Am observat promovat intens acum cîteva zile pe internet un articol scris de o doamnă psiholog (textul este acesta) în care ideea principală era asta: copiii secolului nostru sînt niște neadaptați. Știu două limbi străine și să-și exprime emoțiile, dar dacă-i trimiți să ia o pîine sau să meargă la școală singuri, s-a rupt filmul, cei mici nu știu să se descurce. Sînt de acord cu mesajul principal, aşa cum l-am perceput eu: copiii au nevoie să învețe să se descurce, de la un punct, singuri. Să înțeleagă situații concrete de viață, să găsească soluții rapide fără ajutorul părinților, sā supraviețuiască fără să-l țină mami de mînă.
Discuția e lungă aici, lumea tot aduce vorba de copilăria noastră, cînd umblam cu cheia de gît de la 5 ani, ne duceam singuri la școală cu ditamai ghiozdanul în spate, traversam străzi singuri, veneam acasă, ne încălzeam mîncare, ne făceam temele pînă veneau părinții acasă. SINGURI. Erau alte vremuri, cînd îmi aduc aminte cum era atunci orașul meu natal, ce se întîmpla pe străzi și printre blocuri, mi se pare că am trăit în alt univers. S-au schimbat lucrurile atît de mult încît uneori mi se pare incredibil că au trecut doar acum 30 de ani de atunci.
Cînd încerc să mi-i imaginez pe copiii mei trăind acum așa cum am trăit eu atunci mă ia cu amețeală. Și eu nu-s genul de părinte panicos, nu știu de ce, pur și simplu nu am această genă, a drobului de sare.
Dar sã-mi las copilul de 6 ani să meargă singur la şcoală… Oi fi eu exagerată, nu exclud varianta asta. Am scris mai jos ce pericole văd eu, apoi să-mi spuneți voi dacă bat cîmpii sau am dreptate să mă gîndesc s-o conduc la şcoală măcar pînă la 12 ani.
Avem pe stradă doi cîini vagabonzi. Tot pe stradă avem doi cîini de curte foarte violenți care ocazional sînt lăsați liberi pe stradă, fără stăpîn, lesă sau botniță. Cum se poate apăra un copil de 6 ani de un cîine violent?
Pe strada noastră sînt ďouă şantiere pe care se lucrează permanent. Am auzit cu urechile mele cum muncitorii de pe schele fluieră şi strigă obscenități fetelor de şcoală primară care vin sau pleaca de la şcoala din capătul strāzii. Se vor închide şantierele asta, se vor deschide altele.
Tot pe strada noastră circulă mulți puşti de liceu care fumeazã, stau ciorchine la uşa barului de pe stradă, uneori se împing şi se hîrjonesc chiar în dreptul blocului nostru.
Există zeci de maşini parcate pe trotuar atît de aproape de gard încît eşti nevoit să mergi pe stradă pentru a le depăşi.
Pe strada noastră care e cu sens unic se circulă foarte des în ambele sensuri, cu viteză mare, trec des scutere, biciclete, motorete cu viteză mare.
Trecerea de pietoni de pe bulevard, care ar trebui traversată de copilul meu de 6 ani, este foarte periculoasă. Maşinile nu opresc, pietonii sînt nevoiți să se adune în grupuri mari ca să fie lăsați să treacă. Săptămînal au loc accidente aici, din cauza vitezei mari şi a trecerii prost semnalizate.
În capătul străzii am doi oameni fără adăpost care sînt mereu nervoşi, vorbesc tare, flutură cîte-o pungă cu aurolac sau o sticlă transparentă cu (probabil) alcool (după miros). Ce şanse ar avea fetița mea de 6, 8, 10 ani să scape cu bine dintr-o altercație cu unul dintre ei?
Şi am ajuns doar la 400 de m de casă, probabil pînă la şcoală mai sînt încă cel puțin pe atît.
Nu, eu nu am curajul să îmi las copilul afară cu cheia de gît, nu de teamă că ar pierde-o, ci pentru că nu cred că lumea asta e sigură pentru un copil atît de mic. Sînt de acord că puii au nevoie de independență, le voi da prilejul alor mei să o deprindă, dar nu aşa, nu atît de devreme.
Pînă atunci, fac tot ce e posibil să îi învăț să se descurce în situații dificile. Sofia ştie numele complet al membrilor familiei şi numele strãzii pe care stăm, vreau să o învăț şi numărul meu de mobil. Știe că în situații în care e speriată și eu nu sînt lîngă ea, doamne ferește, trebuie să ceară ajutorul unei alte mămici cu copii alături. Ştie să nu stea de vorbă cu străinii (oricum nu-i place), nu acceptă mîncare de la străini, nu pune piciorul pe stradă fără să mă ia de mînă. Cînd vede cîini cu sau fără stăpîn se lipeşte de mine sau îmi sare în brațe, în funcţie de dimensiunea cîinelui. Ştie că în autobuz ne ținem de bare, în maşină copiii stau în scaunele lor speciale şi toată lumea poartă centură. Că avem grijă de portofel, chei şi telefon, că ocolim pe stradă oamenii nervoşi, care strigă sau vehiculează energic.
Deocamdată îi țin aproape de mine (Sofia are 3 ani, Ivan aproape 1). Pe măsură ce vor creşte, le voi lărgi zona în care se vor putea mişca singuri. Va veni vremea cînd vor merge singuri la magazin, cînd vor traversa singuri, vor circula cu autobuzul sau cu alți adulți în maşinile lor, vor avea propriile telefoane si propriul set de chei. Mai sînt ani buni pînă atunci, profit de ei să îi învăț că independența nu e doar un drept, ci mai ales o responsabilitate.
Profitați de plimbările prin oraş pentru a le explica celor mici (chiar şi celor foarte mici, vă asigur că vor înțelege şi ei dacă le veți explica suficient de des şi de clar) reguli de siguranță în trafic şi nu numai. Jucați-vă acasă de-a circulația, de-a străinul care abordează copii în parc. Pregătiți-i încetişor. Pentru copiii care deja merg la şcoală, puteți înscrie unitatea şcolară a celui mic în programul educational Mobile Kids, organizat de Salvați copiii şi Mercedes-Benz Romania. Pe 15 iunie s-a încheiat cea de a patra ediție, în cadrul căreia peste 1.000 de copii, elevi în clasele I-IV de la 10 şcoli din Bucureşti, au învățat regulile esentiale de siguranță rutieră. Lecțiile de siguranță rutieră pot fi urmărite și online pe site-ul www.mercedes-benz.ro/MobileKids. Puteţi înscrie şcoala celui mic trimițînd un mesaj reprezentantului Organizației Salvați Copiii, Andreea Hagiu, la adresa de email andreea.hagiu@salvaticopiii.ro.
Mie mi se pare că strada e mult mai periculoasă acum. Asta nu înseamnă că o să ne ținem copiii de mînă pînă fac 24 de ani, ci că trebuie să-i învățăm despre existența mai multor pericole și da, să-i ținem de mînă ceva mai mult timp decît au făcut ai noștri. Și are să fie bine.
Sursa foto preview: copii traversînd strada, via Shutterstock.com
Un sumar de informatii binevenit. Mulțumesc:)
Strada si mai ales traficul de acum este un cosmar, vad des mame sau bunice cu copii de mana ce pur si simplu alearga pe trecerile de pietoni, de frica masinilor, ca deh, soferii sunt mereu grabiti, nervosi si au pedala de acceleratie la indemana.
Unii pici invata despre regulile de circulatie la gradinita, acum cit de mult memoreaza si retin cade in sarcina parintilor.
Acum vreo 4-5 ani am vazut un accident infiorator, ziua in amiaza mare, o fata a fost lovita de o masina pe trecerea de pietoni, rasucita in aer ca o papusa, lovita in cap de capota si in final a cazut pe asfalt la citiva metri buni de locul accidentului. Am inteles ca pina la urma a supravietuit, mi-a spus o vanzatoare de la benzinaria in fata careia s-a intimplat accidentul.
Asa ca mare atentie, dungile albe nu ne feresc de accidente iar administratorul drumului nu face nici o analiza sa vada in ce zone apar des accidente si apoi in colaborare cu politia sa aplice masuri concrete de micsorare sau eliminare a lor. Nu ii pasa nimanui, bine ca platim taxe!
E bine daca invata regulile la gradinita, eu sunt contrariata cand vad parinti sau bunici trecand pe rosu cu copii mici de mana si asta pt ca nu au rabdare sa astepte culoarea verde la semafor. Mi se par inconstienti sa dea un astfel de exemplu copilului sau nepotului.
traim alte vremuri, cu alte coordonate ale societatii. daca stau sa ma gandesc la copilaria mea ma mir ca am supravietuit 😀
nici eu nu mi-as lasa copilul sa mearga singur la scoala, desi la cei aproape 5 ani ai lui stie drumul si stie sa traverseze. aici am impresia ca nici nu e legal sa lasi nesupravegheat (inclusiv drumul la scoala) copilul pana la 12 ani. traiesc intr-un cartier de case, f linistit, toata lumea se cunoaste cu toata lumea, si totusi nu vad pe nimeni sa lase copiii singuri, nici macar aia de sunt gard in gard cu scoala, adica se pot uita din usa ca le intra copilul in scoala nu fac asta (si nu-s romani)
f frumoasa initiativa si necesara, eu cred ca siguranta rutiera ar trebui introdusa in programa scolara
Sunt total de acord ca un copil trebuie invatat sa fie independent si imi doresc sa il/o invat (nu vrea sa stea nicicum la eco :)) sa se descurce singur in majoritatea situatiilor. Dar, asa cum ai spus si tu, 6 ani mi se pare muuult prea devreme. Eu imi aduc aminte ca bunicul m-a dus si adus de la scoala in ciclul primar si la fel, stateam foarte aproape de scoala, iar lumea nu era nici pe departe ata de infricosatoare cum e acum.
Nu cred ca trece saptamana fara sa vad oameni la un pas de a fi facuti una cu asfaltul. Vineri am iesit de la ecograf si am vrut sa traversez pe la trecerea de pietoni din fata spitalului, semnalizata si parasemnalizata – am asteptat cumintica sa incetineasca masinile, am trecut de prima banda, si evident, un tanar distins, cu muzica bubuind din bmw s-a gandit ca sunt cam fraieri toti soferii care au oprit si s-a gandit sa o ia pe banda a doua, trecand la 30 de centimetri de mine – nici macar nu a schitat vreun gest. Daca nu m-a vazut pe mine, care nu sunt tocmai o firava, plus burta mea, cum o sa bage in seama un ghemotoc de copilas? Nici nu vreau sa ma gandesc..
Pana la 24 de ani probabil ca nu, dar macar pana la 18 asa-i ca ai vrea? 😀 Eu am avut o copilarie mai…zbuciumata sa zic asa, cu alergat noaptea prin parc cu cutitul la mine pt bani (altii ma alergau, eu am invatat sa fac 100 de metri de garduri brici!), incaierari in club si altele de genul. Am invatat autoaparare singura si nu am cerut ajutorul familie ghici de ce? Daca stiu, sigur nu ma mai lasau pe afara, mai ales la club noaptea. Asa ca la mine, prezentul inca pare mai OK decat copilaria/adolescenta. O sa imi invat copilul tot ce stiu, inclusiv autoaparare, asta e, n-am ce-i face. Daca o sa semene cu mine n-o sa-l pot tine lipit de mine mai mult de 7-8 ani nici cu forta, poate doar daca il inchid in casa. Eu eram in stare sa ies pe geam numai sa ma lase sa ma descurc singura. Nu mi-a placut niciodata protectia excesiva a parintilor si mi-am promis sa nu uit asta pe cand voi avea copiii mei. Sunt femeie, dar am lucrat pe santier. Stiu cum e si cu limbajele, cum si ce sa faci/raspunzi cand sa te aperi si toate astea o sa le invete si copilul meu. Am noroc ca e baiat, sa zic asa. Daca era fata, sigur o inchidea taica-su in casa 😀 Eu as fi lasat-o la fel de libera, ca n-ai cum sa-i opresti. Copiii sunt inventivi, daca vor musai ceva fac si pe dracu in patru si il obtin. Asa ca mai bine sa stiu ce face, sa nu ma minta, dar sa il si invat cat de cat tot ce pot. Mai departe… soarta!
Este cât se poate de clar că am trăit alte timpuri.
La 5 ani tata m-a lăsat cu indicațiile de rigoare să ajung din Piața Victoriei până în Piața Lahovari la oftalmologie unde făceam exerciții pentru ochi (în vacanța de vară deci nici măcar nu locuiam în București) pentru că el trebuia fix atunci să ia pe cineva de la gara sau să dea ceva whatever. M-am rătăcit la un moment dat am întrebat o doamnă și am ajuns cu bine, vreo 10′ întârziere.
La 6 ani am mers singură cu trenul 4h și tot la 6 mă duceam cu bicicleta pe străzi la bunica, 4km.
Eram foarte independentă.
Acum tot ce face fiica mea de 8 ani e să iasă singură să cumpere ceva la 5′ distanță ceea ce e oricum un risc având în vedere câinii, școala e departe și nici un mijloc de transport direct, dar va merge în tabără, va face exerciții de supraviețuire în natură…că în oraș abia supraviețuiesc adulții. Cei care dau din coate se descurcă cel mai bine.
Nu stiu in ce oras locuiti, dar la 8 anisori, sa o lasi singura pe strada, fie si pentru mers cale de 5 minute, mi se pare un risc mult prea mare.
Ți se pare. Nu contează atât orașul cât zona. E mai riscant ca un copil să meargă în vizită la un coleg necunoscut și cu net fără control parental decât la trei blocuri distanță.
De aia există copii care la 10 ani nu au stat în casă nici juma de oră singuri, ce să mai zicem de făcut mici cumpărături sau încălzit o mâncare. Paza bună trece primejdia dar și paranoia ne transformă în părinți elicopter.
@ SnowFlow – subscriu.
Parintii din ziua de azi nu au devenit paranoici dar actiunile lor se desfasoara sub imperiul FRICII si al turmei (ce face unul fac toti).
Ăsta e unul din puţinele comentarii realiste.
În vremurile cheii de gât (1987-1989), posibilele pericole pentru un copil erau cel puţin la fel de multe ca acum: mulţi câini, şoferi de camion cretini, ţigănuşi hoţi, lifturi făcute cu sârmă, care fie se blocau ore în şir între etaje, fie plonjau în gol, derbedei de 15-16 ani care săreau la bătaie la orice cuvânt pe care îl credeau ironic, instalaţii electrice improvizate cu leucoplast, care fie dădeau foc la casă, fie electrocutau câte un puşti care ajungea pe jumătate fript la Budimex.
Diferenţa o făcea construcţia relaţiilor sociale: pe de o parte se credea că un puşti e 100% inocent (dacă a făcut ceva, „l-au pus golanii ăia de pe lângă bloc, nu trebuia să aibă de-a face cu ei”) şi pe de altă parte se făceau toate eforturile ca şi în practică să fie aşa. Eforturi cu palma, pumnul şi nuiaua peste degete. Nu pui mâna pe aparate electrice, nu te joci pe lângă un post trafo, nu mângâi un câine necunoscut, nu calci pe acolo pe unde sunt cioburi sau cuie, nu vorbeşti cu cine nu trebuie, nu ridici un obiect suspect de pe jos. Copilul era spălat pe creier, dresat.
Obiceiul nu a dispărut. În zilele noastre, aşa ceva se întâmplă la fel de des la ţară. Mulţi urbani care şi-au cumpărat „casă cu grădină la ţară” sau în mici oraşe provinciale au fost de-a dreptul şocaţi (au ajuns să scrie pe forumuri, de parcă ar fi cerut consiliere psihologică 🙂 ) când primele chestii pe care le-au auzit de la noii vecini au fost: să nu vorbeşti cu Gigel, că e beţiv, şi nici cu Costel, că e hoţ, şi nici cu Trăienel, că e golan, iar de Măriuţa din colţul străzii să ştii că e o curvă.
În numai o generaţie, ideea de a spiona împrejurimile şi a face o listă cu metehnele tuturor devenise absurdă pentru omul crescut la scara blocului.
Sunt de acord cu ce ai scris. Eu cred chiar ca inainte era mai periculos pe strazi pentru copii: cainii erau la fel de multi si agresivi, erau multe gasti in cartiere si chiar daca iti vedeai de treaba, daca aveau chef se luau de tine fara niciun motiv, nu erau semafoare peste tot…tin minte ca nu exista weekend in care sa nu fie macar un accident pe strada din fata blocului, de cele mai multe ori fiind implicati minori care traversau… Acum mi se pare mult mai sigur: copiii de peste 8-9 ani pot avea telefoane mobile si astfel pot fi verificati de parinti sau pot suna ei, semafoare sunt cam peste tot, gastile din fata blocurilor au cam disparut in ultimii ani…
Eu nu imi amintesc sa fi vazut niciodata caini vagabonzi cind eram copil. Iar masini… trecea una la 10 minute. Cam asa, daca vrem musai sa facem comparatii…
E clar ca nu ai crescut in Bucuresti. Insa este adevarat ca traficul a crescut, clar. Indemnul la educatie in trafic este binevenit oricand, in orice timp (trecut sau prezent). Generalizarea fricilor – de caini, de pisici, de diversi oameni, de de de……- pe asta nu o inteleg.
Eu in vacanta de vara ramaneam acasa cu sora mea cu 8 ani mai mare ca mine, dar ea se facea disparuta rapid. Eu aduceam in casa 1-2 catei vagabonzi. Mama a venit de la servici mai devreme intr-o zi si m-a gasit cu un catel in pat. Eram mereu ciupita de purici, toate papusile erau roase de caini.
Eu am crescut intr-un oras destul de mic, si la fiecare bloc, in fiecare cartier erau caini (si pisici). Poate nu asa de multi ca acum, dar erau caini comunitari, nu maidanezi, in sensul ca oamenii din cartier aveau grija de ei si noi copiii, ne mai jucam cu ei, nu mi-a fost deloc frica pentru ca nu erau agresivi si isi vedeau de treaba lor. Imi era frica de diversi caini de talie mare, nesocializati, tinuti pentru paza, de obicei din rasa german shepard, care rupeau lantul sau sareau gardul dar am invatat rapid ca solutia era sa nu fugi, si cainele nu avea treaba ta, doar se bucura ca e liber din lant. Cine fugea, avea toate sansele sa fie muscat, pana ajungea stapanul sa il prinda.
Ce am invatat eu atunci, e sa nu imi fie frica de fiecare caine pe care il vad, sa nu sar sa mangai fiecare caine pe care il vad, sa stiu sa cer permisiunea stapanilor inainte sa intind mana spre un caine insotit, sa nu fug de un caine, sa nu ma sperii daca un caine vine sa se joace cu mine si sa am empatie cu privire la intreaga situatie a cainilor de pe strada, care e generata de oameni.
Tin minte ca frica cea mai mare era de tigancile care chipurile smulgeau cerceii din urechile fetitelor, desi totul era bazat pe zvonistica.
Daaa, si la noi circula zvonul asta cu smulsul cerceilor.
Smulsul cerceilor din urechi nu este un mit al anilor ’80. S-a intamplat chiar pe scara noastra, iar cei care i-au smuls cerceii fetitei nu erau nici pe departe de alta etnie…Primejdii erau si atunci, pot sa le enumar asa, ca la scoala:
– caini vagabonzi erau, numai la scara noastra erau doi, care practic, au fost „doicile” copiilor din cartier! Daca era Rexa cu copiii puteai sa-i lasi linistit afara, nu avea nimeni strain curajul sa se apropie de ei! Mi se pare deja ca e o fobie in familia Printesei problema cainilor, vagabonzi sau nu! Poti sa-l inveti pe copil sa pastreze distanta fata de caini, sa nu-i mangaie, dar nici sa-ti sara in brate cand vede un caine nu mi se pare in regula!
– vagabonzi, cati doresti!!! am trimis baiatul, cam 10 ani avea sa cumpere paine, a venit palmuit si cu banii luati!
-fluieraturi de la santieristi, sa fim seriosi, vor fi cat vor mai fi santiere!!!
– pedofili erau si atunci, chiar foarte agresivi, sunau la usa unde stiau ca sant copii singuri spunand ca i-au trimis parintii…
-gasti agrsive de cartier au fost si vor fi…
Ce functiona atunci era solidaritatea intre oameni, daca vedeai un copil in dificultate interveneai, cunosteam toti copii din vecini, ne stiam programul de lucru si ne ajutam cand nu puteam sa ajungem la timp acasa, usa noastra era deschisa pentru toti copiii din vecini. Erau zile, iarna, cand se strangeau si 10 copii la joaca in apartamentul nostru! Copii cam intre 3ani si 8 ani, era grozav, nu ne deranja nimic din joaca lor!
Ce vreau sa spun este ca primejdii erau si atunci, incercam sa le facem fata, sa fim responsabili…Daca am reusit sau nu, asta e alta poveste…
Asta cu cerceii nu era zvon, mie mi-au luat cerceii din ureche, aveam 3 ani..eram singura pe afara, lasata in grija unei vecine, parintii la munca…nu imi amintesc decat vag ca cineva s-a apropiat de mine si mi-a luat un cercel, celalalt nu a mai apucat ca s-au sesizat cei din jur cred 🙂
@Alina (nu am buton de raspuns sub comment-ul tau):
Mie imi era frica de partea cu smulsul, nu de furatul in sine. Nu prea imi pasa mie de cercei, chiar daca erau de aur, cat imi pasa de urechile mele, eram copil. Zvonul era ca cerceii erau smulsi din urechi cu sange rece (pentru rapiditate, cred). :-s
Asta cu cerceii nu e chiar mit. Cand aveam 4 ani ma jucam in fata blocului cu alti copii (da, de LA varsta aia eram lasata singura) si o femeie a venit la mine sa ma roage sa merg cu ea ca are un pachet pt mama. Apoi am intrat intr-o scara si mi-a scos cerceii mari de aur, trimiti de la nasa de botez, cu pretextul ca Sunt stricati si se duce sa mi-i repare. Nu stiu cat am stat in scara acolo pana am inteles ca nu se mai intoarce.
În Bucureşti, în anii ’80 – ’90 erau mai mulţi câni vagabonzi ca acum. Eu îmi aduc aminte chiar de haite.
La fel, golani pe stradă erau destui şi pe timpurile alea.
Despre alte oraşe nu cunosc, nu mă pronunţ.
Cum sa nu fi fost caini pe strazi!? Doamne! Asa ceva nu cred! Serios…pur si simplu nu-ti aduci aminte… Eu am mers de la 4 ANI…dada…singura la gradi. Orasul in care locuiesc e intr-adevar mic si linistit dar totusi nu era lipsit de posibile pericole. Sunt in medie cam aceleasi si acum, doar ca mentalitatea s-a schimbat. In primul rand din cauza mediatizarii excesive a nenorocirilor care se intampla prin lume si noi, imediat raportam la copiii nostri sau la familia noastea diverse situatii; in al doilea rand, noi ca parinti punem un mai mare accent pe copil, cresterea si educarea lui ( nu ca ai nostri parinti nu ne-ar fi iubit, dar eram si noi pe acolo…nu stateau sau nu aveau timp sa stea sa mediteze la ce ni s-ar putea intampla daca x sau daca y); si uite asa in concluzie pare ca in noi, copiii de atunci, adultii aveau mai multa incredere ca ne-am putea descurca in diverse situatii decat avem noi in copiii nostri…
Cainii vagabonzii au aparut prin 80 si s-au inmultit la greu in 90′. Eu am copilarit la inceputul anilor 90′ cand circulau zvonuri de copiii furati, trafic de organe si mi se amintea zilnic de persoane straine. Am avut multi prietenii in copilarie muscati de cainii, am fost des fugarita de cainii (dar mai norocoasa ) desi stateam la 3 min de scoala, si mergeam pe un bulevard principal.
La sfârşitul anilor ’70 erau târle de câini în tot Bucureştiul. Eram foarte dog-friendly de mică şi eram foarte fericită pe tema asta – cel puţin în cartierul nostru erau câţiva câini în fiecare curte de bloc.
Kathy Bates, habar nu am despre ce vorbesti. Eu nu am fost nici dresat in felul in care spui, si nici sfaturi despre cu cine sa vorbesc sau nu nu am primit.
Lucrurile sunt relativ simple dupa mine: sunt mult mai multe masini, mult mai multi caini si mult mai putine locuri de joaca.
despre caini: in orasul meu de provincie, cainii vagabonzi erau un non-subiect acum aproape 20 de ani cand am plecat eu de acolo;
cand am ajuns in bucuresti ma si miram, cum adica sa iti fie frica de caini vagabonzi?!
nu am nici o amintire legata de caini vagabonzi din perioada 0-18 ani pe care am petrecut-o in orasul natal. cred ca nu existau, pur si simplu.
locurile de joaca de langa blocuri au disparut. pe unele s-au facut biserici, pe altele parcari. acum trebuie sa mergem in parc sa ne jucam.
plus ca sunt pur si simplu mai putini copii la bloc (poate si din cauza ca acum la bloc locuiesc generatii mai diferite ca varsta ca acum 30 de ani), ceea ce inseamna ca grupurile de copii care se pot forma sunt mai mici. (there is safety in numbers)
astazi mi se pare de neconceput sa las copilul sa iasa la joaca in fata blocului, cum faceau toti cei din generatia parintilor mei, in primul rand pentru ca NU MAI EXISTA in fata blocului :))
in fata blocului e strada sau parcare, ce sa faca copiii acolo?
Eu am crescut in Bucuresti si pot sa spun ca erau caini vagabonzi si cand eram eu mica. Una peste alta m-am bucurat ca nu am mai vazut atat de multi maidanezi in ultima perioada si a ajuns sa fie chiar mai buna situatia decat pe vremurile acelea. In schimb, traficul este total altul fata de situatia cand traversam eu linistita intersectia de la Titulescu cu Banu Manta (pe vremea aia nesemaforizata). Abia daca erau doua-trei masini care sa opreasca la trecerea de pietoni 🙂
Da, şi eu am observat că în ultimul timp nu mai sunt aşa de mulţi câini vagabonzi în Bucureşti.
Asta pentru ca traiesti in Bucuresti, la noi in Cluj exista si in fata blocului si locuri de joaca destule prin cartiere. In 10 min pe jos spre gradinita piticului trecem pe langa 4 locuri de joaca. E drept ca e diferit acum, sunt mult mai multe masini pe strazi, asta mi se pare principalul pericol pentru un copil de clase primare, dar eu vad destui copii la joaca, nesupravegheati, in zona in care locuiesc.
fain.
eu de cand sunt in bucuresti nu prea am vazut copii la joaca nesupravegheati pe langa blocuri. poate or fi, ca nu am umblat peste tot, dar in 18 ani de bucuresti am umblat ceva.
chiar ma intrebam intr-o vreme unde sunt copiii si ce fac, ca la noi la bloc eram cateva zeci si toata ziua stateam afara.
Acum 20 de ani nu mai țin minte, dar acum 15 sigur erau destul de mulți câini în SV. În Piața Mică era o haită măricică, m-au atacat o dată, am reușit să scap nemușcată, dar apoi am evitat zona. Poate or fi mai mulți acum, dar erau destui și atunci.
Și am mai scris la un moment dat cum m-a urmărit unul de la școală până acasă seara, mormâind propuneri indecente. Nu înțeleg de ce aveam program cu ore după-masa, de începeam la 2 și terminam seara… și mergeam cu ochii în 4 până acasă iarna, prin nămeți. Plus jucăușele „bulgăreli” în care câte o gașcă de handralăi ce stăteam ciorchine pe lângă blocuri aruncau cu bulgări tari înghețați după fete. Ce amuzant, am ajuns cu nasul spart acasă, cu sânge pe geacă, pentru că unul a aruncat și cu un cartof de la balcon… că deh, dacă nu avea zăpadă, trebuia să arunce cu ceva. Sincer, mă mir și mă bucur că am scăpat teafără.
Despre biserici și parcări da… au împânzit orașul. Alții și-au revendicat spațiile verzi de sub bloc și au făcut straturi. Nu mai știu dacă și acum există.
pai adevarul e ca dupa ce am plecat eu la facultate au aparut caini si la blocul in care stau parintii mei.
maica-mea a hranit o catelusa din asta de pripas pe langa bloc cel putin 10 ani, desi am incercat sa o conving sa nu.
serios, pana in ’96 cand am plecat eu de-acasa nu imi amintesc de caini in SV.
sigur ca in curtea spitalului erau niste haite, probabil prin piete erau ca na, acolo e mancare, dar pe langa blocuri eu nu imi amintesc sa fi vazut.
@Robo Mie nu-mi vine sa cred. Pe bune? Cred ca erau toti la Radauti:))) haha. Eu imi amintesc bine ca erau multi. Si imi mai amintesc si ca veneau oameni de la tara cu sacul si ii abandonau langa ghenele de gunoi…
pai am intrebat-o pe maica-mea ieri despre asta si a zis ca atunci cand eram noi mici in nici un caz nu erau atatia caini; zice ca de vreo 2-3 ani i se pare ca sunt mai putini, dar maximul a fost clar dupa anul 2000.
se pare intr-adevar ca experientele personale in cazul asta sunt cam irelevante, unii au vazut caini cand erau mici, altii nu.
totusi pe ansamblu cred ca acum sunt mai multi.
Eu sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, in cartierul Vitan. Cand eram mica, fiecare bloc avea cainele lui. Unde mai pui ca mai si fatau, iar eu ii luam pe toti la ghena sau in casa. Il aveam pe Tiganu, pe Fetita (cred ca toata lumea a avut o Fetita), la scara din dreapta pe Athos si la scara din stanga inca unul.
Cand eram mica, cel mai apropiat parc era IOR, care nu avea locuri de joaca, era doar parc. Acum, la 100 m in dreapta si in stanga blocului mamei mele exista 2 parcuri, de cartier, cu locuri de joaca pentru copii. Cand parintii mei erau la servici, stiam clar ca parintii prietenilor nostri sunt responsabili de noi. Si daca incalcam vreo regula, stiam ca ma vor spune alor mei si ca voi fi pedepsita. Nu aveam voie sa traversez, nu stiu cum era traficul. Pericole existau si atunci, pericole exista si acum si vor exista mereu.
Ba era loc de joacă lângă şcoală şi lângă munte – vorbesc de IOR-ul dinspre Ambrozie. Cu leagăne şi tobogan şi învârtitoare 🙂
Cheers Kathy, I feel you sister.
Ai exprimat in cuvinte ceea ce simt, mult mai bine decat o pot face eu. Am 38 de ani deci am fost unul din copii crescuti in perioada respectiva si imi e ciuda cand tot aud parintii spunand “Ehe …..acum numai e cum era odinioara” de parca noi am fi copilarit in Bel Air, pe o strada idilica.
Mai nu stiu unde ati copilarit voi ca nu erau nici caini, nici vagabonzi, nici santiere. Unde am stat eu erau 9 caini pe langa bloc, pe unul l-am si adoptat, l-am avut pana prin facultate, iar cu ceilalti si eu si restul copiilor ne jucam. Acum unde stau eu n-am vazut niciodata vreun maidanez si nici la blocul alor mei nu mai sunt. Cat despre oameni fara adapost, a stat unu in subsol la noi o iarna cand eram mica, iar noi copiii ne simteam ca tom sawyer 🙂 incercam sa intram sa-l vedem, dar nu ne-a bagat niciodata in seama sau in sperieti. Masini sunt intr-adevar mult mai multe, dar nu m-a alergat inca niciuna pe trotuar, iar trecerile de pietoni semaforizate sunt destul de sigure pentru cine cunoaste regulile de circulatie. Ma bucur sa vad ca prin cartierul alor mei (cartier de blocuri comuniste din Bucuresti) inca vad copii jucandu-se afara si, cum zicea cineva mai sus, au disparut golanii mai mari care beau in fata scarii. Asadar eu am curaj sa-mi las copila afara la joaca, cel putin la ai mei ca unde stau eu n-are cu cine se juca, ori nu sunt copii, ori au parinti panicosi ca nu vad pe nimeni afara.
„ţigănuşi hoţi”
KATHY BATES,
As dori sa te rog sa faci un efort si sa renunti pe viitor la stereotipiile rasiste din comentariile tale.
Multumesc.
Îmi pare rău. E foarte posibil, din pricina întunericului, pe vremea când funcţiona un bec de stradă la fiecare 3 stâlpi, să nu-i fi văzut bine. Cel mai probabil erau nişte chinezi şi nord-coreeni hoţi. Iartă-mă.
KATHY BATES,
Îmi faci impresia unei persoane cu o anumită maturitate, decență, cultură și inteligență așa că sunt convins de faptul că poți exprima idei valoroase și ironii subtile, aici pe blog.
Persoanele la care faci referire le cunosc destul de bine, însă nu puștii ce sterpeleau una alta sunt problema ci un mare cumul de factori, iar rugămintea mea sinceră este de nu alimenta sentimentele negative din societate.
Cineva se mira într-o postare anterioară ca există copii rasişti.
Păi să se uite la comentariile de la postarea asta şi o să înţeleagă de unde învaţă asemenea manifestări.
Trist.
Pui de ţigani sună mai bine? Nespalaţi (adică jegoşi) şi eventual cu pantalonii legaţi cu sfoară. Ăsta este realul, în oraşul de unde provin aşteptau ca elevii să iasă de la şcoala şi controlau în buzunare, ghiozdane şi deseori erau violenţi.
Din pacate si eu am asistat la asa ceva, cand eram in clasa a 5-a, am vazut cum il buzunaresc la poarta scolii pe un coleg considerat mai instarit. Nu am stiut ce sa fac, mi-a fost frica sa reactionez, am spus acasa si cam atat. Respectivii nu erau mici, erau mult mari decat noi si abandonasera scoala. Cei mai mici decat noi ne furau din maini cornurile pe care le luam in pauza mare de la patiserie si fugeau cu ele. Asta e, asa era atunci.
Înainte de răscoală delicvenţa juvenila aparţinea într-un procent covârşitor copiilor de ţigani (există şi excepţii, ţigani cu un comportament exemplar – cunosc, am avut în bloc familie a cărei copii erau partenerii noştri de joacă, ba chiar ăl bătrân ne mai muştruluia când nu eram cuminţi). Ţin minte foarte bine atmosfera creată de jegurile astea scăpate din mână (jeguri acum persoane adulte), unii veneau cu cuţite la şcoală, pe alţii îi aducea miliţia la şcoală, deh, părinţii ăia pe care tre’ să-i tolerăm, că de-acum se cheamă rromi, nu aveau grija asta. Ca exemplu pentru prea toleranţii faţă de haite, în clasa a opta fiind un astfel de maidanez a vrut să o violeze în curtea şcolii în recreaţia mare pe o colegă de clasă de-a lui (eu eram clasa a şaptea). Între toţi copiii care se plimbau prin curte. A apărut în fugă un profesor (cred că a fost anunţat) şi efectiv l-a jucat în picioare pe ţigan, nu exagerez. La puţin timp a apărut şi miliţia, l-a săltat pe „ţigănuşul” agresor, aşa, rupt în două, şi nu l-am mai văzut. Un profesor exeplar, chiar dacă unii se găsesc să protesteze, mde.
Generalizarea Dvs. este jignitoare la adresa generatiilor de parinti care si-a crescut copiii in anii ’70-’80. Cred ca proportia celor care isi agresau copiii atunci este foarte apropiata de cea din ziua de azi, adica 60-70%. Copiii au fost iubiti si atunci, crescuti cu grija si intelegere, chiar daca aveau mai putine jucarii sau mancare mai putin controlata ca acum!
Spuneti Dvs „Nu pui mâna pe aparate electrice, nu te joci pe lângă un post trafo, nu mângâi un câine necunoscut, nu calci pe acolo pe unde sunt cioburi sau cuie, nu vorbeşti cu cine nu trebuie, nu ridici un obiect suspect de pe jos. Copilul era spălat pe creier, dresat.”!!!
Spune , pentru comparatie, Printesa:”Ştie să nu stea de vorbă cu străinii (oricum nu-i place), nu acceptă mîncare de la străini, nu pune piciorul pe stradă fără să mă ia de mînă. Cînd vede cîini cu sau fără stăpîn se lipeşte de mine sau îmi sare în brațe, în funcţie de dimensiunea cîinelui. „!!!
Of, ce bine e ca nu stau in Bucuresti, ci in Oradea. Nu spun ca aici nu sunt pericole, dar sincer nu vezi aurolaci, câini vagabonzi si șoferii insista sa traversez eu pe trecerea de pietoni. Nu mi-ar placea sa stau in capitală. Nu schimb liniștea acestui orășel. Noaptea la 2-3 nu mi-i frică sa merg pe strada.
Cand eram in clasa a patra, in jur de pranz ma intorceam de la scoala si pe scara blocului era un om cu o caciula trasa peste ochi si imbracat in culori inchise (din nefericire nu imi amintesc mai mult) ce m-a urmarit pe scari pana la etajul 1 si a incercat sa ma atinga intr-un mod pe care vi-l puteti imagina. M-am intors spre el si am zis ca daca nu pleaca, tip cat ma tin plamanii si sigur ies vecinii. Chestia e ca am scapat cu atat, a plecat in fuga. Dar mi se inmoaie picioarele si acum cand ma gandesc la ce se putea intampla intr-un orasel de provincie, linistit, cand eu stateam la 5 minute de scoala. De aceea, in Bucuresti unde-s acum, cand voi avea copii, voi incerca sa ii duc la scoala pana cand va deveni penibil 🙂
Si da, oricat de absurd ar suna asta, le voi lua spray-uri pentru autoaparare. Cu siguranta copiilor nu te poti juca, nu in zilele in care traim.
Și eu sunt de părere că sunt alte timpuri,e mai periculoasă
strada decât înainte,la fel cum nici mâncarea nu mai e de calitate.Dar unii chiar nu înțeleg asta.
Pe mine m-a dus bunica la scoala pana pe la 9 ani, apoi in drum spre casa, eu purtand o caciula neobisnuita cu o coada de vulpe atasata, vreo zece adolescenti galagiosi pusi pe sotii, umbland in haita, s-au indreptat spre mine si au inceput sa faca misto zicand ca am mata in cap, incercand sa-mi traga caciula. M-am speriat atat de tare incat am facut pipi pe mine, iar oamenii care au trecut pe langa noi au ramas nepasatori. De atunci am rugat-o pe bunica sa ma ia din nou de la scoala.
O alta intamplare si ma horror in clasa a IV-a. Dupa ore, impreuna cu o colega, vroiam sa sunam un baiat de care ne placea de la un telefon public. Aveam doar bancnote, asa ca am intrat din magazin in magazin sa le schimbam. Eram vesele si radeam, iar dupa ce am petrecut ceva timp la cabina telefonica, un „politist” ne-a abordat, ne-a aratat catusele si ne-a intrebat ce facem. Colega mea a inventat ceva repede, m-a bagat pe mine in fata spunand ca eu sunt mai mare decat ea si ea doar ma insotea, apoi a fugit. Am ramas eu si asa zisul politist. M-a lasat sa plec, ma aflam la 2 minute de casa, apoi s-a razgandit si a venit dupa mine. M-a dus la etajul unei policlinici din apropiere, intr-o sala goala si a inceput sa ma pipaie, chipurile sa verifice daca mai sunt virgina, acuzandu-ma ca ma culc cu barbati. Da, m-a atins in toate locurile posibile, iar eu am stat impietrita de frica. A mai intrat inca un barbat, imbracat normal. A intrebat ce-i cu mine, apoi „politistul” i-a spus ca sunt in regula si m-a lasat sa plec. Am fost atat de socata inca n-am zis nimanui din familie. Toate astea s-au petrecut intr-un orasel de provinci, in amiaza mare.
Un alt abuz sexual s-a petrecut cu un an in urma de intamplarea cu politistul, la o tabara de ski. Eu fiind foarte dezvoltata pentru varsta mea, instructorul de ski care avea doua fete adolescente, m-a prin singura in camera, a incercat sa ma sarute cu limba si m-a pipait pe sani. Eu am tinut buzele foarte stranse, asa ca nu a reusit. Eram in vacanta de iarna din clasa a III-a, deci aveam in jur de 9-10 ani.
M-am gandit in toti acesti ani de ce nu am tipat cand am fost pipaita, de ce nu am protestat, de ce nu am actionat in vreun fel. De ce nu am refuzat sa ma duc cu „politistul”, de ce nu am fugit imediat sa spun cuiva ce vrea sa imi faca instructorul de ski. Cred ca se datoreaza faptului ca am fost invatata sa ascult de adulti, ca adultii reprezentau autoritatea suprema pentru mine si orice ziceau si faceau ei era corect, mai ales atunci cand purtau uniforma. Eram un copil timid, retras, speriat, am impietrit si n-am stiut sa ma apar. Copiii trebuie invatati cum sa reactioneze in astfel de situatii.
Anca, imi pare foarte rau pentru ce ti s-a intamplat atunci. Stiu ca astfel de lucruri se intamplau pe vremea aia, cum se intampla si acum (doar ca atunci nu se vorbea despre asta). Si eu am fost pipaita de un baiat din bloc cand aveam doar vreo 4-5 ani (el vreo 15), si verisoara mea a fost luata cu forta din fata casei tot la aceeasi varsta de un barbat si bagata intr-o duba, noroc ca a fost vazuta de o vecina curajoasa, care a scos-o de acolo. Dar cum puteai sa spui despre asta parintilor, cand aceste lucruri erau un mare tabu? Si cand, cu mentalitatea din comunism, iti era frica ca o sa creada ca e vina ta? Si bineinteles ca erai impietrita si nu ripostai, copiii pe vremea aia erau educati sa taca, sa nu „raspunda” adultilor, sa nu protesteze. Eu si acum am un delay in riposta la jigniri sau atitudini agresive, atat de adanc mi-a fost imprimat in creier sa tac si sa nu comentez.
Ai mei m-au lasat singura de la o varsta frageda, „cu cheia de gat”, si in afara de niste sperieturi pe care le tin minte pana acum, la 32 de ani, nu am castigat nimic. Din contra, am fost foarte timida si speriata de bombe pana la aproape 20 de ani. Dar atat au stiut ei sa faca in conditiile de atunci, ce poti sa le faci?
Cred ca cel mai bine este sa lasi copilul sa devina liber atunci cand este el pregatit, iar pana atunci sa faci tot posibilul sa nu-l lasi singur si sa-l protejezi, explicandu-i bineinteles in tot timpul asta cum merg lucrurile si pregatindu-l pentru momentul cand el va fi gata sa se descurce pe cont propriu. O sa-i scutiti la maturitate de multi bani cheltuiti la psiholog :-).
Am lasat o in grija socrilor pe fetita mea de 2 ani cateva ore. Ei stau la curte in Rahova. Cum deschizi usa, trotuarul e f mic si urmeaza strada pe care trec masini.
Fata a deschis usa si a iesit putin. Bine ca a vazut-o soacra.
Cand m-am intors mi-a facut capul calendar ca trebuie sa o bat ca sa inteleaga ca nu e bine sa deschida usa.
Pe mine m-a luat instant ameteala si le-am zis sa inchida usa ca altfel nu o mai las la ei. Au schimbat imediat ideea ca daaa ca ei de fapt au grija de ea, ca stau tot timpul cu ochii pe ea….
Oamenii au prea multe asteptari de la copii chiar si la 2 ani, la 6 ani si 10 ani, tot copii sunt si au un grad de inconstienta…
Si totusi cum faci ca un toddler sa inteleaga pericolele? A mea se zmuceste si fuge daca nu esti atent. Daca ii explic, rade….
Ii explici de o mie de ori, o tii linga tine, ii mai explici de o mie de ori. Nu exista vreo reteta secreta, doar perseverenta.
Salut,
Copilasii trebuie invatati o parola de mici. Ca atunci cand va veni cineva sa o ia de la scoala spunand ca l-a trimis mama sau tata, copilasul o sa-i ceara parola.
Am citit undeva asta si mi se pare foarte de bun simt si am putea asa evita multe nenorociri.
Ce idee buna! Ar trebui popularizata !(poate e, si nu stiu eu) Chiar ma bantuia intrebarea: cum poate un copil contracara o situatie pe care am vazut-o intr-un film (bazat pe fapte reale) in care pradatorul, in uniforma de politist, ii spune copilului ca parintii lui au avut un accident, sunt in stare grava la spital, si sa vina cu el, ca il duce la ei. Copiii ar trebui pregatiti si pentru astfel de scenarii, nu doar pentru „hai cu mine ca-ti dau bomboane”. Sa nu se supuna orbeste cand aud de la un necunoscut ca „parintii tai” this or that
Oh, draga de tine, Anca… Normal ca n- ai reactionat, frica paralizeaza copilul… Mai ales un copil deja timid, poate nici relatia cu parintii( iarta- ma daca gresesc) nu era una deschisa, poate nici protectia lor nu era ceva clar si atunci, e foarte de inteles. Eu cred ca aceste experiențe umilitoare trebuie povestite copiilor nostri atunci cand pot sustine – emotional, rational- astfel de informatii. Sa mai zic ca esti un caz fericit( iartă- ma din nou) ca nu a- a ajuns mai departe?
Ce ma ingrozeste pe mine este cartierul tau! Nu indraznesc sa te intreb care este, insa este de-a dreptul ingrijorator si pentru un adult care se intoarce noapte singur pe strazi, d-apoi pentru un copil…
Nu e unul marginas si nici unul deosebit de periculos, am locuit in aproape toate zonele Bucurestiului si cam peste tot e la fel.
Nu stiu prin ce zone ai locuit tu, insa eu nu am vazut asemenea lucruri! Sunt nascuta, crescuta si locuiesc si acum in Bucuresti! Insa zona ta este infricosatoare dupa descrierea ta! Si alta nelamurire, daca va deranjeaza cainii respesctivi, de ce nu luati masuri? Sunt diverse adaposturi, ba chiar si hinghieri. Decat sa ne plangem, nu mai bine luam masuri?
Problema cea mai mare e cu stapini de ciini agresivi care ii lasa pe strada, ne certam cu ei de doi ani de cind stam aici si nu avem nici o sansa de izbinda. Am sunat inclusiv la primarie si nu avem ce le face, nu e treaba lor, e treaba stapinului. Care face ce vrea, ca e strada lui, cainele lui. Si tot asa. Nu ma pling, doar imi explicam motivele pentru care nu as lasa un copil singur pe strada mea.
Cred ca gradul de libertate al copilului ar trebui sa depinda mult de orasul si cartierul in care locuiesti. Poti sa il inveti sa isi incalzeasca mancarea singur si sa faca diverse lucruri prin casa, dar una e sa il trimiti la magazin dupa paine in Bucuresti si alta in Miercurea Sibiului, de exemplu. Eu personal locuiesc intr-un oras mare, deci nu cred ca o sa imi trimit copilul la scoala cu autobuzul, ci o sa il duc eu. As fi curioasa daca exista legislatie in acest sens in Romania, pentru ca stiu ca in anumite tari nu ai voie sa lasi copiii nesupravegheati pana la 12 sau 14 ani.
Corect! Mi se pare logic ce spui. Dacă aș trăi în București, l-as duce până la 30 ani Dar , probabil ca , trăind dintr-un oraș mai mic, îl vom „imuniza” mai devreme.
La reguli de circulație nu avem probleme. Băiat fiind, are o pasiune fantastică pentru mașini, trenuri și semafoare☺ știe la 3 ani regulile în trafic foarte bine. Iar cât privește ieșitul pe stradă când e lăsat în curtte, am rezolvat simplu:poartă încuiată cu cheie. Zăvorul îl trage ușor.
Și, da, consider fooooarte utile orele de circulație în scoli. Cei mici nu sunt doar pietoni. Îi întâlnim și pe străzi cu biciclete și observ ca mulți nu știu regulile de circulație.
Recunosc ca initial nu intelegeam de ce e toata agitatia asta cu parintii care nu isi mai lasa copiii singuri pe strada si mi se parea o atitudine exagerata. Ulterior m-am gandit ca au fost n situatii incomode si chiar periculoase pentru mine ca adult, dar baramite pentru un copil.
Este o idee excelenta aceasta a lectiilor de siguranta rutiera. Uneori cred ca ar trebui predate si parintilor, ca poate vad mai putine cazuri de adulti care traverseaza impreuna cu copiii (chiar si in carucior) prin locuri nepermise sau pe rosu.
Am tot auzit si eu placa asta cu: „pai dar voi cum stateati cu cheia de gat si nu vi s-a intamplat nimic?”. Privind in urma, cred ca pur si simplu am avut noroc.
Faceam tot felul de prostioare, am avut noroc ca nu am dat foc la casa, ca nu am fost abuzata de niciun fel, dar traiam si intr-un oras extrem de mic unde toti se cunosteau intre ei.
In Bucuresti, unde locuiesc acum, nu as avea curajul sa imi las copiii sa se duca singuri la scoala. Acum sunt inca mici, la gradinita, dar si cand vor merge la scoala ii voi duce eu. Pana la ce varsta? Nu stiu, dar clar pana la 10 ani nu ii las singuri.
Si pot lista aceleasi motive ca si Printesa: am o trecere de pietoni, peste bulevard, nesemaforizata, si mie ca adult imi este frica sa trec. Accidente se intampla saptamanal acolo si primaria nu instaleaza un nenorocit de semafor. Probabil nu au cunostinte cu afaceri in domeniu… Chiar acum 2 zile a fost un accident acolo.
Sunt aurolaci (si este zona semi-centrala…), e un nene acolo, nu stiu exact unde locuieste, insa il vad in fiecare dimineata plimbandu-se pe trotuarul din fata blocului.. nu pare intreg la cap, saracul de el cred ca are schizofrenie, ceva.. nu stiu daca este violent sau nu, dar nu as risca.
De straini sau potentiali agresori nu mai zic.. nu vreau sa imi „servesc” copilul pe tava unor pedofili. Eu cred ca sunt alte timpuri, dar mai ales noi suntem mai constienti de pericolele iminente, decat erau ai nostri. Plus ca atunci asa era „moda”, moda total nesigura, din punctul meu de vedere.
Nu sunt paranoica, insa prefer sa abordez varianta sigurantei, si in acelasi timp sa cresc niste adulti responsabili si independenti. Dar independenta nu trebuie dusa la extrem… cum mai citeam intr-un articol despre o tipa care si-a lasat fiica de 9 ani sa faca singura turul Europei, sau ceva de genul… Eu nici acum nu fac asta singura, si pot avea grija de mine…
No asta nu pot s-o inteleg: cum pana mea sa iti fie frica sa traversezi strada? Ca si eu mai am niste neamuri din astea care tremura de frica pe strada. Apai ori te uiti, si calculezi, ori ti-e frica. Daca te uiti si tu consideri ca poti trece, apai de ce sa-ti mai fie frica? Si daca consideri ca nu poti trece, nu treci si gata! Eu trec prin tot felul de locuri, conduc si masina, tot prin tot felul de intersectii si facut la stanga peste 2 benzi, dar frica n-am simtit niciodata. Sper sa sune foarte acid comentariul meu, pt ca atatia adulti speriati de trecerea de pieton, de oamenii de pe strada, de muncitorii de pe santier si altii, sa ma bata cucu daca am mai vazut. Da voi mai stiti sa faceti si altceva in afara de a va fi frica? Voi stiti macar ce inseamna frica? De ce va e frica? Ca patiti ceva? Ca va loveste o masina? Pai daca n-ai calculat bine… asta e. Si oricum tot murim la un moment dat. Mor incet cand vad atata frica si panica si paranoia in jurul meu. Era sa mor de cateva ori pana acum, dar ca sa vezi, numai de asta nu imi e frica! De fapt… nu prea mi-e frica de nimic. Cum sa imi fie frica atunci cand stiu de ce sunt in stare, stiu sa raspund la atacuri si sunt totusi un om in toata firea! De caini nici nu se pune problema sa imi fie frica, am crescut cu un caine foarte agresiv cu vecinii, dar care cu mine era de o blandete de neinchipuit. Trebuie sa stii cum sa ii iei, ce atitudine sa afisezi. Ei simt frica, si fiind animale, profita. Vreti totusi sa nu mai fiti atat de paranoici? Ca nu va mananca nimeni, ci doar fricile voastre.
pai era vorba de copii, in general vorbind. explica-le tu toate strategiile astea si dupa aia verifica daca se schimba ceva la ei.
cat despre caini,…
nu poti controla frica pe care o simti fata de un caine sau frica in general, nimeni nu poate doar asa, pentru ca-si propune.
daca tie nu iti este frica de caini, felicitari, dar eu m-am saturat de lectii din astea complet nesolicitate, de parca frica de caini e o boala rusinoasa de care e musai sa scapi.
uite eu ma sperii in 2 cazuri din 3 cand trec pe langa o curte unde e un caine cretin care latra ca descreieratul la trecatori.
desi nu imi este frica de caini, desi stiu ca e acolo, desi stiu ca e cretin si latra, simplul fapt ca latratura e puternica si la 1 metru de mine ma sperie.
e o chestie pe care nu o pot controla, e o reactie fizica.
Si eu am o frica fizica fata de caini, pe care nu o pot controla. Nu am avut-o dintotdeauna, am fost atacata de vreo doua ori si de atunci mi se trage. Nici eu nu suport sa mi se spuna ca nu e normal pentru ca numai eu stiu prin ce am trecut.
Este perfect ok sa ai frica fata de caini, desi se poate lucra cu asta daca iti doresti. Este perfect de inteles ca fiecare om sa aiba frici, fobii chiar, ganduri obsesive sau prejudecati fata de anumite lucruri. Ceea nu este ok este a-i invata pe copiii nostri fricile noastre. Precautia e una, frica e alta 🙂
Pe mine mama m a dus la scoala pana in clasa a 4- cu toate ca locuiam la 20 de minute de mers pe jos,a inceput sa ma lase sa cobor pana jos singura la magazinul din bloc tot pe la 12 ani.ma lasa sa ma joc in spatele blocului undeva de la 10 ani,dar nu ma miscam din raza ei vizuala,nu traversam strazi.m a pisalogit multi ani cu adresa la care stam,numar de telefon si tot felu de detalii de genu.cand treceam strada imi spunea de 50 de ori sa ma uit in stanga si in dreapta,ca mai bine sa intarzii decat sa ma loveasca vreo masina in timp ce eu ma grabesc.si mi au prins bine,la 21 de ani sunt ft atenta cand traversez,nu trec strada pana nu vad ca s au oprit masinile si semaforu e verde.cei drept,inainte mai umblau tovarasi de joaca pe afara,acum nici dac-ar vrea nu ar avea unde.gradina unde „gateam” acum nu prea mai exista ca e parcare,gardurile s au inaltat si nu mai poti intra,iar daca vrei sa bati mingea sau alte jocuri,mult succea la slalom printre masini….
Sa lasi un copil cu cheia de gat acum mi se pare iresponsabil. Punct. Ti-o ceri, sa zic asa.
Am avut maidanezi mereu in zona noastra. Nu aia erau problema, ca in general ne stiau pe noi, locatarii, si erau OK. Am crescut cu ei prin curtea blocului, toti le dadeam de mancare, ne jucam cu ei etc. Nu-mi sta mintea exact la caini, cand ma gandesc la pericole, ca, in general, zona noastra e destul de sigura. Daca nu apare vreun istet cu cine stie ce caine de lupta pus pe sotii, 99% zic ca suntem in regular.
Masini – zona in care am copilarit e plina de masini acum. Abia au copiii loc putin de joaca, pentru ca vecinii si-au parcat masinile pana in scara blocului, daca se poate. Daca asta nu ar fi asa o problema (masina parcata nu loveste), exista destui care conduc in zona de parca sunt pe autostrada, nu intr-o zona de 30 la ora.
Asa ca sansele ca fii-mea sa ajunga afis pe asfalt sunt URIASE, chiar daca, in teorie, nu e o zona foarte circulata (oricum .. mult mai aglomerata decat acum 30 de ani).
Hoti, violatori etc. Da, sunt un real pericol. E plin de oameni fara adapost, avem tigani prin zona si destui din asta ‘albi’, care-s pusi pe prostii (da, acuzati-ma si pe mine de rasism, tot de la natia conlocuitoare ma astept la multe si, faptul ca au aparut deja mai multe familii in cartier nu-mi inspira exagerat de multa incredere).
Copilul NU va umbla fara insotitor inca niste ani buni de acum incolo, nu va sta singura in casa nici cateva minute.
Prefer sa fiu considerata sarita de pe fix si momzilla, care ii reneaga fiicei sansa de a deveni independenta de la 4 ani, dar nu-s dispusa a-mi asuma orice alta ‘alternativa’, doamne-pazeste.
RAMONA,
Comentariile tale deplasate, legate de cei ce au alta culoare a pielii sunt complet inutile, ai lucrat in media, ai calatorit, este socanta lejeritatea cu care asociezi posibile fapte ingrozitoare cu persoane apartinind unei etnii doar pe baza unor suspiciuni imaginare.
Uite, vezi, cu toata deschiderea mea, tot am ideile astea, din pacate bine puse in tartacuta de multi reprezentanti ai etniei in cauza. Si, culmea, am si in vecini tigani cu care sunt la ‘buna ziua’ de 15 ani (oameni exceptionali, daca ma intrebi), am dat medidatii unor copii de tigani prin liceu etc.
Nu discutam de oamenii in cauza, pentru care am la orice ora un maxim respect, discutam de o buna parte (sa nu zic majoritatea) reprezentantilor etniei in cauza. A
Acu’ drept este ca sunt si destui ‘blonzi’ ca noi de se tin de prostii, deci nu ma tem exclusiv de etnia respectiva, cat de orice imbecil pus pe rele.
E fenomenul „helicopter parenting” venit pe filiera americana (occidentala). Acolo au trecut deja la nivelul urmator, cu situatii gen:
* panouri la locurile de joaca cu „accesul interzis adultilor neinsotiti de copii” ( http://i.imgur.com/2ucRXAa.jpg )
* investigatii de la „protectia copilului” daca lasi copilul sa se joace (aparent nesupravegheat) in fata casei (uneori si in spate, daca ai un vecin paranoic cu mult timp liber)
* politie chemata pentru poze facute la locul de joaca, mai ales daca esti tata venit cu fetita
* politie chemata pur si simplu la locul de joaca daca esti un barbat venit cu o fetita
* internare „la nebuni” si investigatie minutioasa de la protectia copilului pentru ca ai impiedicat cu mana si nu cu vorba buna copilul de 3-4 ani sa sara in fata masinilor in timpul unui tantrum
* politie chemata pentru ca ti-ai lasat copilul de 10 ani „nesupravegheat” in magazin (adica ai stat doar cu ochii pe el, nu l-ai tinut de mana)
* politie chemata fiindca ai oprit masina pe marginea strazii (sa vorbesti la telefon de exemplu) langa o scoala / biserica / zona rezidentiala unde se joaca copii
* parinte bagat in registrul national al abuzatorilor de copii (da, americanii au asa ceva) pentru ca ti-ai lasat copiii de 6-11 ani sa se joace singuri in parcul de langa casa
* petrecareti bagati in registrul national de „sexual offenders” fiindca noaptea la 3 dimineata iesiti pe cateva carari de la carciuma si-au golit instalatia langa o gradinita
Etc, etc. Daca vreti sa va ingroziti exista site-uri gen http://www.freerangekids.com/
Dan, stiu ce zici, e nebunie sa te gandesti ca se pot gandi unii la asa ceva. Si da, in unele locatii cel putin de peste ocean e cam cum spui tu. Motivul: e plin de tot felul de dezaxati.
Intr-un oras in care exista tot felul de ‘gangs’ inarmate pana in dinti, unde exista (luati in evidenta) destui pedofili, unde se circula cu tancuri (ca nu le pot numi masini), unde sunt 10 BENZI pe bulevard (5 cu 5 sau chiar mai multe) etc. incepi sa te gandesti ca poate nu mai exagereaza legea atat de mult.
Noi am stat cateva luni la o familie de romani, intr-o zona foarte linistita si tot erau cu ochii in patru.
Unele masuri par exagerate, dar poate nu toate: nu vad ce cauta un adult fara copil intr-un parc de copii (unde stateam noi TOATE parcurile in cauza erau ingradite, deci nu erau parcuri obisnuite de relaxare, erau parcuri pentru joaca), nu vad de ce ar sta un copil singur in casa, cand la nici 100 de metri este un ‘registered pedophile’ (si nu ai ce sa-i faci, si-a ispasit sentinta si cica tre’ lasat sa se reintegreze in societate) etc. In zona respectiva, la 2 strazi de noi, era un asemenea individ. Cica era OK (momentan cel putin), dar io, sincer, nu as lasa o fata singura in casa si sa ma incred in succesul reeducarii respectivului.
Paranoia e in floare. Din pacate incepe si la noi. Eu zic ca in primul rand e dezaxat cel care se gandeste la posibili alti dezaxati si fapte de ale lor, pt ca sincer acuma tre sa fi oleaca dus cu pluta sa te gandesti la chestii nasoale care ti se pot intampla. Tre sa ai o imaginatie un pic bolnava, ca si cei care comit faptele. Dar v-ati dat seama pana acum ca prin asa o gandire negativa va atrageti doar lucruri negative in viata si traiti intr-o teroare continua? O sa se relaxeze lumea vreodata?
Poti sa imi dai, te rog, exemple de gindire paranoica si exemple de precautie? Nu mi-e clar care exact e linia dintre ele si cine stabileste asta…
Exemplu: nu pun poze cu copilu pe net ca poate il vede cineva si mi-l fura sau mai face mai stiu eu ce singur in camera lui in timp ce se uita la poza copilului. Asta in mintea mea (dar, doar a mea) e paranoia. Copilu ti-l poate fura si daca ti-l tot vede pe strada, din magazine (la noi in oras au fost cazuri) si nu-i musai sa afle de el de pe facebook. Precautie, dupa parerea mea, este sa nu iti tot dai check-in pe facebook, sa stie lumea tot timpul ce faci, cu cine si unde (ca poate te vede si sefu caruia i-ai dat add cu ceva timp in urma). Mi se pare paranoia sa iti pui probleme cand vezi un barbat la joaca cu un copil, ce tatii n-au voie? Sau sunt scutiti? Nu sunt musai din capul locului pedofili. Dar mi se pare precautie sa nu dormi cu usa deschisa, eventual nici macar cu clanta, pt ca la mine in apartament au intrat de cateva ori unii care pur si simplu incercau usi prin bloc, sa vada ce sa mai sterpeleasca. Si am fost pe faza si l-am lovit cu facaletu peste mana. Destule exemple? Mai dau unul, mi se paranoia sa fi panicat de zahar si de ciocolata mancata de copilul tau la 2 ani, ca in cazul in care nu e alergic, n-o sa pateasca nimic. Dar mi se pare precautie sa nu ii dai la fiecare masa ciocolata, la fel cum e precaut si sa nu ajunga pe la alcoale ca sa intre in coma alcoolica accidental. Mi se pare paranoia sa acuzi un parinte ca bea bere de fata cu copilul lui sau al tau, pt ca doar din atat nu o sa devina nimeni alcoolic. Dar mi se pare precaut sa bei doar tu si sa nu ii dai su copilului.
YOYO,
Stai putin, vrei sa spui ca in Medgidia au fost rapiti copii din magazine?! Esti sigura???
Nu stau in Medgidia, nu stiu de unde ai tras concluzia, si din precautie nu o sa zic in ce oras stau 🙂 Dar da, in orasul in care stau au fost pana acum 3 cazuri in care copilul a fost gasit in baie, tuns si schimbat de haine, in compania unor oameni…dubiosi. Si copiii au fost gasiti datorita faptului ca parintii au alertat magazinul de cum si-au dat seama ca le lipsesc copiii, iar magazinul a fost inchis brusc, nimeni nu a mai avut voie sa intre si sa iasa pana nu au gasit copiii. Precautie pt noi inseamna deocamdata sa nu mergem cu copilul la cumparaturi sau sa il tinem in caruciorul de cumparaturi. Oricum la noi nu dureaza mai mult de 30 de minute niciodata cumparaturile, asa ca are rabdare sa stea atata.
Noi locuim langa München, intr-o localitate destul de mica. E clar ca nu pot compara traficul din satul nost’ cu ce se intampla in orasele mari din Romania. Avem piste de biciclete, traficul e civilizat, nu exista caini vagabonzi. Dar cred ca si mentalitatea nemteasca e de a cultiva independenta celui mic. De la doi ani, copilul merge cu bicicleta (la inceput fara pedale, apoi cu pedale) spre gradinita si este invatat de parinte cand sa se opreasca, sa se uite etc. De la gradinita, au excursii de jumatate de zi in padure sau merg in grup cu metroul spre vreun parc din alta localitate. In ultimul an de gradinita, au o iesire de trei zile fara parinti. Din clasa I, dupa primul semestru, sunt incurajati sa vina singuri la scoala. Pe drumul spre scoala, dimineata, sunt parinti imbracati cu veste reflectorizante care opresc masinile si lasa copiii sa treaca. In clasele primare, politistii ii invata pe copii sa circule corect cu bicicleta. Copiii de cinci – sase ani sunt lasati singuri la locurile de joaca din cartier. De la cresa inca sunt incurajati sa se imbrace singuri, sa se spele, sa stranga masa, sa-si puna singuri mancare, sa recicleze, sa decida in care sala se joaca, sa spuna cat vor sa manance. Si, sincer, mi se pare ok.
Mentalitatea nemteasca e de a cultiva robotei.
~Mentalitatea nemteasca e de a cultiva robotei.~ 🙂
Initial sunt sub forma de seminte, in cutii ermetice, cu azot lichid, sa nu oxideze, cutii importate din Japonia, singura tara ce produce seminte de robotei.
Nemtii au niste sere speciale, unde ii cultiva, pina ce cresc de vreo 5 cm, apoi rasadurile sunt mutate in Olanda, patria serelor si a agriculturii intensive. Cind ajung sa se parguiasca, roboteii sunt culesi si mutati inapoi in Germania, in laboratoarele specializate in decorarea lor finala.
Pentru un vehement apărător al țiganilor ești cam închis la minte. Doar pentru că tu nu te identifici cu mentalitatea și cultura nemților nu înseamnă că aceasta e greșită.
ANDREEA,
1. Eu sunt impotriva rasismului in general, nu e vorba doar de cei ce s-au nascut in alta etnie la noi in tara si au pielea inchisa la culoare, subiectul este foarte complicat, si nu doresc sa il dezbat la o postare legata de siguranta in trafic.
2. Eu nu am spus ca mentalitatea germanilor este corecta sau gresita, te rog sa recitesti postarea mea. Am parafrazat-o usor ironic pe doamna Luchian.
Dar vad ca tu nu esti de acord nici macar cu exprimarea unor idei simple ce nu iti convin, din tonul nervos si iritat al comentariului tau, coroborat cu folosirea unui cuvant cu conotatii clar rasiste in mod premeditat, ma pot gandi la o forma periculos de agresiva de intoleranta, cel putin in planul comunicarii scrise.
P.S.
S-ar putea sa te mire, insa si ei sunt fiinte umane, la fel ca tine si ca germanii. Poti accepta acest adevar in inima ta? Da sau Nu?
Aceasta-i intrebarea.
Cristian,
Intr-o tara profund rasista, ceea ce faci tu e periculos. 🙂
Ca si tine, am oroare de intoleranti si de cei cu prejudecati, care se cocoata pe un soclu unde ei si numai ei au drepturi, libertati si privilegii, in timp ce sub ei se afla o masa de oameni supusa vesnic dispretului lor.
In Romania ura se invata acasa si se cultiva copiilor inca de la inceputul vietii lor.
Rasistii nu vor intelege niciodata acel cumul imens de factori de care spuneai, care a facut ca un popor nomad, fara radacini, prigonit si lipsit de orice libertate si drepturi timp de secole, sa devina paria societatii.
Rasistii nu stiu decat sa urasca si atat, pentru ca asa au vazut la mamele si tatii lor.
Nu numai ca nu au cunostinte de istorie si despre ce inseamna dramele anumitor popoare, dar NU AU SUFLET.
Cand parintii si bunicii tai spurca si injura, scuipa si critica permanent un copil/om de alta culoare doar pentru ca asa au invatat si ei de la inaintasii lor, atunci tu, copilul, nu ai cum sa devii mai bun sau mai tolerant. Vei face fix ca ei si fara sa mai ai vreo sansa sa te indrepti! Pentru ca ei, rasistii, nu sunt decat niste oameni cu defecte de gandire pe care nu le mai repara nimic in viata asta. Au pornit-o stramb din familie, asa vor ramane pentru totdeauna.
Vezi tu, Cristian, daca parintii mei m-au invatat ca nu sunt buricul pamantului si ca pamantul asta nu-mi apartine numai mie, ci tuturor, n-am putut niciodata sa privesc oamenii prin lupa segregarii. Cea mai buna prietena a mea din scoala era tiganca. O fata exceptionala, buna la suflet si totusi calcata constant in picioare si umilita de copiii „romanilor”. Eram singura care ii lua apararea si care o trata si o considera egala tuturor, pentru ca de fapt ERA EGALA TUTUROR. Numai oamenii goi, rai, fara suflet, cu mari probleme psihice, de comportament, de educatie pot sa arunce cu noroi, venin si ura, multa ura in suflete nevinovate. Sa nu vorbim aici de infractori, ca astia sunt pe toate drumurile si nu tin cont de rasa, etnie, nationalitate, sex sau studii. De fapt, daca stam bine sa ne gandim, cei mai mari hoti ai Romaniei sunt aia din parlament, guvern si partide politice.
Sa mai spun ca cele mai mari probleme le-am avut cu romanii nostri, incepand de la agresiuni de orice fel pana la relatii disfunctionale si lipsite de etica si moralitate cu parteneri de afaceri si asa mai departe?…
P.S. Un om rasist, fanatic si care nu respecta si drepturile altora de a exista, primeste dispretul meu profund. Am invatat sa elimin din viata mea cat pot de mult acesti oameni pentru ca aici e vorba de mai mult decat a fi neingaduitor, e vorba de un putregai al sufletului si al caracterului.
Rasismul ţine de educaţie şi de calitatea omului.
Am avut vreo trei colegi de an de facultate ţigani şi nu au fost discriminaţi de nici un fel, dar asta în condiţiile în care facultatea respectivă era de elită, cu concurenţă mare la admitere. Pe de altă parte mi s-a întâmplat ca pe stradă fiind să asist la manifestări dezgustătoare la adresa colegilor respectivi.
ANDREEA,
Melodia asta ti-o dedic tie, sper sa iti placa. Am gasit-o intimplator pe youtube.
https://www.youtube.com/watch?v=FQ8VofgmO3Q
P.S.
Tipul e roman, Raul Florin il cheama.
Cumva in oraselul unde am crescut eu nu s-au schimbat multe in privinta lucrurilor enumerate in articol; da, sunt mai multe masini, dar nu e mai periculos traficul. Nu mi-ar fi frica sa las copilul sa se joace ‘la strada’ nesupravegheat cum am facut eu in copilaria mea – doar ca nu-i mai cunosc pe cei din cartier si asta imi da o stare de nesiguranta si teama. Si nu stiu daca cineva va interveni in ajutorul copiilor, daca e ceva in neregula cum se intampla cand eram eu copil. Si se intamplau si atunci, dar ca oamenii din cartier erau mai ‘prezenti’ si ‘vigilenti’ (de examplu, bunica mea a ‘gonit’ un pedofil care si-a facut aparitia pe strada noastra la primul moment de neliniste pe care l-a simtit din parte noastra a copiilor care nu intelegeam ce cauta personajul ala nou pe strada noastra…)
Si n-am avut cheia de gat (si i-am invidiat pe copiii de la bloc ca erau asa multi si puteau sa se joace jocuri mai interesante si aveau si loc de joaca cu leagan si cumpana:-)).
Acea doamna psiholog ar trebui sa vada urmatorul filmulet: http://educatiecudragoste.ro/copilul-tau-este-in-siguranta/
In nici un caz nu zic ca acum e sigur sa lasi un copil de capul lui afara, insa nu sunt convinsa nici ca acum 20-30 de ani era mai safe – vorba cuiva de mai sus, cred ca am avut noroc. Plus ca eram comunitati de copii cu varste apropiate care locuiam si ne jucam impreuna si asta era un motiv de siguranta in plus.
Imi amintesc cel putin un copil mort sub placile de beton de pe santierele de blocuri comuniste (si de obicei cam astea erau locurile de joaca, fiindca mai peste tot se construiau blocuri), eu insami tin minte ca am cazut intr-o groapa proaspat umpluta cu ciment, nesemnalizata (nici macar nu ma jucam, veneam de la scoala, era fix in drum), norocul meu a fost ca era aproape de casa si ca am reusit sa ies repede si sa imi scot hainele inainte sa se intareasca pe mine). Intr-o excursie cu scoala am ramas mai in urma cu o colega si ne-am trezit cu un exhibitionist in fata, noroc ca s-a intors invatatoarea dupa noi si ne-a luat de acolo. Nu mai vorbesc de taberele la mare, unde profesorii ne lasau „dezlegati” pe plaja, la discoteca noaptea – noua ni se parea normal, necunoscand altceva, dar probabil ca parintilor nu le-ar fi picat bine daca ar fi stiut. Da, pur si simplu cred ca am avut mai mult noroc; in zilele noastre, nici pe asta nu prea te mai poti baza.
Dacă ar fi ieşit Ceaşcă din groapă în chip de zombie, ar fi zis: aţi avut noroc de mine, că v-am ţinut legaţi în lanţ 🙂
Adică: posibilităţile unui adult (sau adolescent) de a fura, bate, viola, distruge erau cele care erau. Hoţul smulgea lănţişorul sau cercelul, Dorel cu basculanta făcea accident, pietroiul de pe şantier putea cădea ca drobul de sare. Dar posibilităţile unui copil de a-şi face singur rău erau mult prea limitate ca să conteze, fiindcă asta era situaţia, pe de o parte oamenii nu aveau banii şi bunurile de acum, şi pe de altă parte regimul de viaţă impus de părinţi era restrictiv, ca la armată: ştiu la ce oră vii de la şcoală, ştiu la ce oră trebuie să se pună masa, ştiu la ce oră îţi faci lecţiile, şi toate miile de copii din cartier fac acelaşi lucru. Nu se pune problema să te supraveghez să nu faci vreo prostie, simplul fapt că din primele luni de viaţă ai primit nuiele peste degete face puţin probabil să îţi vină vreodată ideea să faci o prostie.
Sebastian Bârgău a lansat moda „blogurilor cu prostiile copilăriei, inventate sau nu”, probabil fiindcă se credea urmaşul de drept al lui Ion Creangă. Niciunul dintre aceşti Creangă moderni nu a povestit vreodată de chestii cum ar fi demontarea de către copil a televizorului pe lămpi ca să vadă ce are înăuntru, în timp ce televizorul funcţiona. Sau dat cu piciorul în uşa de tablă ruginită a unui post trafo şi intrarea ca să vezi ce e acolo. Sau încercarea de a merge pe o conductă îngustă care trece ca un pod peste un canal.
Sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, pe un bulevard maricel. Acolo au fost mereu caini aciuiati pe langa blocuri ( dar cativa, nu haite, hraniti, non agresivi) , circulatie ca la nebuni ( bunica-mea a venit cand eram mica la noi si s-a speriat cand au inceput sa zornaie geamurile cand a trecut tramvaiul pe strada) . Si tot un copil cu cheia de gat am fost si eu. Doar ca am invatat sa traversez pe verde, sa ma feresc, sa nu iau chestii de la straini, sa casc gura si sa gandesc ce fac. I-am si zis maica-mii ca atata m-a traumatizat sa casc ochii la semafor si cand e verde, sa verific ca au oprit masinile, si pe a lovit-o un idiot tot pe verde, deci ea nu aplica ce m-a invatat pe mine.
Ideea este ca degeaba ne lamentam noi ca in copilaria noastra nu era asa, poate nu era asa in orasele mici, dar in alea mari era trafic si atunci, erau oameni nebuni si frustrati si atunci. Mi-aduc aminte de o colega cu parinti veniti de la tara, o aducea maica-sa si la liceu de mana. Fata aia nici acum nu e capabila sa ia o decizie fara maica-sa, se ducea la intalniri cu baieti cu maica-sa, a fost si la un interviu de job cu maica-sa. E alegerea fiecaruia daca isi educa copiii sa fie independenti insa treaba asta cu dus la scoala, traversat strada ii impiedica pe copii sa fie independenti si responsabili de mici.
Si mie mi se pare foarte ciudata treaba asta cu dusul de mana si traversatul la o anumita varsta. Cunosc o fata de aproape 14 ani, nu traverseaza strada singura, nu merge singura la scoala, parintii mereu au mers peste tot cu ea…sincer mi se pare inacceptabil ca un copil sa nu fie invatat si lasat sa se descurce si singur. Sa mai spun ca i-au crescut si sanii si este cat mine de inalta?! Nici eu nu mi-as lasa copilul de 5 ani sa mearga aiurea singur pe strazi, eu una nu am traversat singura strada decat dupa vreo 7 ani si atunci mergeam in casa si le ceream voie parintilor sa traversez strada pentru ca vroiam sa ma duc sa cumpar ceva de la un chiosc. Ei imi spuneau daca e in regula, nu inainte sa imi aminteasca cum se traverseaza, apoi se uitau pe geam dupa mine cum ma descurc.
Buna,
Este prima mea „interventie”, desi te citesc frecvent. Subscriu la tot ce ai scris. Spunea cineva de gandire paranoica si atragerea lucrurilor negative…Total gresit! Este vorba de lucruri concrete care din pacate se intampla zi de zi…In zona mea, un copil a fost spulberat de pe trecerea de pietoni, un altul a fost la un pas de a fi spulberat, sub ochii mei, de o motocicleta care facea curse pe strada mea (mai degraba alee), o alta masina aproape a luat in plin un copil pe bicicleta, in parc o fetita a fost tentata de un barbat sa mearga cu ea la magazin, cu promisiunea ca-i va cumpara orice doreste, de oamenii strazii care consuma diverse substante nu mai zic, sau de adolescentii care vorbesc ca birjarii, sau de seringile pe care le gasesc frecvent prin iarba…si as putea continua…Despre ce independenta si gandire paranoica vorbim? Oricat de „invechit” ar suna, vremurile chiar s-au schimbat iar copiii nostri sunt mult mai expusi la pericole, oricare ar fi natura lor…
Nu ma pot referi la „vremea lui Ceasca”, dar acum vreo 15 ani existau caini vagabonzi la blocuri in orasul meu. Mama m-a dus la scoala pana prin clasa a 4-a. Imi era frica de caini si inca am o oarecare teama daca trebuie sa trec printre 3 caini comunitari.
In ceea ce priveste masinile, sunt multi soferi care nu opresc la trecerile de pietoni. Trebuie sa astepti mult si bine uneori si te mai si injura ca ai tupeul sa traversezi.
Campania ta este binevenita,zic eu. Trebuie un echilibru in toate, dar paza buna trece primejdia rea.