezentat pașaportul, biletul de întors (da, biletul era dus-întors), am vorbit spaniola draguț – însă două ore mai târziu încă mă aflam în acea încăpere, fără semnal la telefon, cu rucsacul în brațe, așteptând să iasă cineva din biroul ăla și să îmi ureze DISFRUTA TU VIAJE. Însă după cum v-am spus, Universul deja contribuise la toată această poveste și exact cand îmi pica capul de somn, domnul drăgut mi-a înmânat pașaportul și chiar mi-a recomandat să vizitez câteva destinații exotice din Mexic.
Dacă pentru mine așteptarea asta a fost apăsătoare, mai ales după un zbor atât de lung, imaginați-vă pentru el cum a fost să stie că am aterizat, însă 2 ore mai târziu, și alte cateva zeci de avioane aterizate, eu încă nu îmi făceam apariția. Bineînțeles că revederea a fost din nou MAGICAL, și abia după ce am liniștit toată familia că am ajuns pe mâini bune, am început să mă bucur de vacanță.
Since that date (it’s been almost five years), îmi trăiesc viața în stil mexican, happily married, cu tacos, tortillas, multă spaniolă, fără telenovele (I have my own now), cu vedere la Oceanul Pacific și cu mucho amor. Biletul de avion a fost până la urmă doar dus, că de întors m-am întors acasă abia după 2 ani și 3 luni, pardon, NE-AM întors.
Julie
sursa foto: mexic
Chiar as fi vrut sa citesc postul pana la capat, dar amestecul de romana si engleza e groaznic. M-am oprit undeva pe la jumate. Dar ma gandesc ca are final fericit… so I’m happy for you.
Foarte frumoasa povestea si emotionanta! Sa fiti fericiti pana adanci batraneti!
Daca nu era atata romgleza era ceva mai bine 😛
in primul rand felicitari pentru curaj si in al doilea rand „is it just me?” sau tu chiar abuzezi de limba engleza intr-un text in romana?
Mie mi se pare ok cum e scris textul, sunt folostie niste expresii/cuvinte din engleza, foarte folosite. Plus ca folosirea acestora in text a fost cu intentia de a crea un oarecare comic de limbaj… Nu inteleg de unde atata rautate, engleza e o limba f folosita; mie mi se pare chiar ok textul.
mi se pare ca abuzeaza. atat. si-n plus, daca ar fi vrut sa creeze comic de limbaj ar fi folosit spaniola ca tot e vorba despre Mexic. nu?
tu toata lumea se uita la telenovele sa stie spanioala..duh :)))
Și eu mi-am găsit prietenul pe mirc, în timp ce ne jucam trivia, asa ca înțeleg perfect sentimentele autoarei. Distanta intre noi doi era de doar 500 km, amândoi în România, dar am rezolvat problema când am decis sa vin la facultate în orașul lui, după 4 ani de la primul chat (da, a durat ceva). De 3 ani suntem oficial împreună, ne înțelegem bine, ma bucur de decizia luata și deși acum amândoi avem planul profesional pe primul loc, știu ca într-o zi el va fi tatăl perfect pentru copiii mei.
OMG!!! Si noi tot pe mIRC cu scop clar trivia, 500km distanta, iar prima intalnire la mai mult de 4 ani de la primul chat si la ceva timp dupa facultate. Insa acum nu mai e prietenul meu, ci sotul meu 🙂 Have a great life, people, Catalina and Julie! 🙂 P.S. Nu stiu din ce cauza dar telefonul meu a refuzat sa scrie cu diacritice, ceea ce ma cam enerveaza… Nu cred ca site-ul e de vina, ci rasnita de pe care scriu. Nici macar ‘enter’ nu a vrut sa dea ca sa pun p.s. de la capat.
OMG!!! Şi noi la fel, mIRC, scop clar trivia, 500km distanţă. Doar că întâlnirea a fost la mai mult de 4 ani de la primul chat şi la ceva timp după facultate. Iar acum nu mai e prietenul meu, ci soţul meu 🙂 Have a happy life, people, Cătălina şi Julie!
Absolut groaznic amestecul de limba română cu limba engleză in acest text. Foarte obositor și enervant de citit. Păcat, pentru că povestea e simpatică, dar ca să ajungi să te bucuri de ea, treci prin tot felul de stări 😀 .
Cat de pacat de amestecul cu engleza. Foarte frumoasa povestea, din pacate autoarea, dupa ce a invatat engleza si spaniola, a uitat romana.
Oribil amestecul de limba română cu limba engleză.
Nici eu nu gasesc romgleza prea multa ok intr un articol scris de un roman pentru romani, dar nici ‘absolut groaznic’ nu e…un pic inteleg ”where she’s coming from” :)) dupa multi ani de cand traiesc in afara Romaniei si dupa cateva limbi straine invatate, tre sa zic ca engleza a devenit partea comuna a tuturor… la ea apelez intai. Poate asa se intampla si cu autoarea. Povestea… eu n as avea incredere. Noroc ca merge! Am impresia ca am citit ceva dintr o revista pentru (unele) femei…;)
Imi place povestea ta Mai ales ca are O continuare frumoasa. Intr-un fel MA vad pe mine, dar nu Asa departe ci in Danemarca☺️.
Iar doamnele Care au comentat: chiar trebuie sa aveti aceeasi replica despre faptul ca nu este textul extraordinar fiindca este scris in rom-engleza ? Inteleg acest lucru dar nu cred ca era necesar ca fiecare sa scrie acelasi lucru. ( nu critic doar afirm ceea ce observ)
Multumesc Maria
ŞI CE DACĂ A SCRIS ÎN ROMGLEZĂ, OAMENI BUNI?! Le foloseşte corect pe amândouă şi, în plus, e reprezentativ pentru povestea ei. O poveste frumoasă de iubire! De ce să nu te opreşti pur şi simplu la aprecierea frumuseţii şi bucuriei cuiva de a fi găsit iubirea şi să te abţii de la a scuipa venin pentru atâta lucru? Şi asta la 5 din 6 comentarii (~85%)… Ştiu că nu are legătură cu subiectul (însă e proaspăt în minte articolul precedent), dar cum să acceptăm noi ca naţie homosexualitatea, dacă ne blocăm la câteva cuvinte scrise în engleză într-un text în română! :))))))) Râd, dar de fapt e foarte, foarte trist…
Romgleza e o limba?
Când am spus „romgleză” am citat dintr-un comentariu de mai sus. Nu, romgleza nu este o limbă. Termenul este o parafrază a lui „frangleză” care se găseşte explicat în DEX.
Pentru ca pe acest site comentariile se modereaza si in timp ce eu am scris ca ma deranjeaza amestecul ei de limbi, au mai scris inca 5 acelasi lucru. si uite asa au aparut 6 comentarii cu aceeasi idee.
În fine, nu prea ai înţeles ce am vrut să spun. Problema nu era că a spus mai multă lume acelaşi lucru, ci că atât de multă lume se poticneşte de un fapt atât de neînsemnat când esenţa e totaaal, totaaal alta… Şi asta se vede din feedbackul primit de comentarii.
P.S. Idealismul meu primeşte periodic câte o palmă de genul ăsta, dar tot se încăpăţânează să nu mă părăsească. Fâl, fâl, unicorni, curcubee! :))
Ptr noi faptul nu a fost neinsemnat. Avem dreptul ca opinie, spusa civilizat, desigur.
De ce să acceptăm ca nație homosexualitatea?
E ceva de genul ”cine nu e cu noi e impotriva noastra”.
E un alt articol pe tema asta, n-aş vrea să divaghez şi nici să diluez lucrurile aici.
De ce să acceptăm? Pentru că atitudinea de neacceptare a semenilor trădează, în opinia mea, o îngustime a minţii. De ce ca naţie? Pentru a nu fi neadaptaţi la vremurile în care trăim.
M-am gandit ca daca aduci in discutie asemenea comparatii, ceva te macina in profunzime.
Tu confunzi pe cel ce se deda unui obicei, adica persoana, cu obiceiul.
A copia in mod mecanic, orbeste, tarele din Occident nu o sa ne faca mai „destupati” la cap, ci doar va adauga inca citeva straturi de tesut social muribund la ce exista deja ca mostenire istorica.
Am zis.
De măcinat, absolut nimic nu mă macină şi, crede-mă, nu confund nimic. Dacă tu poţi separa completa persoana de obicei, ca două chestiuni complet independente, bine atunci.
Foarte frumos textul. Iar mie una nu mi se pare deloc ca autoarea a uitat limba romana, a se citi comentariile de mai sus… Atata vreme cat traiesti intr-o alta tara, nu mai folosesti romana aproape deloc, e oarecum normal sa iti vina mai natural anumite expresii in limbile pe care le folosesti in tara adoptiva si cu persoana iubita, asta nu inseamna insa ca ti-ai uitat limba de origine. Sunt romanca, traiesc in Romania de o viata, insa tot am uneori momente de lapsus in care nu gasesc corespondentul in romana al unui cuvant sau a unei expresii din engleza, mai ales dupa cateva carti citite in engleza sau conversatii cu straini.
Foarte prost scris articolul! Cele care il apreciaza sa nu imi sara in cap,ca si eu am dreptul sa imi spun parerea,chiar daca e critica. Deci mi se pare foarte prost scris si poate ar fi bine ca pe langa diacritice sa se puna si conditia sa fie scris in romana! Si nu faptul ca e in engleza deranjeaza ci combinatia: adica fie folosesti romana,fie engleza,fie spaniola,fie franceza,fie pasareasca. Combinatia insa mi se pare hidoasa.
foarte frumoasa povestea ta, imi place!
amestecul de romana cu engleza si spaniola e delicios, eu ii inteleg savoarea si de ce. unele lucruri vin mai bine spuse in limba in care iti vine sa le zici 🙂
sa fiti fericiti!
Unde e rautatea? Este o critica, se vrea constructiva. E f greoi textul. Cateva expresii in engleza erau cum erau. Dar ce e prea mult strica. E ca si cum fiecare din cri care traiesc in alta tara ar folosi jumatate romana, jumatate franceza, spaniola, japoneza…
Altfel, are potential autoarea, deci poate mai mult.
daca nu stii sa citesti intradevar e f greu.. in orice limba :)))
foarte frumoasa poveste, bucura-te de soare, de frumos, de viata! sa fiti fericiti!
eu am ramas cu senzatii placute, de bucurie, de incredere, de speranta, de visare. de incredere in acel ‘gut feeling’ ( da, e in engleza, nu am cuvant in romana) care e mai mult decat intuitie.
cat despre romengleza, nu e un eseu academic, e o poveste personala scrisa din suflet, din interior. hai sa incercam sa trecem peste aceste bariere mentale ieftine (nu e scris corect sau romengleza) si sa traim ce a trait autoarea. am trait in 2 tari pana acum, niciodata nu mi s-a facut observatie ca nu vb sau scriu corect cum se intampla in Romania.
mie mi-a placut textul si cred sunteti carcotasi.
nu m-a deranjat romgleza, pentru ca mie imi place romgleza, adica amestecul de cuvinte din limbi diferite.
ce ma scoate pe mine din minti e romana calchiata dupa engleza.
de exemplu corporatistii care spun „face sens” si „mai avem 2 issue-uri de discutat” si „sa ne focusam pe rahatul asta”
asa (just like that)
Daaa, mi-ai luat-o inainte Robo!
Cam asa ceva vroiam si eu sa spun. Si as mai adauga si din ce in ce mai folositul „incentivare”. Avem si noi in limba romana cuvantul stimulent, eu zic ca suna bine, chiar e necesar incentive?
Inteleg folosirea de cuvinte si expresii din engleza atunci cand exprima mai exact un sentiment, o traire, dar nu pricep „romanizarea” unor cuvinte pentru care avem echivalent.
Asta ma enervase acum mai multi ani citindu-l pe Patapievici, unde ma loveam din doua in doua paragrafe de obvios si derelictiune.
Mie mi-a placut textul, e savuros, folosirea mai multor limbi imi pare in spiritul povestii.
Ce mai adventure cu happy sfârşit 😀
Comentarii răutacioase dom’le! Pardon, măi men! It’s normally ca după zwei years şi trois moins să mai forget oleacă româna, capisci?
Semnat : Claudio
Eu traiesc de 10 ani in limba franceza, sa spun asa. Inteleg perfect ca autoarea a trait povestea in engleza si probabil ca din acest motiv ii vin cuvintele mai usor in engleza. Chiar sunt curioasa care sunt motivele ei, banuiesc ca citeste comentariile. Nu cred ca a vrut nimeni sa fie rautacios sau carcotas. Pur si simplu acest blog ne-a obisnuit cu romana.
Dragi cititori,
Va multumesc pentru critici, ganduri de bine, observatii…etc.
Textul citit mai sus l-am scris acum ceva timp pentru mine si doar pentru mine. Nu aveam intentia sa il fac public, insa de cand am inceput sa o urmaresc pe Printesa Urbana, si am vazut cateva articole similare despre emigrare/iubire mi-am facut curaj si l-am trimis spre publicare.
Articolul l-am scris din suflet, si pana sa vad comentariile voastre nu as fi observat excesul de engleza in articol. Imi face bine sa citesc parerile voastre, pentru ca sunt la inceput de drum cu blogul meu si am nevoie de pareri.
Ma asteptam la atatea alte reactii, mai putin cea cu engleza/romana. Oricum, va multumesc, si by the way.. :D, romana nu am uitat-o, locuiesc de 5 ani in Tijuana, Mexic, oras frontiera cu Statele Unite. In afara faptului ca vorbesc spaniola 24/7, folosesc engleza la fel de mult. Consider ca limba materna nu se uita niciodata, insa da, cateodata imi gasesc mai greu cuvintele in romana, insa tocmai de aceea imi doresc sa continui sa scriu cat mai mult.
Salutare,
Draga Iuliana,
Mie mi-a placut povestea ta. Nici macar nu am sesizat amestecul de limbi, doar am citit si am zambit. Sa fiti fericiti, curajul de a-ti urma inima merita rasplatit!
Si mie mi-a plăcut povestea ta! Mulțumim pentru ca ne-ai spus-o!
Iuliana,
Ai o poveste ce merita publicata, mi-a placut foarte mult, chiar ca cineva acolo sus, un spiridus, te-a sustinut si ghidat, eu asa simt.
Sper sa va mearga bine in continuare, vad ca te-ai integrat in societatea de pe acele meleaguri si sa ne mai povestesti, din cand in cand, cum e viata in Mexic.
Mie mi se pare că romgleza folosită de Julie e doar un pretext pentru a reda mai bine atmosfera, pentru a puncta mai detaliat ce a simțit și cum a evoluat relația ei. E enervant, poate, dar e o notă personală de culoare 🙂
Ce poveste frumoasa! Viata lunga si fericita impreuna! Si spor la scris!
Julie, foarte frumoasa povestea ta ! imi plac tare mult femeile visatoare si curajoase!:)
Stai linistita, ai scris frumos, nimic obositor sau deranjant, eu ma bucur ca ti-a fost publicat textul aici:)
Sa ai parte de fericire in continuare!
Nu e primul articol de pe blog in care se macelareste limba romana… Daca imi aduc bine aminte, cel mai recent era scris tot de cineva care locuia in afara Romaniei. Si parca nici persoana aceea nu traia intr-o tara vorbitoare de limba engleza. A mai fost la un moment dat un articol al unei cititoare-blogareasa de-astea care copiase cuvant cu cuvant din nu stiu ce sursa care-i picase la indemana Google. N-ar strica mai mult filtru … In afara de povestea designerului din Italia, scrisa foarte frumos si cu mult bun-simt, toate celelalte sunt vax.
Emotionant tare! Mi s-a furnicat pielea :). O poveste minunata, spusa cu mult talent.
haha cunosc feeling-ul. Eu mi-am intalnit mexicanul in Germania. Tin minte prima vizita la ai lui in Mexico City. Nu mai vazusem atata amar de oras in viata mea. E un monstru orasul ala. Dar magic. Odata ajunsa pe taramurile alea nu te-ai mai intoarce niciodata in cenusia germanie…
Sunt 7 ani de atunci si un mini mexican adorabil :)))
Arii, asa este, uite ca pun bazele unui articol despre Mexico City, si asa cum ai zis tu, este foarte coplesitor din multe puncte de vedere, insa intr-un fel este MAGIC!
Si sa nu mai vorbim de mancarea mexicana! Eu una sunt gurmanda si imi place cam tot !
Salutare
Frumoasa povestea cu final fericit, dar am ramas la final cu intrebarea: ai ramas in Mexic ilegal? Le-ai spus parintilor si familiei ca pleci in vizita si ca te intorci dar ai ramas acolo? Nu de alta, dar eu nu as fi putut sa le fac alor mei asa ceva. Poate sunt eu mult prea legata de ei.
Buna Moni,
Cand am decis sa plec, parintii mei stiau ca am bilet de dus-intors, pe o durata de doua saptamani, insa le spusesem ca exista posibilitatea sa imi prelungesc sederea daca toate sunt bune si frumoase. Si eu am o relatie stransa cu ai mei, si nu as fi putut sa plec asa, si dintr-o data sa-i anunt ca nu ma mai intorc. Intr-un fel ei s-au cam asteptat pentru ca mai tot timpul am avut sipiritul asta aventurier. Insa inainte sa plec a fost important pentru mine, atat eu cat si ei sa avem inima impacata. Bineinteles ca dorul si multe alte stari au avut loc… insa asta e o alta poveste.
In legatura cu ilegalitatea in Mexic, odata intrata in tara cu pasaportul, ai dreptul sa stai legal sase luni. Dupa cele 6 luni fie iesi din tara, si intri din nou, fie scoti un permis de sedere legala, depinde de activitatea pe care vrei sa o desfasori. In cazul meu, dupa 6 luni mi-am gasit un job foarte bun, si mi-am scos permisul de munca si sedere legala.
Iuliana, am gresit cand am presupus ca nimeni in fara de tine nu stia ca vrei sa ramai acolo. Recunosc ca e din cauza ca stiu cateva cazuri printre cunoscuti si colegi de la lucru dar nu trebuia sa generalizez. In cele din urma spiritul aventurier te-a dus acolo unde trebuia sa ajungi si parintii sunt fericiti pentru ca tu esti bine, oricat de departe ai fi.
Heii, surioasară îmi place foarte foarte mult articolul. ..m-ai făcut sa-mi amintesc de reacțiile mele si de toate grijile , emotiile greu de zis in cuvinte ce am simtit atunci…… Amestecul de limbi reda foarte bine sentimentele tale și uneori unele lucruri sună mai bine în engleză. Eu înțeleg perfect textul și ideea de a scrie așa. L-am citit foarte ușor și foarte repede și sunt cât se poate de obiectiva. Deși trăiesc în România și nu am ieșit decât o dată până în Grecia, de multe ori gândesc în engleză sau spaniola , iar asta se întâmplă datorita faptului că îmi plac ambele limbi străine și le ascult adesea, iar cunoscătorii știu despre ce vorbesc. Spor la scris în continuare, așteptăm cu nerăbdare cât mai multe despre Mexic and your deeply feelings.