ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
A fost un copil foarte dorit şi asteptat, îmi aduc aminte cum aşteptam cu sufletul la gură fiecare ecografie pentru a-i vedea căpuşorul, mînuţele, picioruşele, obrăjorii. Naşterea a fost uşoară, cezariană, recuperarea la fel şi odată ajunşi acasa eram foarte fericiţi şi dornici de a incepe viaţa în 3.
Părintii ştiu foarte bine, mai ales mamele, cum sunt primele zile cu un nou născut: deloc uşoare, iar în cazul meu, sumedenia de nopţi nedormite şi-a spus cuvîntul. Grav.
Am fost diagnosticată cu psihoză post-partum, o boală mult mai gravă ca depresia, care, netratată, poate avea consecinţe foarte grave: mama poate să-şi facă rău sieşi sau copilului. Am fost internată de urgenţă la clinica de psihiatrie din oraş şi vă spun cu mîna pe inimă că nu vreţi să ştiţi cum arată centrul de primire urgenţe al unei clinici de psihiatrie. Încă îmi vin în minte ochi daţi peste cap şi părul vîlvoi ale unei femei fără adăpost, femeile legate de pat şi mîinele paznicului care îmi pipăia sînii. Fiind o fire foarte optimistă, căutam cu disperare orice lucru care să mă ajute acolo, o floare sau un tablou m-ar fi făcut să mă simt mult mai bine. Partea bună e că n-a durat mult acest episod şi după 2 săptămîni m-am intors acasă la bebeluşul meu perfect la care mă gîndeam tot timpul.
Recuperarea a fost una de durată, cu tratament prescris şi implicit interzicerea alăptării, iar în timp m-am convins că doar cu consiliere psihologică pot trece peste acest episod, al psihozei şi internării mele. Şi am reuşit. Deşi familia şi prietenii mi-au fost aproape, nu au ştiut cum să gestioneze această situaţie, fiind una cu totul nouă şi pentru ei.
Am avut noroc că am reușit să conștientizez că boala mea era foarte gravă: ajunsesem să simt că bebeluşul era o povară. Mi-am dat seama de asta stînd cu el pe balcon într-o zi şi întrebîndu-mă oare ce ar fi dacă l-aş arunca. Alteori mă gîndeam ce bine ar fi dacă nu s-ar mai trezi din somn. Da, foarte grav, cum poate o mamă sa gîndească aşa, veţi spune? Ei bine, o mamă cu psihoză are asemenea ganduri. Şi cînd mama nu e bine, nici copilul nu e bine.
Acum ne bucurăm din plin de viaţă, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru copilul perfect pe care mi l-a dat şi ştiu ca această experienţă m-a făcut mult mai puternică (ce clișeu, știu, dar totuși e adevărat). Îndemnul meu pentru mămici, în special pentru proaspetele mămici, e să nu neglijeze nici o formă de depresie, pentru că netratată, ea poate face mult rău, iar copiii merită să aibă aproape mame sănătoase şi fericite.
Cornelia
Sursa foto preview: psihoză, via Shutterstock.com
Desi am avut si eu momente grele, citind experientele altor mămici îmi dau seama ca ale mele au fost floare la ureche. Ma bucur ca povestea are happy end! Sa fiți sănătoși si voioși!
Nu am copii, dar mama mi-a povestit despre depresia ei post-partum. „Pe vremea aia” era cam tabu, asa ca a trecut peste asta singura – din cate am inteles nu a fost o forma foarte grava.
Nu stiu altii cum sunt, dar dupa 2 nopti nedormite nu garantez ca nu o sa arunc pe cineva de la balcon. Si nu cred ca sunt singura. Se si moare de la nesomn, nu e de gluma cu asta. Sau cand nu ai timp nici sa mananci, nici sa bei apa si asta in timp ce viata ta se schimba – intr-un mod deloc lin.
Citeam mai demult un articol scris de o mama care isi dorea sa nu fi facut copii niciodata. Isi iubea copiii, dar daca ar fi avut posibilitatea sa fi dat timpul inapoi, ar fi facut-o. In comentarii, oamenii aruncau cu rosii stricate in ea intr-o veselie. Nu zic ca e cazul aici, ai zis ca ti-ai dorit copilul. Zic in general, e usor sa judeci, sa distrugi si sa arunci cu pietre. Mai greu e sa-ti aduni bucatele de inima de pe jos, sa le pui la loc si sa continui pe acelasi drum.
Mult curaj si felicitari!
Îți dai seama cât curaj i-a trebuit acelei mame sa recunoască ce a recunoscut??
Ma bucur ca ti-ai gasit echilibrul si te felicit pentru curajul de a-ti face publica experienta. Mi-ar fi placut un articol mult mai amplu, dar de asemenea inteleg ca dorinta ta a fost aceea de a aduce acest subiectul in atentie nu de a detalia fiecare particica. Zile senine!
Slava Domnului ca te-au readus medicii pe linia de plutire. Cazul tau a evoluat corespunzator si acum esti o mama normala. Sa fie bine in continuare si sper ca optimismul tau sa nu te paraseasca niciodata.
Asta cu „mama normala” si „readus pe linia de plutire” mi se pare o judecata cam dura, nu crezi? Avand in vedere ca esti barbat, nu o sa treci niciodata prin asa ceva, dar eu am trecut si pot sa iti spun ca nu este vorba de normalitate aici. Este foarte normal ca in urma unei cezariene hormonii sa ifi faca de cap si sa te dea peste cap, sa iti vina sa omori pe cineva si sa nu sti neaparat de ce. Judecatile de tipul acestea sunt grave, dupa parerea mea, mai ales venite din partea cuiva care absolut niciodata nu va trece prin asa ceva pe pielea lui. E ca si cum eu, femeie fiind, as rade de un barbat ca nu poate dormi noaptea ca are prostata inflamata. Imi cer scuze pentru tonul dur, dar am trecut prin exact aceeasi experienta ca si povestitoarea, doar ca eu nu am avut parte de sprijinul nimanui, ci doar de critici si jigniri.
YOYO,
Cred că am postat un comentariu decent și încurajator, mă uimește virulenta răspunsului tău. A fost internată 2 săptămâni in spital la psihiatrie iar acum s-a recuperat, de aceea am scris de normalitate.
Ești furioasă pe trecut și acum ai găsit o supapă sa te descarci, chiar nu am nici o implicare in modul in care si fost tratată după naștere.
Iar de nopți nedormite te rog sa nu imi spui mie, că le cunosc inefabilul perfect, mai ales când obosit maxim, la 3 noaptea te duci la farmacie să cumperi medicamente.
Închei prin a iți spune că am dorit să o încurajez și nu să judec prin ce experiență dificilă a trecut.
Uff, Cornelia, dureroasa povestea ta, dar e bine ca s-a rezolvat totul. Eu, cand am nascut, am avut parte de intalnire cu un psiholog, la 2 zile dupa fericitul eveniment, sa vada in ce ape ne scaldam. barbatu-miu, dragul de el, a venit a doua zi si, stind el din auzite ca unele lauze fac depresie post-partum, dar netinand minte ce si cum, ne-a intrebat foarte senin (pe mine si colega de salon) „auziti, fetelor, dar voi nu mai faceti chestia post-partum?”
Ne-am amuzat un pic pe seama lui si i-am explicat ca nu e o chestie obligatorie (doamne ajuta), ca lohiile de pilda si ca sa dea al de sus sa nu facem asa ceva. A inteles si s-a amuzat si el pe tema lipsei anterioare de informare.
Acum, lasand glumele la o parte, MA BUCUR ca ai decis sa alegi ajutor specializat si iata ca ai un final fericit pentru povestea ta. Ce-mi place mult la ea este ideea ca venirea unui suflet pe lume nu inseamna doar unicorni si trandafiri, ca este GREU sa fii mama si ca uneori poti sa dezvolti o asemenea problema. Si e bine sa ceri ajutor specializat, pentru ca e important.
sa ai parte de multi ani fericiti alaturi de ingerasul tau si felicitari pentru curajul de a cauta vindecare si mai ales de a impartasi o asemenea poveste.
Ma regasesc in cele scrise de tine.Doar ca eu n-am fost niciodata optimista din fire si lucrurile au stat putin diferit.
Am nascut in noiembrie tot un bebelus perfect din toate punctele de vedere.In spital au inceput sa nu-mi dea pace o serie de flash-uri in care cineva ii face rau copilului meu…dupa care au inceput si filmuletele in care eu ii faceam rau copilului.Nu intelegeam ce se intampla cu mine, de ce gandesc asa, imi scuturam capul la propriu ca sa-mi inlatur gandurile, ma rugam la Dumnezeu sa-mi limpezeasca mintea strangandu-mi copilul in brate.
Si cu gandurile astea am stat vreo doua luni asteptand sa-mi treaca pana mi-am dat seama si am cerut ajutor.La fel am zis si eu, daca mi-as arunca copilul de undeva de la etaj,de la inaltime?Daca l-as lasa afara in ger sa inghete si lista continua.Gandul cu aruncatul de la etaj era prezent zi-noapte si din cauza asta mi-a fost frica sa mai calc in apartamentul socrilor mei care stau la 10 sau sa urc undeva fie si la etajul 1.(eu stau la curte).Am ajuns la psihiatru, am aflat ca eram f obosita psihic si ca tot ce mi s-a intamplat a fost pe fondul depresiilor mai vechi netratate.(pierderea mamei, copilarie nefericita etc).Serotonina cica era undeva sub zero si nu mi s-au dat sanse sa ma fac bine fara tratament.Alaptand am hotarat sa mai taraganam putin lucrurile,nu am fost considerata f periculoasa si asa am inceput cu psihologul terapia cognitiv-comportamentala.De curand am rarit sedintele si am fost felicitata pt ca am reusit sa ma fac bine in mare parte fara tratament.Inca sunt anxioasa, inca mai am filmulete in care ma vad aruncand copilul de la inaltime dar am inteles ce s-a intamplat cu mine, nu mai au aceeasi durata si intensitate.Toate proaspetele mamici care trec prin asta sa acorde importanta si sa ceara ajutor!!!
Ma bucur ca s-a terminat cu bine. Desi ai avut niste experiente neplacute cred ca a meritat sa ceri ajutor specializat. Esti un exemplu pentru alte mamici
Primele nopti au fost si pentru mine foarte grele. Cele in care Paul urla, cele in care eu nu-mi iertam cezariana. De la 3-5 dimineata ne-a fost cel mai greu, am plans cu copilul meu in brate, am urlat alaturi de el si mi-am jurat ca o sa fac tot posibilul sa ne revenim amandoi.
Apoi acasa, cand sotul era nedormit si grumpy si eu iar in lacrimi din cauza neiertarii, am avut scapari si ganduri negre. Trec cu odihna. Trec cu ganduri bune de la prieteni. Trec daca scriu si ma descarc.
Am inchis blackberry-ul azi noapte, refuz sa-l mai las sa ma tenteze noptile sau in perioadele de odihna, nu are ce cauta in dormitor. Felicitarile si comentariile pot astepta pana vine zi-lumina, iar eu tot ce tre sa fac e sa ma odihnesc.
Imi zisese la un moment dat Alexandra Dinca de mamifere care nasc prin operatie (ca si 70% din nasteri in B, 40% in tara) care-si omoara copiii pentru ca nu si-i recunosc. Stiind asta m-am fortat sa ma atasez de el, fie si printr-un san, doar-doar o sa simt ca-i baietelul meu si o sa ma iert pentru ca nu am facut un efort mai mare sa-l nasc natural, sa las oxitocina sa ne uneasca.. doza cea mai mare de iubire pe care o primeste un barbat vreodata in viata lui.. iar ei ne-au privat de asta.. darn it!
Poveste nasterii lui bebe Paul, if curious, iarta-ma Printesa, daca abuzez.. rog sa stergi doar partea asta a comentariului daca e asa.. dar as prefera sa se stie.. http://www.totuldespremame.ro/sarcina/povesti-de-nastere/povesti-de-nastere-nasterea-lui-bebe-paul
Hai mai Tea, ce prostii ti-au bagat in cap moasele astea mai, cum sa nu-ti recunosti copilul? Doamne… Admir ce fac ele in general, dar presiunea asta pe care o pun, sentimentele astea oribile de vinovatie… Mai, ala e copilul tau, pe care il iubeai la fel si daca se nastea pe cealalta parte. Nasterea e un punct, doar un punct pe calea asta lunga a iubirii noastre, de ce ne agatam atita de el… tine-l in brate, lasa-l sa te vindece, da-o-ncolo de cezariana.
Draga Printesa,
Cel mai socant episod a fost in a doua zi cand m-am dus la toaletare, la final de hol. L-am lasat pe Paul la asistentele de vis-a-vis de rezerva noastra, ca sotul nu ajunsese inca.
Ma intorceam, asadar, in dreptul jumatatii drumului era un incubator. Cu un copil in el. M-am oprit si m-am uitat la fata lui si puteam sa jur ca e Paul. M-am sprijinit de perete, gata sa plang si am intrebat-o pe fata din rezerva aia: e copilul meu? Si ea imi raspunde – nu, e al meu.
Atunci l-au luat si l-au dus spre iesire, zicand ca spre Budimex. Tot ce-am putut sa fac e sa ii iau mana fetei si sa-i zic ca o sa fie bine. Stiind de Cirstoveanu si sectia la care am lucrat si eu, chiar am fost fericita sa-i zic ca o sa fie bine.
Dar am fost atat de usurata ca nu era copilul meu. Dar, oh, cat semana.. nu-ti imaginezi cum mi-am luat copilul de la asistente, ma tineam de pereti efectiv..
Hai ca am plans-o si pe asta..
Ce bine punctat, Ioana! Or fi n elemente care sunt ok și fac de dorit nașterea naturală, dar știu mame superbe care au adoptat, deci cum, Dumnezeu, să nu fiu mamă doar pentru că l-a am născut prin cezariană? L-am iubit nebună pe primul meu pui, născut prin cezariană, am preferat, din motive medicale, o naștere naturală la al doilea pui. Simt că e mai ok să nasc natural, dar așa simt eu, nu toate mamele pe carele știu. Până una alta, mă bucur de amândoi cu uimirea celui care nici nu visa ce înseamnă câte nuanțe are fericirea.
Asta mi-a zis-o Alexandra Dinca, care-i fotograf, nu moasa.. 🙂
Tea o sa treacă, si eu am născut tot cezariana după travaliu de 25 de ore cu Irina si Marius, si mi-a luat cam 2-3 saptamani sa nu mai plâng cand imi amainteam ca nu am născut natural, efectiv aveam noduri in gat de fiecare dată, atașamentul s-a produs in timp, am avut noroc ca am avut-o la san cum am ieșit din operație si apoi a stat doar cu noi in rezerva, altfel cred ca efectiv m-aș fi urcat oe pereți! Nu am simțit dragostea aia nebuna de care vorbeau mamele, ci doar un sentiment se posesivitate maxim, si am fost setata pe alăptare din prima, macar asta ne-a reușit ușor, nu am suferit prea mult. Cand mi-au zis de cezariană, am pabs in hohote, aveam impresia ca e un vis, inclusiv pe masa de operație speram dintr-o minune…. Dar tind sa cred ca acest lucru mi s-a întâmplat ca sa nu mai judec așa ușor mamele care aleg sa nască prin cezariană, si chiar a fost o lecție de viață pt mine. Si ca sa vad si partea plina, ma gândesc ca următoare naștere va fi vbac si o sa fie mai spectaculos :))) asta ca sa fac haz de necaz
Multumesc, Madalina.
Si eu imi doresc NVDC si chiar l-am intrebat pe doc ce pot face sa nu mai ajung la cutit a doua oara. Am scris povestea azi pe blog, cert e ca ma asteptam la o solutie usoara gen „slabeste”, „monitorizeaza sarcina”.. poate ne ajuta Printesa cu niste sfaturi aici..
Cert e ca pe mine m-a flituit cu riscurile si atunci am stiut ca n-o sa ma mai intorc la Pechi daca voi mai ramane insarcinata.
Dar pana atunci ma intorc la geamanul meu cu 30 de ani mai tanar <3 macar cu asta pot sa ma rasfat, ziua de azi.. e un simpatic, btw! 🙂
Pe bune? Nu am mai auzit ca nasterea prin cezariana provoaca depresie. Eu am vrut sa nasc natural si asa s-a intamplat. Insa…. 4 saptamani dupa nastere mi-am blestemat decizia…,si-am jurat ca in veci pururi nu voi mai naste natural(DACA voi mai naste). Efectiv nu ma puteam da jos din pat, aveam dureri cumplite unde am fost cusuta, plus dureri groaznice la fiecare alaptare. Sincer, durerile de dupa nastere mi s-au parut mai cumplite decat travaliu, si am regretat enorm ca nu am ales cezariana. Cat despre ganduri negre…..am avut cu carul… inca n-am scapat de ele. De plans am plans mai mult decat bebe in prima luna…
Fetelor, daca va ajuta cu ceva si eu am plans muult pentru ca am reusit vaginal cu Irina si Marius, dar nu natural, doar cu Irina. Mereu e loc de mai bine. Ma intreb de ce ne mai plangeam daca ne ieseau nasterile perfecte …:D
Asa cum spune si Printesa, avem copiii, asta conteaza!
Haha, si eu Radeam de asta azi cu o prietena, ca se vede ca sunt prea odihnita de am timp sa comentez/scriu pe bloguri 😉
Imi pare foarte rau pentru mamele care nu au reusit sa nasca asa cum si-au dorit, dar nu asta e important. Important e ca avem copiii pe care ni i-am dorit. Pe mine pe tot parcursul sarcinii m-au exasperat unele ca nu e bine sa aleg cezariana, ca as putea naste natural, ca e mai bine, etc…bineinteles fara niciun argument serios. Acum dupa ce am nascut prin cezariana si m-am refacut rapid (nici urma de vreo depresie sau ceva) tot ma mai intreaba cate una daca n-am vreun regret :)). La mine a fost ok pentru ca asta mi-am dorit, inteleg ca cele pentru care cezariana nu a fost o alegere sa simta o oarecare dezamagire, dar totusi important e ca in urma nasterii, oricum a fost ea, ne-a aparut in viata un bebe perfect :). Sa ne bucuram asadar de bebelusi 🙂
Scuza-ma dar vorbesti ca o exaltata de pe grupurile de pe facebook. Sper sa-ti revii… Nu esti un animal care nu-si recunoaste puiul daca nu-l vede o ora. Astea poate sunt valabile la animale, noi totusi avem o seama de caracteristici care ne deosebesc de ele. Putem sa ne iubim puii oricum i-am fi nascut. Gandeste-te ca mai citesc femei care se pregatesc sa nasca…Astea sunt problemele tale personale care nu au legatura cu modul in care ai nascut. Te-as ruga sa recunosti asta. Nu toate femeile care fac cezariana sunt in situatia de a-si arunca copiii de pe balcon, de a nu i iubi si alte prostii. Intotdeauna, dar intotdeauna, astea sunt pretexte pt alte probleme latente pe care nasterea/copiii doar le trezesc, ele existant acolo cu mult inainte…
Stai ca eu acum ma prind ca vb cu mine :)) stai ca nu ma prind ce vrei sa recunosc.. poti sa detaliezi, te rog?
🙁 s-a cam degenerat discuția. Liz există tipuri și intensități diferite într-un depresie sau psihoza. Nu toți /toate suntem la fel și în consecință, nu reacționăm la fel. Poate că Tea și-a dorit toată sarcina să nască natural și neputința acestui lucru, plus o groază de hormoni, stres, nesomn a adus-o în acest stadiu. Să nu tragem concluzii pripite, doar nu suntem psihiatrii (sau poate și sunt), dar oricum nu avem tot scenariul. Îmi pare rău Tea pentru momentele grele, dar mă bucur că au trecut. Nu te mai învinovăți pentru că așa a fost să fie. Sigur puiul de lângă tine te face să uiți de toate :). Multă sănătate
Am nascut in noiembrie:) nu stiu cum am avut norocul imens de a nu avea nici o problema si eu si sora mea. Mai ca nu ne gandim sa facem altul ca nu ar fi Asa. Prima saptamana eu si sotul Parca eram in concediu filme la greu, mancat dormit. Flacaul se trezea fix la 3 ore. Nu a stiut sa planga pana la 2 Luni jumate. Acum nu vreau sa dau sfaturi dar am citit mult si se pare ca o mare masura o are viata intrauterina. Eu una nu m-am enervat( decat la o analiza de sindrom Down) nu m-am stresat, nu m-am obosit( e praf nu-I bai ca il gasesc Maine:))). La mine lauzia( lehuzia) a fost cea traditionala, sotul curat, mancare am primit de la mama, sora, sot. Am stat 40 zile in pat cu copilul si dormit. Si a fost ok. Si greu ca Sunt maniaca cu curatenia, cu folositul bucatariei decat de mine, ca era sa nu prindem imprumutul casei cand am nascut( Banca nici acum nu stie ca a dat credit la 3. Si nu 2 persoane) ca aveam f putina mobila, si bani fix de nastere, ca nu aveam mobila prin casa decat pat televizor, ca am pierdut imprumutul la masina pe Ultima suta de metri. Acum la 6 Luni de la nastere le avem pe toate( masina de la firma, mobila Mai ieftina) si o viata sa le facem cum vrem noi:) acum vrem biciclete dar nu prea avem bani, nu-I bai ca Sunt o optimista innascuta. Si stiti ceva si fiimiu la fel, rade de la 2 Luni nonstop la toata lumea. Numar pe degete de cate ori a plans in viata lui.
Mi s-a pus un nod in gat. Si tot ce incerc sa ingrop de 1 an jumate a iesit la lumina. Eu am nascut cu cezariana de urgenta la 7 luni, eram total nepregatita, uram pe toata lumea, pe toti medicii din cauza carora am ajuns acolo, din cauza tuturor care nu m-au bagat in seama cand le spuneam ca ma simt rau. Dupa cezariana, toata atentia tuturor era pe copil, care din fericire era bine si a respirat singur din prima. Pe mine toata lumea ma acuza ca de ce nu sunt fericita, ca de ce ma planga ca inca mi-e rau (a durat 3 saptamani pana sa imi coboare tensiunea de la 200 cu 110 la ceva mai normal), eram acuzata ca eu nu am facut nimic bine de-a lungul sarcinii, ca nu mi-am dorit copilul si ca de aia s-a intamplat asa rau. Dar ca desi eu mi-am dorit nenorocirea totusi copilul era un invingator. Cum sa ii zici asa ceva unei mame? Plangeam in spital de eram o gramada scurca pe jos, si strigau la mine si medicii si asistentele (de la spital privat, pe banii mei!) si mama ca sunt nesimtita si fitzoasa si ca de fapt am numai fumuri in cap si depresia post partum nu exista. Am reusit sa ajung acasa si a fost ceva mai bine. Asta cand nu primeam telefoane de la familie in special in care sa ma acuze iar ca sunt o mama rea care doar se plange. Aveam si eu imagini cu sinucideri, mai mult eu vroiam sa ma arunc de la balcon, dar stau la etajul 2, ma gandeam ca nu are sens, doar o sa ma lovesc, n-o sa mor. Sotul se certa cu mine zilnic, ca nu intelegea de ce eram mereu intunecata… Era sa dam divort… Deja m-a luat plansul. Nu stiu cum am supravietuit, dar cert e ca rugaciunile m-au ajutat mult. Luam copilul in brate, plangeam cu el, isteric si in hohote, si ma rugam. Ma rugam sa treaca, sa mai supravietuim o zo si poate o sa fie mai bine. Nu e o gluma depresia, si nu sunt OK nici cei care judeca. E o problema la fel de reala ca un os rupt si lumea trebuie sa isi schimbe mentalitatea.
Ma regases prefect in situatia ta. De cand m-am trezit din anestezia de dupa cezariana au inceput gandurile negre: ca o sa mor si ce o sa se intample cu copilul…durerile erau insuportabile si nu-mi doream pe nimeni langa mine la spital. M-am dus cu gandul ca nasc natural si am ajuns la cezariana dupa 10 ore de travaliu… a doua zi totul era in ceata in gandurile mele. Am ajuns acasa si au inceput noptile nedormite, eram robot, avem frici permanente, copilul doar in brate statea; la fel ca tine ziceam rugaciuni, plangeam si ne plimbam prin casa…toata ziua singura…incercam sa reprim gandurile negre in care imi doream sa-i fac ceva rau… Nu ma regaseam, nu eram eu, alaptatul mi s-a parut o corvoada (cu toate ca nu am avut nici un impediment)…acum dupa un an sunt f obosita, dar sunt bine, ceea ce va doresc tuturor. Am incercat sa rezolv eu cu mine si f putin am discutat despre asta. Cineva mai sus spune ca e importanta atitudinea din timpul sarcinii…NU CONTEAZA NICI CAT NEGRU SUB UNGHIE… Am avut o sarcina usoara, frumoasa…
Gosh, si eu am certuri nasoale cu sotul meu devenit closca.. cu mama denaturata and whatnot.. doar pentru ca el are un pic de liber (3 sapt) si eu imi doresc sa profit de niste timp intre alaptari sa ma spal/coafez, etc.. greu cu nesomnul! Eu pe asta dau vina. Si pe faptul ca mi-e greu sa pup un obraz neras dupa ce am dat de cel mai fin obrajor din lume..
Cand i-am zis ca vreau sa ma intorc la terapie mi-a ras in nas, si cred ca asta fu cel mai dureros. Dar o sa trecem peste.. prima luna sa fie bine!
Doamne ferește, nu pot să cred că medici și asistente pot să spună așa ceva cuiva, că are fițe și fumuri. Și că rudele pot spune despre cineva că e o ”mamă rea”. Ce urât. Și așa e, o mică luxație să ai și toată lumea vine să vadă dacă ești bine, dacă te doare. Dacă ai o durere în suflet ești considerat nebun și nimeni nu crede pentru că nu pot ei vedea un gips. Avem nevoie de multă educație în zona asta. Mă întreb mereu de unde vine ura asta pentru mame și maternitate în zona medicală mai ales. Eu nu am priceput niciodată de unde vine expresia aia cu te doare, normal și bine că te doare că atunci când l-ai făcut nu te-a durut. Oribil.
O prietenă foarte bună a unei colege s-a sinucis. S-a aruncat de la etaj. Avea copilul de 2 luni. Şi nici o altă problemă. Cei din jur nu şi-au dat seama cît de grav era, pînă nu s-a întîmplat nenorocirea.
Cum pot să spună oameni din sistem, care au de-a face cu mame tot timpul, că depresia post-partum nu există şi-s doar fiţe?!?
Doamne fetelor cata presiune puneti singure pe umerii vostri cu nasterea naturala! Eu tot timpul am fost de parere ca nu trebuie sa am asteptari prea mari ca sa nu fie dezamagirea si mai mare! De aceea mi-am si impus sa nu am preferinte legate de sexul copilului ca am trait sa vad si regrete privind propriul copil, de parca-l poti iubi mai mult ca are o alta puta!!!!
Eu am ales sa nasc prin cezariana, nu am simtit deloc ca nu-mi iubesc copiii de ajuns, i-am alaptat usor, n-am suferit de probleme legate de sentimente de vinovatie si ambii copii au fost si sunt foarte linistiti. Nu am avut nopti nedormite (decat trezirea pentru alaptat) si desi la primul copil ajunsesem sa vorbesc in dodii de la oboseala, nefiind obisnuita sa ma trezesc asa des noaptea, pana la urma a fost bine! Vise ciudate am avut si eu, mai ales cu barbati care ne faceau rau (vedeam sau citeam stiri cu violatori si molestatori cred). Tin minte ca am am avut un vis asa ciudat ca dupa aia parca nu mai vroiam sa ma culc de frica sa nu visez iar. Atunci m-a apucat pentru catva timp sentimentul de vinovatie despre ce am facut ,,cum de am adus un copil asa bun, frumos, perfect intr-o asa lume nebuna, ce a fost in mintea mea?” Cezariana am ales-o de frica (povesti de groaza despre tratamentul medicilor, despre cum si cate ti se pot intampla dar si povestea tragica a unei prietene care a nascut un bebe mort) si am fost asa multumita de alegerea mea ca asta m-a si ajutat sa ma recuperez extraordinar de usor! Chiar ma intrebam de ce vor mamele asa tare nastere naturala avand in vedere tot ce auzisem pana atunci!
Mătuși.mea a avut o depresie cruntă, declanșată în luna a opta de sarcină. A sunat.o pe mama într.o zi și i.a zis că se omoară, că nu știe cum o să se descurce. Am susținut.o cum am putut. Când a născut, am avut grijă de micuță, pentru că refuza ajutor specializat și se agăța doar de mine sau maică.mea. Soțul ei era plecat în străinătate, legat de un contract. Mi.a fost frică, simțeam că am în mâinile mele responsabilitatea a două vieți: mătușa și verișoara. Refuza să alăpteze, să o schimbe, să o atingă. La câteva luni de la naștere, a acceptat un psiholog, apoi un psihiatru. A urmat tratament, a trecut prin momente crunte. Devenise o umbră prin casă. Privea nepăsătoare cum îi plângea copila. Depresia e ceva real. Uneori lovește pe nepregătite, alteori dă semne care sunt interpretate ca mofturi. Doar câțiva din familie au recunoscut că mătușa mea are o problemă. Restul au pus.o la zid și s.au comportat oribil cu ea…
Felicitari mamicii ca a trecut hopul asta dureros.
Cred ca o poti in clasa (psihoza post-partum) in albumul tulburarilor obsesiv-compulsive. Asa cum unele mamici (si nu numai!) pot fi excesiv de grijulii cu cei din jur (daca iese in parc singur/a, sigur pateste ceva!), isi creeaza scenarii mentale in care persoana draga pateste ceva, asa si gandurile astea urate, sunt reversul normalitatii de mai sus, daca mi se permite exprimarea. Cel mai mult ajuta terapia cognitiv-comportamentala, sa afli de ce gandesti si te comporti intr-un anumit fel (traume, episoade din copilarie). Consiliere si medicatie (daca este nevoie) musai in cazuri de genul.
Si eu am nascut prin cezariana, mai mult obligata si speriata de doctor, caci eu insistam sa nasc natural. A fost ingrozitor pentru mine, am avut niste dureri oribile probabil pentru ca 6 luni din 9 am zacut in pat si prin spitale si deja eram incapabila sa merg mai mult de 15 minute. Laptele a venit greu, copilul a plans mult mult, tatal era indragostit de ea si eu pierduta complet. Nu intelegeam nimic sin tot ce se intampla, aveam tot felul de ganduri tampite, ma apica anxietatea de cate ori o puneam la san. Am plans mult, m-am invinovatit mult ca nu m-am atasat de ea si indeagostit asa cum o facuse sotul meu… O protejam feroce, o tineam in brate si o linisteam oricat ar fi plans, dar ceva nu era cum trebuie… Nu stiu sincer cum mi-am revenit, dar faptul ca mama si sotul au foat acolo pentru mine si m-au inteles a ajutat enorm… Si acum ma mai simt proat pentru perioada aia, dar oncerc sa ma inteleg… O sa fie bine pana la urma! Multa putere iti doresc sa te bucuri de minunea pe care ai adus-o pe lume!
O doamne, cat e de greu sa fii mama! Desi nu am ajuns pana la psihoza, o inteleg perfect pe tanara mamica si ii trimit o stransa imbratisare, alaturi de ganduri bune!
Am avut o sarcina usoara, frumoasa, doar asteptam puiul nostru dorit, am fost si eu si sotul meu in al noualea cer de fericire toata perioada asta. Adormeam gandindu-ma la chipul copilului nostru, imi imaginam cum o sa il tin in brate si o sa-i sarut pumnisorii mici, si gandul asta ma umplea de bucurie toata ziua.eram setata pe nastere naturala, conexiune intre mine si bebelina din prima ora magica, alaptare exclusiva,deci cat mai natural si pasnic posibil.
Nasterea, desi foarte grea si dureroasa, a trecut cu bine, naturala si nemedicalizata, asa cum visasem. Doar ca micuta mea avea un hematom la capsor care a afectat-o in perioada urmatoare. Cand mi-au adus-o la piept, nu am simtit nimic inafara de mila. Nu simteam ca e a mea. Nu am simtit valul acela de dragoste pe care il asteptasem cu atata nerabdare. Alaptarea a pornit dezastruos, ceea ce a fost inceputul depresiei mele. Aveam sfarcurile ombilicate, bebelusa refuza sanul, am dat i mastita in spital, unde nimeni nu m-a ajutat decat cu sfaturi contradictorii sau amenintari de genul :” ei lasa ca tot pe mana mea ajungi cand o sa faci puroi in sani!”. Nu am inchis un ochi in spital, deja ma balbaiam cand vorbeam din cauza oboselii. Ajunsa acasa, era deja sosita armata de „ajutoare”-mama, soacra, sot, ne contraziceam noi intre noi toata ziua. In tot timpul asta cu dureri crancene din cauza sanilor si somn spre deloc. Ma simteam vinovata ca nu-mi recunosc copilul, ca nu simt ceea ce ar trebui sa simt. Cu toate astea, faceam totul ca la carte, nu m-am pus o secunda pe mine pe primul loc. Aveam momente in care imi doream sa nu mai fiu, cand ma blamam caam facut un copilpe care nu il iubesc cum merita.
Atasarea a aparut usor, dupa ce am scapat de mama si soacra, de la drag la indragosteala. A contat foarte mult faptul ca am continuat sa alaptez, desi alaptarea a ajuns „perfectiunea” abia prin luna a 5-a de la nastere.
Rugaciunea m-a ajutat mult. Copilasul meu frumos, tinut aproape zi si noapte, m-a ajutat cel mai mult.sotul s-a comportat si el exemplar. Trebuie rabdare si credinta ca zile mai bune si mai usoare urmeaza.
Putere si incredere tuturor mamicilor!
Eu am nascut in martie, cezariana dorita de mine, sarcina usoara, nasrere la fel, recuperare rapida fara probleme. Cand am ramas insarcinata am intrerupt tratamentul pentru depresie, pe care il urmam de doi ani. Imi era frica sa nu reiau depresia dupa nastere, mai ales ca ma lovisem de eabin trecut… Am trecut prin aceleasi stari, nu imi recunosteam copilul, ma gandeam ca era mai bine inainte etc, dar nu au durat decat cateva zile si apoi totul a revenit la normal… Pana zilele trecute cand puiul meu nu mai vroia sa manance cum manca pana atunci… Am mers cu ea la Urgente, ne-am trezit internate pentru deshidratare… Externate… Reinternate pt ca a luat un virus din spital… Nu imi explica nimeni nimic, nu mi-au spus cand o sa isi revina dupa rotavirus, caci despre acest virus e vorba, cand o sa fie copilul meu ca la inceput… De la externare, de doua zile, imi urmaresc copila non-stop, e vesela, e ok, dar nu mananca in continuare bine, mi-e frica ca o vom lua de la capat, simt ca nu mai rezist, inchid ochii si imi vad puiul de doua luni cu branula…perfuzii… Simt ca ma paste depresia din nou mai ales ca nu am primit nici un sfat de la medici, nimic…
Multa putere mami. Sa iti vezi copilul bolnavior e foarte greu..Eu una sufar foarte mult cand e bolnavior, dar apoi trece si ma linistesc. Insanatoaire grabnica!
Acum câţiva ani o amică în perioada sarcinii cred că a intrat într-o astfel de depresie (sau nu ştiu cum se cheamă), chiar nu te înţelegeai cu ea, îi sărea ţandăra din orice şi ţipa la orice, mi-am dat seama că e ceva în neregulă dar nu ştiam cum să reacţionez, se răstea la mine chiar şi când îi spuneam un banc (bineânţeles, nu mereu). Apoi, după nastere, s-a înrăutaţit situaţia, în sensul că uneori avea manifestări isterice, urlete, trântea obiecte, soţul ei cred că se obişnuise, că trata cu indiferenţă asta, dar nu era în regulă când vedeam cum se cumportă şi cum ţipă la copil. Ştiu că îmi pusesem de câteva ori întrebarea cum aş putea să o ajut, avusesem o discuţie cu soţul ei în sensul unui tratament de specialitate dar răspunsul a fost de genul “lasă că-i trece”. Chiar nu ştiam ce să fac aşa că m-am retras, adică am rărit mult vizitele oarecum dese până atunci. De la o persoană jovială şi veselă ajunsese exact opusul, aveam impresia că şi fizionomia îi este afectată, şi nu ştiam cum să mă comport în astfel de situaţie, aveam de-a face cu un veşnic pachet de nervi care mai şi explodează din oră în oră. Mă întreb cum aş fi putut să reacţionez altfel.
Eu zic că e mai bine că i-ai lăsat în pace. Nu ai de unde să ştii despre ce era vorba în realitate şi despre ce probleme aveau. Eu de exemplu am avut o perioadă în care m-am comportat ca prietena ta şi nu era vorba de o depresie post natală ci despre alt gen de probleme. Mi-am revenit de la sine (nici măcar nu mi-am dat seama, au observat alţii) odată cu rezolvarea problemelor.
În caz că mi-ai raspuns mie (aşa cred) în cazul ăsta nu era vorba de o problemă de cuplu, mă rog, nu prea aş crede, manifestările astea le-am pus pe seama situaţiei de femeie însărcinată şi apoi mamă (nu ştiu cum să formulez asta ca boală, să zicem depresie). Şi-a revenit încet încet, dar relaţia mea cu ei s-a răcit mult, a ramas la nivel de politeţe de sărbători, uneori. Ziceam de pierderea unei amiciţii din astfel de cauze.
Cunosc povestea unei femei care nu a avut nici un fel de sprijin dupa nastere (era casatorita, familie etc.) dar a ajuns sa se spanzure in baie cand fetita ei avea cam 6 luni. S-a intamplat cu vreo 30 de ani in urma cand depresia si psihoza post-partum erau tabu.
Am citit printre comentarii despre intarzierea atasamentului fata de copil in conditiile in care s a nascut prin cezariana. Marturisesc ca oricat inteleg imbalansul de hormoni si depresia care se poate instala din pricina oboselii …aata nu pot. Noi am adoptat….andrusca avea o sapt cand a venit in viata noastra. Intr o sapt am devenit parinti cand altii au 9 luni sa se obisnuiasca cu ideea. Primele doua sapt nu am mancat, bait , facut pipi. Nu exagerez. Se ineca in somn cu saliva….era inecacios din fire si eu ma temeam ca nu sunt pe faza asa ca m am epuizat fiind secunda de sec langa el. Am simtit oboseala crancena, sentimentul ala hartuitor, ingrozirea….dar o secunda n am simtit ca atasamentul intarzie sa apara. L am.iubit nebuneste din prima clipa. Era al meu de parca era bucata din mine.
Tocmai pt ca ai adoptat si nu ai trecut prin sarcina si nastere nu ai cum sa intelegi furtuna de hormoni si epuizarea care te dau peste cap. Doar pt ca nu ti s-a intamplat tie, nu inseamna ca nu sunt atatea cazuri.
Sunt mult mai multe cazurile in care mama se „indragosteste” de copilul ei in timp (ceea ce poate varia de la caz la caz, de la zile la saptamani), decat cazurile in care ti se pune copilul in brate si aia e! Daca te vei informa putin pe tema asta, si nu vei mai judeca, vei afla ca si atasamentul fata de copil se petrece din punct de vedere chimic, exact ca o „indragosteala” in timp, petrecand cat mai mult timp impreuna, prin contactul piele pe piele, simtind mirosul si caldura trupului unul altuia, prin priviri, prin mangaieri. Si asta e valabil atat pt mama, cat si pt copil. Din cauza prejudecatilor de genul asta, mamelor le este teama sa vorbeasca…
In sfarsit cineva care zice lucrurilor pe nume. Nu te atasezi automat de copil. Eu nu m-am atasat de el in sarcina, la cat de rau mi-a fost imi doream doar sa se termine. Cand s-a nascut cu cezariana visam si simteam ca a murit. Ma trezeam si vedeam ca nu mai am burta si ma panicam. Trebuia sa mai stea 2 luni inauntru dar…nu are sens sa redeschid subiectul. Abia la 1 an am inceput sa ne iubim, pana atunci eram amandoi (el a stat mult la incubator, deci singur) indiferenti.
Nu am contestat o clipa depresia post partum. Am contestat teoriile , da , exagerate , ca prin cezariana intarzie uneori atasamentul. Si da nu am cum sa inteleg furtuna de hormoni data de nastere. Nu am simtit o decat pe cea data de medicatia fiv, dat fiind ca eram imediat dupa transfer. Umila mea parere e ca it’s pretty ugly too sa fii pompat cu estrogen si progesteron cat sa nu poti duce
Psihoza postpartum ESTE O AFECTIUNE PSIHIATRICA! Nu trece cu ganduri bune, vointa si curaj. Mamele afectate pierd contactul cu realitatea (de unde si numele de psihoza) si nu pot sa se ajute singure. Familia este cea care cere ajutorul unui psihiatru. Tratamentul este medicamentos, afectiunea se remite, ramane riscul crescut de reaparitie dupa o eventuala noua sarcina. Nu e „de vina” nici mama, nici cezariana (oricat am incerca noi sa dam vina pe ceva palpabil), nici tatal neimplicat sau conditiile groaznice din spital. Sunt o serie de factori care pot duce la aparitia acestei suferinte psihice. Din nefericire tot ce tine de psihiatrie, pentru ca e dificil de inteles, e ignorat sau interpretat gresit. Semnalul de alarma trebuie tras pentru familie: fiti atenti la proaspata mamica, invatati sa recunoasteti din timp semnele unei depresii sau ale unei psihoze, chiar daca e bulversata de furtuna de sentimente si evenimente care o „izbesc” dupa nastere, trebuie sa sesizati aspectele uneori fine care fac trecerea de la normal la anormal si sa interveniti. Nasterea e un eveniment care modifica viata unei intregi familii si problemele unui membru ii afecteaza pe toti. ( In medicina, deci si in psihiatrie, se face definirea termenilor „normalitate/anormalitate” si la asta m-am referit mai inainte) Draga Cornelia, imi pare rau ca tu ai trecut prin asta si ma bucur ca problema a fost rezolvata. Multa sanatate tie si familiei tale!
Cum putem identifica din exterior o depresie / psihoza ?
Daca sunt proaspat tatic/bunic sau un prieten apropiat al mamicii, ce semnale ar trebui sa-mi atraga atentia?
Ar trebui sa-ti atraga atentia starea mamei, daca este foarte des nervoasa si nu are rabdare sa dea explicatii privind ingrijirea copilului, daca plange mult si se simte neputincioasa, anxioasa.
Un alt semnal este starea copilului.Daca este agitat si plange mult e foarte posibil ca sa nu fie ingrijit corespunzator.Nu vreau sa isc polemici insa se cunoaste clar stadiul de simbioza intre mama si copil, cand starea mamei se reflecta in starea copilului.
In primul rand trebuie sa fim sinceri, sa nu ne mintim. Ne e greu sa recunoastem ca cineva din familia noastra ar putea avea o problema psihica. Ne e rusine. Nu putem sa „acuzam”. Daca si-ar rupe piciorul, fara nicio remuscare i-am recomanda sa mearga la ortoped si am spune lejer oricui ne-ar intreba, ce i s-a intamplat. Dar asa…e cam delicat (din pacate). Semnele sunt acolo (insomnie, crize de plans subit, neliniste, preocupare obsesiva fata de bebelus, tristete marcata, repetarea unor idei de invinovatire, uneori chiar si o privire mai „ciudata” a mamei) dar majoritatea celor din familie le considera a fi normale in contextul dat. Intr-o anumita limita chiar sunt. Dar, daca in conditiile in care mama primeste sprijin fizic si consolare psihica (trebuie incurajata, asigurata ca totul e in regula, ca face o treaba buna cu bebelusul), simptomele nu scad in intensitate in decurs de cateva zile, ba chiar se agraveaza (mama e din ce in ce mai convinsa de esec, incepe sa nu mai fie „prezenta”) atunci normalitatea e depasita. Pentru a ajunge la psihoza trebuie sa apara ideile delirante (repetarea obsesiva a anumitor teme care paraziteaza gandirea, in care mama crede cu tarie si impotriva carora nu poate lupta, chiar se comporta conform lor) si halucinatiile. Cand s-a ajuns aici deja totul este clar si vorbim despre o urgenta psihiatrica. De aceea comunicarea este foarte importanta. Mama trebuie sa aiba incredere in cineva care o asculta cu adevarat, care e atent/a. Va incerca sa ascunda din simptome dar, daca simte ca are un sprijin real va cere ajutor. Increderea se castiga insa din timp. Fiti alaturi de mamica de la primele liniute ale testului de sarcina, luati hotarari impreuna cu ea, ocrotiti-o! Nu e usor sa cresti o fiinta noua in interiorul tau care sa fie mai apoi separata de tine. Chiar daca ” toate femeile trec prin asta” e o experienta unica pentru fiecare in parte. Fiti intelegatori, atenti si sinceri!
E un subiect foarte serios. Depresia in general e un subiect serios, despre care nu s-a vorbit prea mult pana mai de curand. De multe ori, se vad semne, dar cei din jur (familia, prietenii) le ignora, nu dau atentie sau nu le iau in serios. Am fost de curand „martora” la un caz din familie. Verisoara sotului meu. Mama de 4 copii, ultimul de doar 6 luni. Am aflat ulterior ca a suferit de depresie post-natala la 3 din cele 4 nasteri si suferea si de depresie bipolara. A facut tratament cu medicamente (nu stiu detalii), insa se pare ca nu a ajutat. Culmea ca la reclamele pentru antidepresive se precizeaza ca unul din efectele secundare sunt gandurile suicidale. Din exterior parea sa aiba o viata perfecta. O familie fericita, 4 copii sanatosi, un sot care o iubea, un job f bine platit si tocmai terminase masteratul printre primii pe lista. Dar depresia e un monstru. Si povestea s-a terminat urat, cu sinucidere, chiar de ziua ei, cand implinea 32 de ani.
In cazul de mai sus cred ca nu erau dozate prea bine medicamentele, de avea ganduri de sinucidere. In cazul tulburarii bipolare, pacientul daca ia o doza prea mare de antidepresie cade in extrema cealalta, in manie. Pentru manie sunt alte substante care se dau , la fel daca sunt prea mari cade in depresie. Este o boala f sensibila la dozaje dar cu medicamentatie corespunzatoare si un doctor bun se poate trai o viata normala. Nu sunt medic, insa am citit mult despre aceasta boala. Va rog nu va mai referiti la orice boala psihica ca fiind depresie. Psihoza este alta poveste.
Ai avut curaj sa spui aceasta poveste felicitari. Nu te-as condamna nici o secunda desi nu am trecut prin asta. La fel ca tine ne am dorit foooooarte mult fetita, dar vreo saptamana dupa ce s a nascut am avut sentimente contradictorii. Ma intrebam de ce mi-am dorit copil, eu ce ma fac acum, eu de ce trebuie sa stau inchisa in casa, de ce nu ma pot bucura cu prietenii si stau in camera sa termin alaptatul. Nu a durat mult din fericire, asa cum am zis vreo cateva zile, dar totusi cat am stat cu ea acasa mi-a fost destul de greu sa stau in zilele ploioase numai in casa.
Stiu ca subiectul este unul de discutie generala insa ma intereseaza pareri din partea voastra, care ati trecut prin asta. Sunt 100% sigur ca sotia mea trece prin asta. Problema noastra insa este ca nu constientizeaza. Eu sunt intelegator si pasnic pana la disperare (a mea), familia este si ea apropiata din toate punctele de vedere insa nu putem sa rezolvam aceasta problema prin nicio metoda conventionala. Imi este teama sa ii sugerez ceva de genul acesta (cum ca ar suferi de psihoza post-partum) pentru a nu agrava lucrurile si a le duce la o extrema ceva mai… extrema decat pana acum (la ultima cearta serioasa m-am ales cu muscaturi, vanatai, reclamatii din partea vecinilor, cuvinte grele… bebelusul nu a patit nimic dar recunosc: mi-e teama). Cum se procedeaza daca persoana in cauza nu constientizeaza ca are o problema? Imi iubesc sotia, nu doresc sa ii creez probleme de niciun fel prin a cere o expertiza fortata, insa nu vad alta solutie.
incerc sa-ti raspund eu pana raspunde cineva care a trecut prin asta.
in primul rand cred ca trebuie sa iei in considerare ca nici tu nu ai cum sa fii 100% obiectiv si ca oricum nu ai pregatirea pentru a pune un asemenea diagnostic, ca inteleg ca psihoza post-partum e o treaba serioasa.
asta nu inseamna ca nu ai dreptate, dar eu daca as fi in situatia asta as cere si parerea unei terte persoane, de exemplu parerea unei prietene bune de-ale sotiei pe care as chema-o sa stea de vorba cu sotia si sa-mi spuna dupa aia daca i se pare ca exagerez.
daca si prietena sustine banuielile mele, as incerca sa-mi intreb sotia daca ei i se pare ca e ok, daca se simte bine in postura de mama, daca nu cumva i se pare uneori ca nu e ea insasi etc
daca nu stie deja, i-as povesti usurel ca uneori dupa nastere femeile pot sa faca depresii etc si ca e ceva normal.
toate astea cu intentia de a pregati terenul pentru ca ea sa accepte sa o vada un specialist, pentru ca daca e intr-adevar psihoza post-partum, atunci este neaparat necesar sa o diagnosticheze ca atare un medic si sa-i dea tratament de urgenta.