Căsnicia în criză: de ce?

60 comentarii

1. Motive sunt multe. Am auzit şi banalităţi umflate exagerat, transformate în motive.
   Pentru că feminismul afectează prea mult feminitatea.
   Pentru că independenţa forţată afectează viaţa de cuplu.
   Pentru că să fii sincer/ă a devenit slăbiciune.
   Pentru că tentaţiile palpabile sunt prea mari şi orbesc.
   Pentru că „mă descurc cu forţele mele” a devenit unica măsură a validării personale.
   Pentru că infatuarea a ajuns o calitate.
   Pentru că mizeriile media (filme de duzină, maculatura cu pretenţii de literatură, diverşi guru sfătuitori si etc) au devenit luceafăr călăuzitor.
   Pentru că doar dacă auzi „am evoluat iubi, nu mai suntem ca în secolul trecut” (şi alte răgălii în genul) e suficient să-ţi strepezească dinţii şi să-ţi bage reticenţa în oase.
   Nu glumesc şi nu vreau să jignesc pe nimeni, eu când aud de sunt puternică, şi independentă, şi cu picioarele pe pământ, şi ancorată în realitate, şi emancipată, şi am o personalitate puternică la mine în cap, şi asta-i veaţa, şi forţe proprii, şi carieră, şi bla bla, deja mă gândesc la o femeie cu păr pe piept. La o nonfemeie.
   Cu răbdarea ai mare dreptate, după o perioadă de „pentru tine nu am timp” e mai mult decât posibil să îţi doreşti să-ţi fi făcut timp. Sau, altă dată, să îţi aduci aminte pentru cine ar trebui să-ţi faci timp.
   P.S. – Nu fac referire la situaţii extreme gen violenţă, aici se pune punct imediat şi justiţia îşi urmează cursul. Şi pentru palma sau pumnul dat nevestei o să aibă grijă de el colegii de la locul cu răcoare.

   • Exceleeeent punctat!!! As mai adauga ceva: trebuie infinita atentie la omul de langa tine, la detaliile care ii fundamenteaza personalitatea, inainte de a te casatori. Asta nu inseamna o relatie de 7557 de ani inaintea casatoriei, ci privirea in esenta a asteptarilor tale si potentialul celuilalt de a.si dori aceleasi lucruri. Si fugiti de clisee!! Nu trebuie sa te casatoresti pana la x varsta, nu trebuie sa te ceara sub cerul instelat pe la paris, nu trebuie sa fii managera secolului cu statuie in fata multinationalei, nu trebuie sa fie cea mai frumoasa din curtea scolii, etccc. Dar TREBUIE sa fie omul langa care poti trai linistit, orice ar insemna asta pe termen lung.

   • Am încercat să-i răspund autoarei la ultima întrebare, de ce se despart. Am zis ce am trăit/văzut eu. Bine, e clar că o căsnicie pleacă mult din spate, chiar de la prima întâlnire dacă exagerez puţin. Aşa, ca să mă refer un pic la profilul de partener căutat, apoi acceptat, schimbat foarte repede, că astea sunt vremurili 😀 Ştiu că sună a duritate, dar or să mai fie muuuulte divorţuri atâta vreme cât femeile se transformă încetişor şi sigur în nişte simple obiecte cu cheptul bombat şi job de biro, că cică atât e suficient, ba chiar au impresia că merită amor, admiraţie si recunoştinţă veşnică pentru asta. Te quiero mucho, baby!
     Să nu se creadă că nu vreau să fiu imparţial, am raspuns unei femei, că dacă îşi punea problema asta un bărbat am neşte chestii mai dure de spus 🙂

   • Am mai scris intr-un comentariu si o sa ma repet: eu de un barbat ca tatal meu sau ca socrul meu as divorta probabil! N-as putea sta langa omul de langa mine si sa robotesc in continuu iar el sa nu stie nici macar o pereche de chiloti de unde sa-si ia (nu mai spun de restul)!!! Decat sa cresc 2 copii + un parazit caruia sa trebuiasca sa-i mai dau si explicatii ba legate de bani, ba de modul meu de educare a copiilor…etc, mai bine singura!
     Ma simt foarte aiurea de exemplu cand stiu ca saptamana ce a trecut eu am facut si mancare, si curat, si cumparaturi, si lucruri legate de copii, iar sotul meu nimic sau prea putin…. doar iesiri, fotbal si vizionari! Sunt ciufuta si ma enervez repede, ma simt exploatata asa ca incep sa fac urat, ne certam si incep sa-mi doresc divortul! Amandoi lucram acelasi nr de ore la serviciu, deci ma astept ca si acasa sa muncim egal ca doar suntem impreuna la toata treaba asta numita casatorie!

   • Aaa, masculul-legumă e enervant şi doar dacă îl priveşti neimplicat, d-apoi să trăieşti cu el, cred că te seacă. Consider că dacă nu erai ciufută în astfel de condiţii era ceva ciudat. Cunosc specimen căruia îi pune nevasta inclusiv în farfurie, indiferent dacă respectiva chiar atunci face altă treabă. Ăla dacă e singur acasă ori face foamea ori mănâncă în oraş. Prima oară când am văzut asta m-am blocat şi mi s-a făcut jenă, apoi m-am cam enervat, îmi venea să-i suflu în farfurie, să nu se frigă mititelul de el. Şi nu mai zic de tot (adică absolut tot) restul treburilor casnice, inclusiv cumpărături ceva mai voluminoase.

2. Este foarte grea întrebarea, sociologii și antropologii ar putea să dea un răspuns competent.

   Fără a ma referi la cazul tău, cred că atât contextul social cât și cel economic au o influență puternică asupra familiei. Noi trăim intr-o țară blestemată, la 25 de ani de la schimbarea din decembrie 89 sunt 3 milioane de români plecați in cele 4 zări, iar in țară speranțele unui trai decent sunt minime.
   Dacă ai noroc de o slujbă mai bine plătită trebuie să stai la job minim 10 ore zilnic, îți rămâne puțin timp pentru familie. Uzura psihică de zi de zi este uriașă, iar resursele de împrospătare reduse.

   Social sunt multe tentații materiale sau comportamente de import, toxice promovate iscusit de mass media iar rezultatele se văd cu ochiul liber. Ce repere sănătoase sunt expuse constant de media? Nu prea sunt, e un cerc vicios, publicul vrea scandal și fese tari, bombate, așa că pentru a face audiență se livrează această marfă.

3. Buna! Nu pot generaliza nici eu si nici sa dau un raspuns concret, pentru ca difera de la caz la caz, cu siguranta.
   Parerea mea strict personala, la destul de putin timp de cand m-am casatorit, este ca in casnicie, amandoi trebuie sa fie flexibili si sa lase de la ei. Cred ca discutiile sunt inevitabile, dar e necesara rabdarea de a te acomoda cu felul de a fi al celuilalt si de a-i asculta opiniile.
   Apoi, e nevoie de comunicare sincera.Orice aspect trebuie discutat cu calm pentru a vedea ce e de facut pe mai departe. Poate e un cliseu, dar chiar cred asta, pentru ca nu se poate sa citesti in mintea celuilalt sa-ti dai seama ce vrea.
   E bine sa existe activitati in comun, cat mai diverse, lucruri noi din cand in cand. Insa sunt binevenite si momente separate, adica fiecare cu prietenii sai, pentru ca la un moment dat simti nevoia sa petreci timp si altfel decat in doi.
   Mai cred ca trebuie stabilite responsabilitatile fiecaruia in casa, amandoi sa fie dispusi sa faca anumite sarcini pentru ca niciunul sa nu fie coplesit.
   Poate ai auzit de multe ori lucrurile astea, poate deja le-ai incercat.Sigur sunt multe altele, pe care nu le-am trait inca. Repet, e doar parerea mea in momentul asta si cred ca lucrurile astea mici conteaza.
   Important este ca ai avut puterea sa spui STOP decat sa traiesti in suferinta ani de zile.

4. Si eu am in jur cupluri care s-au despartit. La unii era previzibil cumva, la altii a cazut vestea ca o bomba. Nu stiu daca exista o „reteta generala de vina”, o fi faptul ca nu prea mai avem rabdare (asa cum zici si tu), faptul ca asteptam prea mult de la celalalt, faptul ca-i consideram cumva datori sa ne faca fericiti? Ca nu suntem dispusi sa facem si compromisuri? Ca am fost invatati sa ii invinovatim pe altii si sa le predam altora responsabilitatea asupra sentimentelor noastre? Ca in clipa in care ne-am casatorit asteptam ca el sau ea sa se transforme? Sa se schimbe?
   Eu stiu ca de cand am decis ca-s stapana pe ce simt eu, ca nu e EL vinovat ca eu ma enervez sau ca-s suparata, de cand am preluat responsabilitatea asta si nu i-o mai trimit lui si de cand am decis de comun acord sa nu fim de acord mereu, ei bine, de atunci parca mi s-a luat o piatra de pe inima. De cand il accept asa cum e si ma bucur de el cu toate minusurile si plusurile (ca doar perfectiunea-i boala grea!) toate-s mai usoare. Traim impreuna dar ne pastram si individualitatea. Eu sunt eu cu ale mele, el e el. Ne certam, ne impacam, incercam pe cat posibil sa nu lasam conflictele sa escaladeze, vorbim.
   Oricum, asta-i un subiect tare fierbinte, si din pacate parca tot mai la „moda” …

5. Din pacate, de multe ori, persoana de care te indragostesti nu este persoana cu care poti construi ceva. Ca femeie, in functie de varsta, categorie sociala, modul in care relationezi cu parintii, eventuale traume din copilarie sau relatii anterioare, te poti indragosti de un barbat visator, naiv, artist complet haotic si dezordonat, sau dimpotriva un barbat puternic, dominant, carierist etc. Anumite trasaturi fac inima sa bata puternic, si ce duce mai repede la altar decat o inima ce bate atat de tare? Chiar iti doresti un copil sa aiba ochii lui, talentul lui la pictura etc. Din pacate, atunci cand ajungi sub acelasi acoperis cu acea persoana, atunci cand imparti camera, facturile, sarcinile gospodariei, planurile de viitor cu adevarat importante, ajungi sa realizezi ca indragosteala si casnicia nu prea au nimic in comun. Un copil nu face decat sa accentueze toate aceste probleme.
   O persoana celebra spunea ca majoritatea casniciilor se destrama din cauza ca femeia spera ca barbatul sa se schimbe dupa casatorie, in timp ce barbatul spera ca femeia sa nu se schimbe niciodata. Intr-un final, amandoi raman, invariabil, dezamagiti si nefericiti.
   Singurele casnicii care functioneaza, in cercul meu, sunt cele in care femeia se sacrifica din multe puncte de vedere. Ma sperie asta. La inceput i-am admirat , dar cand aud povesti din interior, imi dau seama ca lucrurile nu sunt deloc roz. De multe ori femeia are apararea pregatita, de genul ” e barbat”, „doar nu o sa il las pentru nimicuri”, etc. Totusi, peste 60% din apropiatii mei, cu varste 30-40 de ani, au divortat deja. Niciodata motivul nu a fost bataia, amanta, alcoolul, ci doar nepotriviri ce s-au accentuat cu timpul si mai ales cu aparitia copiilor. Unii chiar au recunoscut ca inca mai au sentimente, ca uneori viseaza impacare, dar lucruri mult prea importante sunt de luat in seama.

   • Foarte bine punctat

6. Cuplurile cu probleme din jurul meu au o ceva in comun: nu comunica, nu stiu cum sa comunice unul cu altul. Asta ca sa raspund la intrebarea din enunt. Pentru ca eu nu cred ca situatia e asa tragica. Istoric, sociologic, antropologic (cum zicea cineva mai sus), familiile au fost mai mereu formate din cupluri reconstituite, fiecare cu copiii lui din casnicii anterioare. Asta cu „pana moartea ne va desparti e oarecum recenta” Asta e, suntem oameni, ne mai schimbam parerile, e mai bine sa zici stop si sa mergi mai departe decat sa stai cu cineva cu care nu te mai simti compatibil.

7. Eu personal cred ca exista o lipsa mare de comunicare. Noi suntem impreuna de 11 ani si de 3 ani suntem casatoriti. Nu ne-a schimbat casatoria un vreun fel, a fost doar un act in plus caruia sa-i purtam de grija. Eu pot sa-ti spun din experienta mea ca in primul rand suntem cei mai buni prieteni, apoi iubiti, apoi casatoriti. Si de 9 luni suntem si parinti, si necesita mult mai multa comunicare sub orice forma ca sa evitam certuri si nervi inutili.

8. Imi place sa cred ca exista un „happily ever after”, dar orice relatie are momente bune si momente rele. Ramane tot timpul acea dilema: sa renunt sau sa lupt mai mult?
   Textul acesta a exprimat intrebarile pe care mi le tot pun mie insami si nu am reusit sa gasesc raspunsurile si curajul de a ma aventura pe acest drum.

9. Intro: sunt un tip, deci povestea de mai jos e din perspectiva masculina. La mine „casnicia” (folosesc cuvantul asta desi nu-mi place, sincer sa fiu) nu a tinut din doua motive mari de tot: nu a pornit natural & firesc si fiindca la un moment dat mi-am dat seama ca persoana cu care eram casatorit nu era cea ce cautam. Cumva, ma simt vinovat pentru ambele puncte, evident: la primul fiindca am acceptat un impuls de genul „hai sa ne casatorim ca daca nu, atunci nu mai plecam acolo” (si voiam neaparat sa plec „acolo”) si la al doilea fiindca nu ajunsesem sa ma cunosc foarte bine pe mine insumi in momentul casatoriei, adica sa stiu bine de tot ce fel de om vreau sa am alaturi de mine pentru viata asta frumoasa. Am aflat la un moment dat, intalnind o persoana care mi-a bulversat complet ceea ce stiam despre iubire, relatii, ganduri, senzatii, viata de cuplu, respect reciproc, incurajarea celui de langa tine, etc. Ok, aici, doamnelor, sunteti libere sa dati cu piatra – „dar cum tu-ai permis sa te uiti la altcineva cand erai casatorit” / „nesimtitule” / etc. Accept orice ziceti voi. Eu zic doar ca viata uneori e foarte complexa si uneori ce simti intens in tine nu mai poti controla. Sau daca incerci sa controlezi iti faci rau, mult rau.
   Din pacate nu a fost sa fie cu persoana aceasta pe care am intalnit-o in timp ce eram casatorit (apropo, religios nu am fost casatorit, ci doar la primarie). Ea s-a casatorit intre timp, probabil si sper cu omul care o face fericita si o implineste la nivel de aspiratii in mod real.
   Am divortat pana la urma, acum cateva luni, chiar daca exista un copil in casatorie, nici prea mic, dar nici prea mare. Am divortat fiindca mi s-a parut straniu sa ma mentin intr-o casatorie care nu a pornit natural si care a dat semne subrede destul de des. Am divortat fiindca mi s-a parut ciudat sa am in mine o iubire adanca si constanta fata de persoana pe care am intalnit-o la un moment dat si totusi sa fiu casatorit cu altcineva. Am divortat fiindca in sfarsit, da, in sfarsit – chiar daca a venit tarziu momentul asta, la 35+ ani – am reusit sa ma cunosc pe mine bine: cine sunt, ce vreau, ce simt, ce fel de om imi doresc alaturi.
   Omul pe care mi-l doresc alaturi e acum la casa ei, cu alt om, zi de zi ii urez la inceput de zi sa fie fericita. Si astept. Ori sa intalnesc pe cineva bun pentru ceea ce simt si vreau – desi vad luna dupa luna ca nu se leaga nimic, ca sufletul meu nu trage in zona asta, ori astept ca viata asta lunga si frumoasa sa ma aduca intr-o zi, o saptamana, o luna si un an alaturi de persoana care mi-a rascolit viata si mi-a adus-o pe planul ala misto, senin si fericit, asa cum li se intampla multor oameni si cupluri, pe care ii/le invidiez frumos, rational si linistit.
   Sigur, poate unora vi se pare ciudat si straniu sa fiu linistit si impacat chiar daca persoana pe care o iubesc din tot sufletul meu este departe si este cu altcineva. Dar stiti de ce sunt fericit? Fiindca da, am intalnit o astfel de persoana. Deci exista :). Unii nu au sansa asta toata viata.

   • Ceva e neclar în toată povestea: cum știi că persoana la care nu ai avut acces să încerci „fericirea” e „the one”. De unde să ai habar, neavând o relație propriu zisă că v-ați fi făcut fericiți reciproc? Din diverse motive, o relație înfăptuită putea urma același curs ca cea anterioară sau chiar mai rău.

     Ideea mea e că nu există garanții. Nu există rețete. Nu există fericire atât timp cât în cuplu există egoism sau unul dă mult iar celălalt doar absoarbe. Apoi, o relație care nu merge bine spre foarte bine din pdv sexual, poate avea mama comunicării, nu va fi o căsnicie fericită. O relație în care cei doi nu își manifestă în mod constant afecțiunea, se va răci și vor apărea distanțe gigantice. Fără apropiere fizică, nu doar sexuală, tandrețe, grijă, blândețe, relația e la fel ca oricare alta.
     Și ce înseamnă de fapt comunicarea asta? Să existe planuri de viitor, principii apropiate, țeluri comune etc.

     Să spui că ai găsit-o pe „ea” și aștepți îmi pare un idealism și-o naivitate aproape nepermise la această vârstă.

     Nb. M-am legat de ce ai spus ca sistem de gândire, nu o lua personal că nu ne cunoaștem și nu te acuz de nimic.

   • chiar nu mai inteleg nimic 😀 ai divortat pt ea si ea s-a dus cu altul??

10. Eu cred ca cele mai multe casnicii se destrama pt ca din ce in ce mai multi oameni se casatoresc din alte motive decat din iubire adevarata sau din cauza ca le este teama/lene sa puna punct unei relatii de care nu sunt multumiti si totusi fac urmatorul pas: casatoria. Si dupa cativa ani ajung la inevitabil: ori isi gasesc persoana potrivita si lasa totul in urma ori numai suporta si pun punct si apoi incep sa-si caute persoana potrivita.

    • eu cred că unele căsătorii se destramă tocmai pentru că oamenii se căsătoresc din iubire. iar iubirea şi relaţia/căsătoria sunt două lucruri diferite.

    • Si ce anume este iubirea? si care este diferenta dintre dragostea de sine si dragostea pentru cineva?

    • Nu ştiu ce, dar mă gîndesc cum. Iubirea trece. Vorbesc aici de partea pasională, cu ruptul hainelor de pe tine şi love me like there’s no tomorrow. Relaţia/căsătoria mi se pare mai aproape de ceva mai raţional, condiţional – dacă eu sînt şi fac aşa şi pe dincolo, tu eşti şi faci aşa şi pe dincoace, iar caracteristicile astea sînt ok pt. ambele părţi, relaţia are toate şansele să fie una de durată.
      Dragostea de sine _poate_ fi ca aceea pentru un prieten, în cazul extrem în care eşti un sfînt şi-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi (mai răruţ, totuşi, aia cu cămaşa şi haina de obicei e valabilă, măcar de la un anumit nivel). Iubirea pentru partener, în schimb, are componenta sexuală, care nu apare decît acolo.

    • Uite de aceea in trecutul nu foarte indepartat casniciile copiilor erau aranjate de parinti, oameni trecuti prin viata, prin greutati si situatii dificile, pare o atitudine barbara, dar orice parinte normal ii doreste copilului tot ce este mai bun, mai ales intr-o intreprindere in general pe viata.

    • Ai dreptate. Aproape toata prietenele mele divortate nu ar fi trebuit sa se casatoreasca cu persoanele respective. Am auzit motive de genul, pai m-a cerut si pt el e important sa fim casatoriti religios, pai sunt insarcinata si e mai bine pentru copil daca suntem casatoriti ( s-a dovedit ca nu fost bine deloc) , pai el nu e ce imi doresc dar ce o sa spuna parintii/lumea daca anulez nunta acum, pai avem peste 30 de ani, e timpul sa ne casatorim, etc. Si vorbesc de persoane educate, implinite profesional. Au fost nunti de la care am plecat cu gandul ca mariajul nu o sa dureze.
      Nu o sa inteleg niciodata de ce oameni cred ca mariajul sau un copil pot repara o relatie stricata.

11. De multe ori apare un copil „din greseala” si parintii se casatoresc si relatia lor care desi era la inceput parea ca va merge se schimba tot mai spre rau. Nu erau pregatiti si asta ii sperie, ii schimba, apar certuri etc.
    De multe ori doua persoane aleg sa se casatoreasca chiar daca nu se inteleg asa cum ar trebui, se cearta in mod constant dar fiindca sunt impreuna de mult „trebuie” sa faca nunta.
    De multe ori partenerii nu se cunosc sau nu se iubesc. Se bucura de starea materiala sau de entuziasmul pe care il au toti la inceputul relatiei si cand incep sa se cunoasca realizeaza ca nu sunt compatibili.
    Sint persoane care nu pot face compromisuri, nu pot sa schimbe nimic ca sa le fie bine, sunt si care se schimba doar pentru ca au idei preconcepute cu privire la casatorie si tot asa.
    Cazuri sunt de multe feluri dar cred ca problema sta in capacitatea oamenilor de a dori sau nu sa faca sa le mearga bine..

12. Eu as reformula intrebarea in „De ce oamenii indragostiti lulea se dezindragostesc peste ceva timp?”; inteleg casniciile ce se destrama pentru ca unul dintre parteneri a fost presat sau ca relatiei i-a lipsit ceva de la bun inceput. Cunosc insa cazuri de oameni indragostiti lulea care dupa ceva timp de casatorie au ajuns la divort. Raspunsul cred eu este ca nevoile nostre evolueaza. Pana la urma o nevoie adanca, poate nici macar constientizata, te-a facut sa te indragostesti de X. E dovedit ca te indragostesti de ce crezi ca tie iti lipseste, sau de ce consideri aspirational (ca el emana putere iar tu simti nevoia de siguranta/sa fii protejata, ca el e un creativ, iar pe tine, care lucrezi intr-o banca 10 ore pe zi, te fascineaza un astfel de artist etc). Bun..dar poate ca dupa 5, 10 ani, nevoile tale se schimba si incepi sa ai altele care te fac sa-ti pierzi capul dupa altcineva. Exemplul clasic de barbati care pe la 30 si ceva de ani isi doresc o familie, dar care pe la 40 si sau chiar mai repede, dupa venirea copilului, isi doresc sa se simta din nou tineri si sa traiasca viata la intensitate maxima, sa scape de teroarea pampersilor si de a se sacrifica pe sine pentru doleantele lu’ ala micu’ si uite asa li se aprind calcaiele dupa o colega tanara fara obligatii care-si traieste viata la maxim. Ideal ar fi ca contextul curent sa ii permita sa isi satisfaca noile nevoi (de simtit tanar); dar sa fim seriosi, in tavalugul asta al vietii, cate resurse sa aiba si sotia sa simta si sa-l ia la un salt cu parasuta sau mai stiu eu ce incat omul sa-si satisfaca nevoia in contextul curent, nu cu o tinerica. Iar cliseul cu „comunicarea” ar functiona daca cei 2 chiar stiu sa comunice, daca chiar isi constientizeaza nevoile adanci, nu alea de suprafata si daca alalalt chiar are resurse sa ii satisfaca doleantele partenerului.

    • Pai si daca sotiei i se face chef de niste morcov tanar? Ce facem?Ne gasim toti amanti mai tineri? Fiecare etapa a vietii are crizele ei si trebuie acceptata asta cum este ea…
      Unde mai e „echipa” aia unita?
      Fiecare persoana trebuie sa isi accepte varsta si sa puna accent pe omul cu care a ales sa isi traiasca viata, si la bine, si la greu.
      Totul pleaca de la mentalitate. Un barbat intreg la cap, care stie ca in viata conteaza cine te iubeste cu adevarat si cine iti este alaturi la greu (in general, sotia), nu va incepe sa umble cu tinerele , de dragul perioadei lui de feciorie sau ca are el o criza si l-au coplesit pampersii. Dar pe sotie nu au coplesit-o? Poate si ea e frustrata ca la 40 de ani sotul nu prea mai are scula functionala si ar vrea sa se iepureasca cu un morcovel de 25 de ani…Hai sa fim seriosi!
      Mie genul asta de barbati mi se par niste pasarici care nu sunt in stare sa isi asume responsabilitati in viata si nu as vrea asa ceva langa mine.
      Nu pot prezice viitorul,ca oamenii se schimba, dar daca sotul meu m-ar insela, i-as da liber imediat.
      Pentru mine ar fi cea mai mare umilinta, ca femeie, sa ma bag in pat langa acelasi barbat, stiind ca s-a culcat cu alta, i-a dus flori lu’ alta,a sarutat-o, a tinut-o de mana,a scos-o la restaurant o suna si ii spune ca o iubeste, a scos bani din buzunar sa ii ia aleia pantofi si bijuterii, in loc sa imi ia mie,etc. Aici ar fi singurul punct in care tin la orgoliu si la demnitatea mea de femeie.
      Nu as putea. Mai bine mi-as manca pamant de sub picioare, decat sa mai stau cu el .
      Cam asta si bataia, ar fi singurele mele motive de divort.
      In rest, cred ca lucrurile sunt rezolvabile, atat timp cat intre parteneri exista comunicare, sinceritate si deschiderea catre rezolvarea problemei. E mare lucru sa lasi orgoliul (cand trebuie) si sa lasi de la tine, doar de dragul de a incheia cearta, ca mai apoi, sa incerci sa rezolvi problema cot la cot cu partenerul.
      Nu rezolva nimeni nimic, daca e tare in clanta si incearca sa demonstreze celuilalt ca el are dreptate.
      Eu, personal, in atatia ani, am invatat un lucru: Cand vad ca e capos si vrea sa faca cum vrea el, desi stiu ca greseste, il las sa faca ce vrea el. Dupa ce vede ca a gresit, vine frumos la mine si imi cere parerea si facem ca mine, sau gasim alta solutie. Si vice versa.
      Am evitat,cred ca zeci de certuri cu principiul asta.

      Tentatii exista peste tot. Mereu va fi cineva mai frumos, mai galant, mai intlegator, mai atractiv, mai,mai mai…
      Important e sa ne tinem capul pe umeri si sa gandim de doua ori inainte sa facem o greseala.In timp, cine ti-a fost acolo cu un umar langa tine pe care sa pui capul, te-a tras de mana sa te ridici cand ai cazut, te-a luat in brate seara dupa o zi de rahat, ti-a ascultat toate problemele, a lasat de la el de dragul tau, samd , ASTA va conta.
      Nu pasarica cu 25 de ani mai tanara, care iti da un sut in fund si cauta alt „crizat de varsta mijlocie”, daca ai dat faliment si nu mai ai bani sa ii cumperi pantofi.

    • „a scos bani din buzunar sa ii ia aleia pantofi si bijuterii, in loc sa imi ia mie”
      Aha!

    • Nu a scos la propriu,lol. Ca nu s-a ajuns in situatia aia.Am dat un exemplu.
      Amantele costa bani,oricum.
      Dar in orice caz, nu stiu ce nevasta sau iubita oficiala ar accepta ca sotul/iubitul sa cheltuie bani cu alta, in loc sa cheltuie cu ea 🙂
      Mandrie de femeie..deh 🙂

    • Lol, m-am prins că e doar o ipoteză, doar că m-a amuzat formularea.
      A nu se înțelege ca sunt de acord cu jocul dublu.

    • „Cand vad ca e capos si vrea sa faca cum vrea el, desi stiu ca greseste, il las sa faca ce vrea el.”

      Am facut acelasi lucru si aproape ca m-a dus la fundul sacului cu incapatanarea transformata in prostie pura. Am explicat, am argumentat…degeaba. Eu erai aia „atehnica” si el le stia pe toate si nimic altceva.

      Inutil de mentionat, nu mai suntem impreuna.

13. Inca un lucru invatat din relatiile anterioare: nu mai pornesc la drum pornind de la ideea ca se poate schimba sau mai rau, ca il pot schimba. Persoana cu care sunt acum are defecte ca orice om, dar pe toate i le consider tolerabile si nu ma astept nici macar un moment sa ii treaca vreunul din ele 🙂 tocmai de aceea inca vreau sper in happily ever after si il consider jumatatea mea muuuuult mai buna, chit ca toate astea se confrunta cu frica mea de casnicie si de un nou esec

14. Ce mi se pare mie cumva demn de discutat este ca aproape toti cei ce au divortat din jurul meu si-au gasit o alta jumatate. Am prietene ce s-au casatorit cu un barbat divortat, deci ele sunt o a doua incercare, iar lucrurile merg de spui ca niciodata nu a mai existat o casnicie, acte semnate, juraminte, planuri de viitor. E putin mai complicat cand el are si copii cu fosta. Am si prietene ce au ramas si cu un copil si au gasit barbatul ideal, desi in urma cu cativa ani pot jura ca la fel vorbeau si de un alt barbat. Cei mai multi barbati divortati nu au avut nicio problema in a incepe o alta relatie imediat dupa divort. Pur si simplu, urmarind cuplurile in dinamica, am observat ca o casnicie este, de cele mai multe ori, o etapa in viata unui om. Nicidecum un „de acum pana la sfarsit”.

15. Eu nu cred ca ar trebui sa credem atat de mult in `casnicie`.Am fost hraniti cu niste modele false care nu exista in realitate. Nu ai cum sa traiesti 25 de ani langa cineva, sa zicem, fara ca `calci stramb`

    Femeile sunt hranite constant cu tot felul de modele idealiste, prin filme, carti etc., modele in care ele cred. Ce sa vezi, la fata locului lucrurile stau cu totul altfel..Nu stiu care este solutia, dar monogamia este o minciuna foarte mare care explodeaza constant peste tot..`Casnicia ideala` nu exista, dar oamenii pot coabita, exista coabitarea pe termen lung, dorinta de a ajuta un om pe care il stii de mult timp etc., Pasiunea nu are ce cauta aici…parerea mea…

16. Din analiza pe care am facut-o eu, în calitate de prieten sau spectator, la divorțurile din jurul meu constatat ca motivul căsătoriei dacă nu este iubirea firească atunci temelia relației nu este trainică. De ex am întâlnit cupluri căsătorite pt ca relația a durat mult și apropiații i-au bătut la cap să se căsătorească ( nici nu s-au dat seamă atunci ca au făcut pasul fortat )…etc. Am întâlnit un cuplu care părea ca se iubesc, s-au casatorit

17. Motivul casatoriei este de cele mai multe ori și motivul divorțului. Dacă motivul casatoriei a fost iubirea totuși nu e suficient câtă vreme ai făcut un tămbălău de nuntă pt ca a vrut ea, sau mama, sau ” să nu zică lumea ca….” . Pt ca pornești la drum greșit cu niște nemulțumiri ascunse care rod ca o apă care poate desparte un munte în 2. Am văzut relații frumoase care s_au stricat ușor fix după căsătorie și analizând retrospectiv se pare ca problemă a fost la început, la temelia relației. O relație care începe natural din iubire și atat și care se dezvoltă armonios prin comunicare și deschiderea amândurora pe toate planurile nu are cum să dureze.

18. De vina sunt așteptările mari pe care le avem de la o căsnicie. Într-adevăr, suntem învățați de mici ca poveștile cu zâne și Feti-Frumosi se termina cu „au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți”, iar filmele americane cu happy end nu se lasă mai prejos. Dar când descoperim ca viața în doi nu e chiar așa simpla, ci presupune multa munca, realizam cat de departe suntem de ideal, și brusc concluzionam ca nu mai merge căsnicia. Bineînțeles, exista și multe cazuri particulare. Dar sunt convinsa ca în majoritatea cazurilor adevărul e la mijloc și e nevoie de 2 persoane sa facă lucrurile sa meargă în continuare. Consider ca e nevoie de multa răbdare într-o căsnicie, tact și înțelegere de ambele părți. Fluturașii din stomac zboară repede, și rămâi cu multa rutina, sosete murdare aruncate pe jos, burti lăsate și ocazionale certuri amplificate de oboseala si stres. Departe de imaginea promovata de media, nu? Dar dacă la baza exista prietenie, respect reciproc și un pic de pasiune cred ca se poate sa se ajungă și la „adânci bătrâneți” cu o căsnicie reușită.

19. Articolul si comentariile nu par sa atinga niste probleme relativ esentiale. Casatoria ca institutie a fost „inventata” relativ recent in istoria umanitatii si inca exista triburi (zicem noi primitive) pe suprafata planetei unde nu exista asa ceva. Vanatorii si culegatorii din vechime (precum primitivii de prin cine stie ce insule sau jungle) nu aveau nevoie de casatorie fiindca, pe de o parte, nu lasau mostenire nimic (frunzele de la brau? arcul? sulita?), pe de alta copiii erau ai intregului grup, paternitatea lor fiind cel mult un detaliu. In societatile agricole e insa nevoie de institutia casatoriei pentru a reglementa transferul de proprietate al pamantului si al locuintei stabile (mostenirea), paternitatea fiind relevanta doar din acest punct de vedere. In societatea moderna in care proprietatea individuala se rezuma – pana la achizitia sau mostenirea primei case (deci pana dupa 30 de ani) – cel mult la niste haine, niste electrocasnice sau la o masina (=consumabile) casatoria nu mi se pare absolut deloc utila sau necesara. Poate fi doar o solutie de a mai „strange” niste bani de la familie, sau un raspuns la o presiune sociala.

    Daca excludem casatoria ca institutie din ecuatie ramane doar relatia (comun consimtita?) dintre 2 oameni. Oamenii se schimba de-a lungul anilor – la 20 de ani ca om esti in principal produsul educatiei, la 40 esti insa „produsul” materialului genetic iar uneori diferenta este imensa. De asemenea dinamica relatiei (sau a familiei) e mult mai complexa decat „femeia se sacrifica” sau barbatul nu stiu ce mai face. Poate femeia se sacrifica doar declarativ – in realitate isi mascheaza vanataile si seara de seara trece pe la „alimentara” sa mai ia cateva sticle pentru „nenorocitul” ala de acasa – nu avem de unde sa stim. Din experienta mea de viata, potrivirea cand e vorba de o relatie se petrece mai mult la nivel de defecte, nu de calitati. Si mai cred ca nu avem de fapt prea multe divorturi ci doar prea multe casatorii. O bucata de hartie n-are cum sa repare o relatie care nu merge. Atat.

20. Citisem odata undeva o fraza: casatoria de lunga durata e de fapt un divort ratat! CRed ca asa e , cum divortul e o casatorie ratata asa si casatoria de peste 10 ani sa zicem, e un divort ratat! NU cred ca e cuplu in care partenerul sa nu se fi gandit macar o data la divort (la o cearta, sau altceva)! Si noi am ajuns la discutii despre divort, dupa ce au aparut copiii, pana atunci eram extraodrinari impreuna! Acum incercam sa ne intelegem, pentru ca ne certam din motive absolut stupide si daca ne intrebi peste 2 zile nici nu mai stim de ce era sa ne scoatem ochii! Noroc ca ne iubim si putem trece peste multe! Dar daca ar fi sa ne gandim si la faptul asta cu femeia care face multe in casa in timp ce el toceste canapeaua si butoanele telecomenzii, cam asa e. Eu clar as divorta de unul ca tatal meu sau socrul meu! Am avut si noi multe discutii si i-am zis: atat timp cat am si eu serviciu am nevoie sa ma ajute si in casa ca la urma urmei suntem parteri egali. Nu mai e ca la tara, nu mai are de lucrat pamantul si eu de tinut casa asa ca sa faca si el trebuiri sa pot si eu sa vad soarele nu doar daca ma duc sa duc gunoiul!

    • WOOLIE,

      Imi pare ca esti cam pornita, pornita rau! nu mai bine convingi sotul sa vina o doamna sa te ajute macar la curatenie, ca daca aveti amandoi slujbe, poate ceva banuti pentru un ajutor suplimentar se vor gasi.

    • :))) da, e pornita rau. dar si eu as fi, cunosc cateva cazuri in care ambii au joburi, dar treaba in casa face numai sclava… bine, eu nu pricep cum tu, ca femeie, in secolul xxi, te lasi sa ajungi in situatia asta, adica n-ai vazut inainte? doar nu v-ati luat din drum si pe nevazute, ca pe vremuri

    • Asta a scris WOOLIE:
      „Sunt ciufuta si ma enervez repede, ma simt exploatata asa ca incep sa fac urat, ne certam si incep sa-mi doresc divortul!”

      Eu de aceea am sugerat ajutor suplimentar, sa nu mai aiba asa mare efort de facut in casa si sa se mai linisteasca.

      By the way, inteleg ca v-ati plictisit de Olanda? Plecati in alta tara?

    • ha? de unde reiese ca m-am plictisit de Olanda?
      mie aspectele astea cu distributia muncii in familie chiar nu mi se par motive de divort. exista solutii, cum ai zis si tu, doamna la curatenie, masina de spalat vase, robot care aspira si spala pe jos, etc.

    • Uite ce ai declarat, la postarea cu sculele omului.
      „o sa fac bookmark pe lista asta, e buna, la anu’ ne luam casa noua in tara noua”
      D’aia te-am intrebat.

    • 😀 tara noua adica Olanda. inca e noua, suntem de un an aici, na

    • Bun, m-am linistit 🙂

    • De obicei ma ajuta, de cele mai multe ori, insa incep sa vad ca se cam fofileaza, ca din momentul in care au venit pe lume 2 copii si timpul liber e mai putin! Atunci incep sa ma enervez, eu sunt mai legata de casa, ca n-am cum altfel, alaptez, mandra nu vrea LP deci sunt aici, dar si el sa fie ca doar are ce face! Inainte facea treaba mai multa ca mine, dar inainte eram numai noi 2 si nu prea aveai ce face! Eu cam urasc sa fac curaat si probabil voi apela curand la un ajutor, insa discutiile despre divort nu apar numai de la treaba in casa…neee!

    • Da, am exagerat putin pentru ca-s cam pornita pe parazitii astia care zic ca ei se casatoresc cand au nevoie de cineva sa le faca treaba in casa! Eu din fericire am ajutor, mai mult de cat am vazut eu in familia in care m-am nascut! Se mai intampla, de cand cu copiii sa fac eu mai multe si atunci chiar, fara sa vreau sunt irascibila! Am mai raspuns inca o data dar cred ca mi s-a dus raspunsul la celalalt comentariu!

21. Comentariile de mai sus confirma ca de fapt nu exista un singur raspuns, ci mai multe. Ca exista cauze nenumarate, ca fiecare are un punct de vedere valid. Desi cineva scria mai sus ca de fapt casatoria este o institutie de data recenta, eu continui sa cred in ea, in utilitatea ei, in beneficiile ei, in frumusetea ei. Sigur, convingerile mele sunt modelate de nenumarati factori, dar faptul ca ar fi doar de data recenta nu cred ca o discrediteaza, sau ar putea sa o faca inutila.

    • Afirmatia prin care casnicia este „de data recenta” suna interesant dar nu are fundament solid. Institutia aceasta, a casniciei, a fost revelata oamenilor de sfinti si intelepti, de mii de ani, de mai mult de zece mii de ani.
      Nu este asa o moda, este o cale, dificila ce-i drept, mai ales in timpurile acestea pline de confuzie.

    • Depinde ce se intelege prin „data recenta” 🙂 Nici eu nu cred ca e recenta.Si sunt de acord ca e o cale,o alegere si chiar cred ca e un drum dificil,dar poate fi extrem de frumos.

22. Am citit mult dupa divortul meu, si din experienta personala, coroborat cu ce am mai vazut la prieteni care au trecut prin situatii similare, am invatat urmatoarele:
    – o casnicie, ca sa mearga, trebuie sa fie construita pe o fundatie solida: cei doi sa fie maturi (peste 30 de ani), sa aiba aceleasi valori si sa-si doreasca acelasi lucruri de la viata, IN ACELASI TIMP; sa existe chimie si o relatie sexuala satisfacatoare pentru ambii inca de la inceput (cine porneste cu o relatie sexuala proasta si cu lipsa de chimie cu gandul ca acestea se vor imbunatati pe parcurs, big mistake; rutina va coroda lucrurile si daca pleci la drum cu putin, in curand o sa ramai cu nimic);
    – apoi, daca ai baza asta, ai un inceput bun, dar tot trebuie sa lucrezi la relatie: sa vii mereu cu ceva nou, sa nu te lasi sa decazi din nici un punct de vedere (fizic, spiritual, social, intelectual), sa lucrezi la relatia ta, sa discuti permanent pe partenerul, sa faceti schimb de idei, sa faceti activitati impreuna, sa fiti o echipa in tot ce realizati;
    – ambii parteneri sa fie permanent implicati in relatie – daca unul trage barca si altul nu mai depune nici un efort, in curand barca aceea se va rasturna.
    – copilul (in mod ideal) sa vina dupa ce relatia este sudata bine – nici prea devreme, dar nici prea tarziu; toate etapele relatiei trebuie traite la vremea lor, nu arse, nu amanate;
    – iubirea este foarte importanta, dar din pacate nu face relatia sa mearga de la sine; iubirea nu trebuie sa fie neconditionata – daca iti iubesti partenerul cu adevarat, atunci cu siguranta ai asteptari mari de la el;
    – „elefantii roz” care apar inevitabil in relatii nu trebuie ignorati, ci discutat despre ei si gasit solutii pentru a-i face sa dispara;
    – hotararea partenerilor in ceea ce priveste relatia este extrem de importanta; amandoi trebuie sa se vrea unul pe altul 100% si sa fie convinsi ca sunt cea mai buna optiune unul pentru celalalt; cand unul dintre parteneri are indoieli, nu trebuie sa faca pasul de a oficializa relatia (de obicei, lucrurile nu se imbunatatesc).
    – fidelitatea – din punctul meu de vedere infidelitatea este o mare incercare pentru o relatie, dar am vazut si cupluri care au trecut peste asta; depinde de limitele fiecaruia (eu n-am putut sa iert).

    Cu siguranta exista si exceptii – relatii incepute la varste fragede care merg, sau cupluri care sfideaza tot ce este impotriva lor, raman impreuna si sunt fericite. De asemenea, exista si altele care au ramas impreuna zeci de ani, cand poate le-ar fi fost mult mai bine separat.

    Traim in vremuri dificile, pline de de tentatii si de valori false, in care sexele isi pierd din ce in ce mai mult din unicitate si se diferentiaza din ce in ce mai putin, in care femeile devin uneori barbati si barbatii femei.
    E greu sa „jonglezi” cu tine – ca femeie, sa fii si independenta ca sa poti trai pe picioarele tale, dar nici prea independenta, pentru ca atunci el se simte inutil, si nici prea dependenta, ca atunci se simte sufocat :-). Ca barbat nu trebuie sa fii nici prea dur si necizelat, ca esti porcusor :-), dar nici prea sensibil si bibilit, ca atunci esti fetita :-). Deci in final e vorba de echilibru si adaptare.

    De aceea sunt de admirat cei care reusesc sa pastreze o relatie sincera si fericita, pe termen indelungat (indiferent daca este legalizata sau nu). Dar la fel sunt de admirat si cei care aleg sa rupa relatii bolnave, moarte sau fara viitor, pentru a-si incerca inca o data sansa la fericire.

    • Big Luke!
      Doamne că bine mai grăiești ?

23. Uite de ce vad eu ca se ajunge la divort…el si ea, tineri si frumosi, se „combina” si ce frumoasa e dragostea la inceput…si e pasiune, si dragoste si fluturi si sex ….ah si incet incet fluturi incep sa dispara dar ramane ceva … drag, dragoste,obisnuita… Ideea e ca viata e roz atata timp cat scopul relatiei, at the end of the day este sa te vezi, in oras, la film, la ea, la el, sa petreci timp impreuna! Pai si daca e asa de fain impreuna hai sa ne casatorim…si se casatoresc si apoi ii loveste viata in piept…unde stam? Ne luam apartament…facem credit …ah dar banii tai ajungeau de-un popcorn dar acu nu ne ajung de rata…ups ! Baby on the way…nu eram prea pregatita sa devin mama …nici el nu era pregatit sa devina tata… Si te trezesti dintr-o data ca tu NU vrei asa ceva! Ca barbat ti-ai dorit familie dar nu ti-ai imaginat ca trebuie sa participi si tu, ca trebuie sa lasi berile si fotbalul si canapeaua, iesirile cu baietii si dormitul pana la 12 sambata si duminica …frustrant !!! Ca femeie iti asumi sarcina, copilul dar cat erai de slaba si de frumoasa inainte si acuma jumatatea nici nu se mai uita la tine, esti doar aia de acasa cu parul ravasit si tricoul patat de regurgitarile bebelului, mdah parca nu mai esti asa fresh si dornica de joaca tot timpul …. Si hop nepotrivirea de caracter din sentinta de divort !

24. motive sunt foarte multe si probabil ceilalti care au comentat aici ti-au dat parerile lor

    eu vreau doar sa iti dau un sfat sa te gandesti f bine la decizia ta.

    eu cred ca atunci cand facem copii ne bagam la mai multe sacrificii decat ne-am putea imagina, si unul ar putea fi sa traiesti fara dragoste (atata vreme cat exista macar respect bineinteles) pentru ca mie mi se pare important sa existe 2 parinti prezenti pentru copil, care nu are nicio vina ca lucrurile n-au mers. imi pare rau sa o spun dar o data ce jumatatea care pleaca isi reface viata cu altcineva, alti copii (poate), nu prea mai are cum sa fie ‘cel mai bun parinte’ si pentru copiii din cealalta casnicie. si spun asta pt ca stiu din pacate f multe cazuri si ar fi pacat ca pe langa deziluzia avuta cu el ca sot sa ai si deziluzia cu el ca parinte.

    • Asa cum povesteam si in articol, nu a fost o decizie pripita. Au fost niste luni de gandire, de incercare inca si inca. Cu siguranta nu vreau sa fiu un parinte iresponsabil. Dar chiar cred ca atunci cand intre parinti este mai multa nefericire decat fericire, copilul nu va fi bine sigur. Nu cred ca a fi parinte presupune sacrificiul de a trai fara dragoste. Asa o sa ai doi adulti nefericiti si frustrati, care cresc un copil cu traume emotionale.

25. Si eu am in spate o casnicie ratata. Nu stiu sa dau un raspuns general la inrebarea de ce se destrama casniciile, dar pot spune de ce s-a rupt a mea. Si au fost multe motive.
    – Casnicia mea a fost o greseala, n-ar fi trebuit sa existe. M-am casatorit „ca sa am un rost si sa fiu in randul lumii”, si el la fel. Nu eram indragostita de el, erau multe chestii la el care ma calcau pe nervi, dar imi ziceam mereu ca o sa se schimbe dupa ce ne casatorim. Nu s-a schimbat in sensul dorit de mine, dimpotriva, pe parcurs au aparut si mai multe chestii care ma calcau pe nervi.
    – Aveam planuri diferite pentru viitor, idei si conceptii diferite despre ce inseamna „implinirea si realizarea”
    – Eu sunt control freak si nu ma lasam pana nu faceam ca mine, pana nu zicea el ca mine
    – Amandoi am fost incapatanati si orgoliosi
    – El avea o mentalitate foarte ciudata, o combinatie intre evul mediu si alta planeta: dupa el, femeia trebuia sa faca toata treaba in casa, sa fie responsabila de plata facturilor, de cumparaturi, menaj etc, dar, in acelasi timp, sa si lucreze si cu salariul ei sa tina casa, pentru ca el sa faca ce vrea cu salariul lui. Nu aveam banii la comun iar cand i-am cerut sa contribuie la cheltuielile casei s-a simtit ofensat si mereu zicea ca „imi da bani”
    – Nu am fost niciodata o echipa
    – Nu aveam pasiuni comune, nu faceam nimic impreuna, in 6 ani jumate de casnicie nu am fost intr-o vacanta impreuna
    – Avea impresia ca „i se cuvine” tot
    – Nu comunicam

26. Traim in secolul vitezei si nu mai avem timp pt nimic..nici pt noi insine, daramite pentru celalalt. S-a schimbat si societatea, care , inainte, daca divortai erai pus la zid ( mai ales daca erai divortata), acum esti aproape pus la zid daca ramai casatorit mai mult de 10 ani…ne-am schimbat si noi…nu mai vrem sa reparam lucruri, cumparam altele noi, nu mai reparam relatii gasim altele noi si tot asa….totul este facut la viteza pentru ca sunt multe de facut si trebuie sa le faci pentru ca altfel nu esti in randul lumii…oamenii divorteaza cand nu mai au nimic sau aproape nimic in comun.

    • … too fast and too furious …

27. Cred ca e greu tare sa renunti la „pana cand moartea ne va desparti” dar cumva mi se pare nedrept sa te multumesti cu putin cand poti avea mai mult. Noi anul acesta am facut 10 ani de relatie (7 inainte, 3 dupa nunta) si intr-adevar mi se pare ca iubirea nu mai e chiar aprinsa dar in schimb focul acum e altfel parca, mai matur, ne respectam mai mult, daca ne contrazicen o facem pe alte teme decat inainte…poate oamenii se despart pt ca vor mereu sa fie ca la inceput si nu au rabdare sa vada lucrurile noi care sunt la fel de frumoase, poate mai frumoase dar alfel. Poate trebuie sa invatam ca fericirea la 30-40 de ani presupune alte lucruri decat cea de la 20. Asa e la mine dar fiecare vede fericirea, iubirea, casnicia in felul sau. Insa atunci cand intr-un cuplu fiecare vede fericirea diferit ar trebui sa discute calm , cu respect, fara reprosuri si victimizari si sa vada cat e dispus FIECARE dintre cei doi sa faca. Daca face doar unul e cam degeaba.

28. Bună seara.
    Am citit toată secțiunea de comentarii și au fost multe sfaturi de luat in seamă.
    Suntem un cuplu de 5 ani împreună și mai avem de învățat multe de la cei care au mers mai departe pe drumul pe care au pornit.
    Vă mulțumesc pentru sfaturi.
    Le-am luat pe toate și vreau să le pun in aplicare și sper să reușesc să îmi sudez bine căsnicia alături de ceea care o iubesc și astăzi.

29. Casnicia este o loterie si este plina de surprize… mai placute sau mai putin placute!
    Nu poti baga mana in foc ca va fi una de durata, ca vei trai happily ever after, intrucat sta in natura fiintei umane sa ne schimbam in timp. Sa ne schimbam dorintele, obiceiurile, asteptarile etc.
    Si atunci cred ca apar multe probleme in viata unei familii… indiferent de cat de mult s-au iubit candva…
    Iar strict legat de iubire… dupa primii ani, clar nu mai exista… pentru ca apar problemele, copiii si multe altele, care iti muta definitiv focusul avut pe iubirea si pe atractia fata de partener.
    Cred ca cel mai important este sa ramana respectul reciproc si afectiunea… ca sa reziste in timp o casnicie! Daca cei doi asteapta atractie si iubire la nesfarsit.. sunt asteptari care mai devreme sau mai tarziu le vor aduce multe dezamagiri!