– Mami, vreau să stau cu tine tot timpul. Doar cu tine, noi două.
– Şi eu aş vrea să stau mai mult cu tine, dar ce să facem, viața e plină cu lucruri de făcut, nu putem sta aşa, tu în brațele mele, tot timpul.
– Mami, vreau să nu mai stai deloc cu Ivan.
– Te cred, puiule, dar şi el vrea să stea doar cu mine tot timpul, ca şi tine.
– Nu mă interesează, eu vreau să stai doar cu mine.
– Înțeleg, iubito, dar asta nu se poate. Sîntem o familie, stăm împreună.
– Eu stau cu tine şi Ivan cu tati.
– Ar fi o idee, doar că Ivan vrea să stea cu mine, nu cu tati.
– Nu-i nimic, îl ia tati pe sus.
– Nu ar fi corect, căprițo. Aşa cum fac tot ce pot să te fac fericită pe tine, la fel încerc şi cu el. Stau cu amîndoi la un loc, apoi pe rînd cu fiecare în parte.
– Cu el stai mai mult.
– E adevărat, dar încet încet o să stau mai puțin cu el, creşte şi nu mai are nevoie de mine atît de mult. Cît ai fost tu mică, am stat cu tine tot timpul.
– Mami?
– Da, minunea mea.
– Vreau să plece Ivan şi să nu se întoarcă niciodată.
– Iubita mea, eu îl iubesc pe Ivan ca pe tine. Dacă el ar pleca, aş suferi foarte mult, cum aş suferi după tine. Eu vreau să vă am pe voi amîndoi aproape, aici, la mine-n brațe.
– Mami, dar eu nu vreau să te împart cu nimeni.
– Nici nu trebuie, eu te iubesc ca înainte.
– Mami, nu înțelegi.
Aşa e. Nu înțeleg. Nu am fost în locul în care stă ea acum. Încerc să înțeleg, caut răspunsurile care s-o aline, o țin în brațe mult, facem cît de multe lucruri împreună pot. Dar ea simte că eu nu înțeleg pe deplin şi asta o sperie. E mult mai ataşatã de mine acum ca în urmă cu cîteva luni. Brusc, lucrurile pe care le făcea de luni bune cu tati acum e musai să le facă doar cu mine. Stă lipită de picioarele mele, îmi spune mereu să nu plec, să nu o las, că vrea să meargă cu mine peste tot (ceea ce şi face, e umbra mea mică de 3 ani și un metru fix).
Abia aştept vacanța, să stau lipită de ea pe plajă, în apă, să-i simt părul moale, pielea proaspătă, s-o ţin în brațe pe terasã, în fața farfuriei cu calamar umplut, în pat, în avion, să îi explic, să îi arăt toate lucrurile minunate pentru care ne facem bagajele vara asta. Doar eu şi ea. Şi Ivan. Şi omul. 🙂 O să fim așa, un fel de animal cu patru capete și tot atîtea inimi, care se plimbă leneș pe plajă la apus.
Sursa foto preview: plajă via Shutterstock.com
Mi se pare f dureros si ma gândesc cu groaza la momentul când va apărea Nr.2 pt ca voit nu i-aș provoca durere niciodată fetiței mele, dar simt ca deja ii fac prin aducerea pe lume a unui frățior. Dar totuși, cred ca noțiunea de frate/ sora nu s-a inventat degeaba. Sper ca având mai puțin de doi ani sa uite si sa creadă ca fratele/sora a existat dintotdeauna
S-ar putea ca recrudescenta aceasta a atasamentului de care faci vorbire („E mult mai ataşatã de mine acum ca în urmă cu cîteva luni”) sa aiba drept cauza mersul la gradinita. E o ipoteza doar.
Cu siguranta!
La mine tot cam asa e, minus partea cu gradinita. Sunt putin mai mari (3 ani si 9 luni si 1 an si 11 luni), ea tot asa posesiva e; in plus, a inceput si el sa-si ceara drepturile, sa riposteze, sa protesteze (daca ea e in bratele mele vine si tipa la ea sa se dea jos, de exemplu).
Ma inarmez cu rabdare si astept vremuri mai bune.
Asta e puterea mamelor! Până acum nu am auzit de copil care, la apariția unui frățior să fie gelos pe tati, nu pe mami, să îi spună astfel de lucruri lui tati, nu lui mami. Întotdeauna fratele mai mare are impresia că cel mic i-o fură pe mama… Asta chiar dacă a fost înainte foarte apropiat de tată.
Cat despre vacanţă, si noi așteptăm cu sufletul la gură, AMR 3 zile!
eu am fost copilul ăla, gelos pe tati. isteric, chiar 😀
Si noi suntem in acesta situatie… Si Maria are deja 21 luni. Si el vrea ca ea sa dispara…E foarte greu, oricat de mult incerc sa stau cu el, tot nu este de ajuns. Acum si ea isi cere drepturile, il cearta, il impinge cand el e la mine in brate. Dar ma consolez cu gandul ca este doar o etapa, mai lunga decat mi-am imaginat, intradevar, dar care va trece…:)
Ioana ai incercat s-o implici in cresterea lui Ivan. Ma refer sa-i zici ca poate sta cu tine tot timpul daca te ajuta la ce faci tu, asta implicand si plimbat si adormit bebelusul sau schimbat de scutece. Ii zici ca ai nevoie de ajutor, de ea in special. Dau si eu o idee, poate ai incercat deja si vorbesc degeaba 😀 Te cred ca ti se rupe sufletul cand iti spune lucruri ca cele de mai sus.
Sigur ca am incercat, facem asta mereu, lucrurile astea ajuta putin, nu schimba lucrurile esential. Unii copii sint asa, foarte atasati si rezistenti la schimbare, altii se obisnuiesc mai usor. Am mai scris eu despre asta, parintii pot face absolut tot ce e de facut, copilul mare accepta lucrurile in ritmul lui, care nu poate fi modificat semnificativ, oricit s-ar strofoca parintii, asa cred.
Da asta asa e, cred ca majoritatea copiilor sunt rezistenti la schimbare. Si al meu la 8l si jumătate e foarte sensibil la schimbari. Atunci nu ramane decat sa ai rabdare si va veni si ziua cand se jor juca impreuna toata ziua 😉
Fara frica, este normal ceea ce se intampla. Fricile, gelozia si faptul ca nu vrea sa te imparta este normal. Capra mea mare de 11 ani care in urma cu 2 ani cand a aparut David in viata noastra a reactionat ciudat, am zis eu dar se pare ca este normal. A vrut tot ce primea bebele atunci. Suzeta, lapte de la san, lapte din biberon, biberon cu apa in pat noaptea, pampers, solutia pe care o primea David impotriva colicilor, tableta de vitamina D, sa adoarma la mine in brate, terciul de fructe, tot, absolut tot. Atunci avea 9 ani si putea intelege mult mai multe ca pitica ta de 3 ani si tot a avut probleme de acomodare cu noul membru al familiei. Reactia si raspunsurile pe care i le dai sunte extraordinare.
mie asta mi-a displacut ca sora mai mare: sa fiu un fel de mama nr.2, asa cum a pretins mama mea, mereu a trebuit sa am grija de sora mea, sa o iau cu mine pe unde ma duceam … si sunt 4 ani diferenta intre noi, nu e prea placut ca la 14 ani sa nu poti merge la film cu prietenii fara sora ta de 10 ani care cere de 3 ori la toaleta in timpul filmului
pe de alta parte, considera ca suntem de aceeasi varsta, dorea sa ne imbrace la fel …
Ea 6 ani, el 4 luni. Aceeasi poveste, ca eu îl iubesc pe el mai mult, ca nu petrec atat de mult timp cu ea. Suferă mult si in încercarea de a o intelege am apelat la un psiholog. E de incercat si varianta asta, mai ales ca sunt cazuri de frati ce au ramas marcati de venirea concurentei in familie.
Eu aveam 11 ani cand am fost anuntata ca voi avea un fratior/surioara si prima reactie a fost sa ii zic mamei ca il voi arunca de pe geam. Cat de fericita am fost cand am facut rujeola pt ca mi-a zis mama ca daca va lua si ea nu voi mai avea fratior/surioara. Nu a luat!
Am plans in lunile alea cat n-am plans toata viata si i-am zis ca o urasc pt ca nu imi va mai da atentie. dar totul s-a schimbat cand am vazut minunea prima data. Acum are ea 11 ani si am intrebat-o daca vrea un fratior sau surioara si a zis ca Daaaaaaa!
La noi a fost invers. Deorece pe timpul sarcinii am stat 4 luni internata, fetita de 2 ani si 6 luni a stat cu tati. Cand am ajuns cu bebe mic acasa nu il lasa pe tati sa o i-a in brate „Las-o sa planga ca la ea vine mami, tu ia-ma pe mine”, si asa sotul nu a putut tine bebelusul in brate in timpul zile mai bine de o luna si ceva. Acum in schimb nu mamanca nici o bomboana fara sa intrebe daca are si sora ei mai mica una, sau daca sa ii lase de la ea jumatate. Rabdare.
Articolele astea mi se par foarte foarte triste 🙁 O fi normal, daca asa zic specialisti, dar pt mine e reprezinta unul din motivele de a nu face decat un copil.
Offf, am mancat un „i” la „specialistii” 🙁
Spui ca dintr-odata e mult mai atasata de tine fata de acum cateva luni. O fi o ‘criza’ a varstei de 3 ani? Pt ca si eu observ aceleasi manifestari de atasament, duble ca intensitate fata de acum o luna, la baietelul meu de 2 ani si 11 luni.E pur si simplu lipit de mine. Nu mai vrea sa-l duca tati la gradinita, nici sa-l ia, trebuie musai sa ma duc eu. Si multe altele…Imi dau seama ca la voi gelozia fata de Ivan, care s-o fi amplificat si ea proportional cu afectiunea fata de tine, complica si mai mult lucrurile…
Cineva mai sus sugera un psiholog. Este foarte greu sa faci astfel de recomandari, dar uneori chiar este necesar si asa ceva. Mie nu imi place sa „imi dau cu parerea” despre ce se intampla in alte familii, alte case, dar din povestile citite aici imi pare ca situatia trece mai incolo de gelozia normala , „fiziologica” ce apare intre frati. Situatia in sine este fireasca, statistic vorbind majoritatea familiilor au mai mult de un copil. La fel de firesti sunt problemele de acomodare, dar tocmai de asta se numesc asa, fiindca cei direct implicati se adapteaza intr-un final, se acomodeaza, cu fiecare zi, fiecare saptamana se observa mici schimbari in mai bine. Din pacate, pentru unii oameni, indiferent de varsta, mecanismele de coping nu functioneaza eficient in anumite situatii, suferinta devenind patologica, agravandu-se chiar cu trecerea timpului. Sigur, mai ales la copii toata suferinta asta este somatizata intr-un fel, multi devin tristi, apatici chiar, refuza sa se alimenteze corespunzator, invoca diverse dureri, ajungandu-se la probleme de sanatate reale. Asa ca depinde de fiecare parinte cum isi simte copilul si daca este momentul sa apeleze la ajutor.
Eu am in jurul meu multe tinere familii ce au ales sa se mute in alte tari, din motive evidente. Majoritatea avand macar un copil. In unele cazuri acomodarea copilului a urmat traseul oarecum standard, dar stiu vreo doua cazuri in care familiile s-au intors in tara numai din cauza neadaptarii copilului. Inclusiv stiu o familie cu gemeni, crescuti la fel, frecventat aceeasi gradinita aici in tara, doar temperamente usor diferite: unul s-a acomodat binisor, celalalt cu mult ajutor din partea specialistilor. Copiii sunt diferiti, situatiile difera, dinamica familiilor difera. Nu exista o reteta universala, uneori nu exista reteta deloc, dar parerea obiectiva a unei persoane avizate nu strica niciodata.
Dar ce e asa rau in a apela un psiholog? Cum o spui tu suna tare rau si nedezirabil. Un psiholog (musai bun) poate fi ca un pansament pe rana. Pe mine m-a ajutat. Nu-i nimic rau, injositor sau rusinos sa apelezi la un psiholog. De ce mai au unii oameni prejudecati de acest gen?
Nu stiu de ce au oamenii prejudecati, dar stiu ca ele exista, tocmai de aceea trebuie sa ai un discurs cat mai bine pregatit cand recomanzi asa ceva.
Adevarul e ca Sofia are dreptate si ca de impartit chiar te imparti. Dragostea e la fel, dar timpul, imbratisarile, atentia, grijile, gandurile…toate astea sunt impartite. Ea primeste doar o bucata, si acum ca a aparut si Ivan, bucata e ceva mai mica intr-adevar. Dar nu te imparte doar cu Ivan, ci si cu alte persoane (sotul, familia, comunitatea online). Eu m-as concentra pe beneficiile unor astfel de impartiri. De exemplu, daca ai renunta de tot la internet, cum ai mai gasi retete bune de gatit pentru ea? 🙂
La modul serios, eu una i-as explica baiatului meu ca daca mamica mea ar fi decis sa nu ma imparta cu nimeni, nu l-as mai fi cunoscut pe sotul meu. Si daca el la randul lui m-ar fi tinut doar pentru el, nu as mai fi avut un baietel adorabil si nici niste animalute haioase care ne bucura viata. Si da, un membru nou in familie (de orice tip ar fi el) poate la inceput sa para o idee foarte proasta pentru ca strica un echilibru si vine cu niste responsabilitati. Dar l-as ruga sa aiba incredere in mine si in tatal lui ca incercam sa facem tot ce e mai bine pentru el. Si sa aiba incredere ca uneori, faptul ca ai cu cine sa imparti diverse lucruri poate sa fie cel mai frumos lucru din lume.
Ce frumos ai spus! 🙂
Inca un motiv pentru care nu vreau al doilea copil. Si sunt fericita cu aceasta decizie.
Da, dar când ne facem mari ne-am dori mulți frați și surori. Vine o vreme (din păcate pentru unii mai repede) când părinții și bunicii pleacă și dacă ești singur la părinți rămâi într-un vid genetic și tare mult ți-ai mai dori să ai rude cât mai apropiate. Poate sunt eu mai sentimentală dar chiar cred că sângele în apă nu se face. După 25 de ani încolo, dacă ai un frate sau o soră îți dai seama că ei sunt cele mai frumoase cadouri pe care ți le-au putut face părinții tăi. Eu aș vrea să trag de mână părinții să realizeze că nicio casă, nicio proprietate nu e mai valoroasă după plecarea lor decât un frate sau o soră cu care să rămână copiii după.
Hai să nu generalizăm. Nu toţi ne-am dori mai mulţi fraţi şi surori. Adică da, aşa ar fi ideal, dar în realitate nu se întâmplă. În multe cazuri cel puţin unul dintre copii consideră chiar si la maturitate că ar fi fost mai bine daca părinţii lor s-ar fi limitat la un singur copil.
Cred ca este gresit sa faci inca un copil pentru ca celalalt/ceilalti sa aiba un frate/ o sora. Indiferent daca ceilalti chiar cer asta si chiar stiu ce inseamna. Am auzit de prea multe ori expresia ” fa-i un frate, nu-l lasa singur pe lume”, de parca ar avea ciuma si numai un frate s-ar apropia de el. Ca parinte, iti doresti ca al tau copil sa creasca frumos, sa isi faca prieteni, iar cand va veni vremea sa aiba un partener de viata cu care sa formeze o noua familie. Cred sincer ca asta este cursul firesc al vietii, cel mai de pret lucru pe care il poti darui copilului tau este sa il faci sa paseasca cu incredere pe acest drum. Niciun parinte ce a decis sa aiba un singur copil nu trebuie sa simta ca a privat acel copil de ceva valoros.
Eu am fost singura la parinti pana in adolescenta. Aveam multi colegi cu frati/surori, niciodata nu i-am invidiat, vedeam mai multe dezavantaje. Fiecare avea prietenii sai buni, anturajul sau, imparteau mai multe cu prietenii decat cu fratele/sora. Intr-adevar, de cele mai multe ori, in viata de adult s-au ajutat mult, legatura de sange si-a spus cuvantul si au ramas aproape indiferent de toate celelalte schimbari pe care viata le-a adus. Au fost impreuna prin divorturi, decese ale membrilor familiei, cresterea unui copil, mutat in alte orase/alte tari. Cunosc oameni ajunsi la o varsta, ce au in grija parinti batrani si tare isi doresc sa fi avut frati cu care sa imparta responsabilitatea. Pe alta parte, cunosc cazuri de frati ce nici macar nu isi vorbesc la varsta adulta, nu neaparat fiindca ar fi certati ci fiindca nu prea au ce sa-si spuna. Exista si cazuri in care unul din frati ramane toata viata cu complexul copilului mai putin iubit, mai putin dorit. Se intampla ca parintii sa nu poata, financiar, sa sustina toti copiii in facultatea ce si-a doresc, sa ajute pe toti la cresterea copiilor, iar de aici mereu pornesc nemultumiri.
Fiecare parinte decide daca si in ce mod modifica componenta familiei si isi asuma decizia. Nimeni nu poate spune ca exista o reteta universala a familiei fericite.
Generalizare total gresita. N-am frati sau surori si ma bucur ca n-am. Din tot sufletul. Sunt prea rare situatiile in care relatia asta e functionala, un fel de loterie. Majoritatea cazurilor nu reprezinta decat o povara pentru unul dintre frati, dator sa isi ajute fratele/sora doar pentru ca se trag din aceeasi parinti. Unul face tot si celalalt nu simte ca e dator sa faca nimic, ca i se cuvine tot ce primeste. Asta e un exemplu in care fratii chiar au vieti tangentiale.
Mai sunt si cazurile in care fratii/surorile nu-si vorbesc cu anii si habar n-au ce face celalalt. Se intalnesc numai la succesiune si atunci se cearta si isi intenteaza procese.
Ideea de a face mai multi copiii ca sa nu ramana singuri pe lume mi se pare total gresita. La fel de gresita mi se pare si speranta parintilor ca intre frati sa existe o legatura stransa si plina de iubire. Nimic mai gresit. De ce sa fie cineva obligat sa iubeasca pe cineva??? Doar pentru ca au aceeasi parinti? Nu mi se pare un motiv intemeiat.
eu cred ca fratii ajung sa se iubeasca nu pentru ca ar fi obligatoriu, ci pentru ca asta face crescutul in comun: da nastere iubirii familiale – de asta de obicei se iubesc „ca fratii” si oamenii care desi nu sunt rude de sange, au crescut impreuna.
sigur, asta nu inseamna ca se vor iubi si la maturitate, pentru ca pot sa apara lucruri care sa-i desparta, insa cred ca cei mai multi frati se iubesc, cei care nu se iubesc fiind in minoritate, deci nu cred ca e o loterie.
tot din acelasi motiv simplu (proximitatea) ajungem sa ne iubim si parintii, pentru ca daca nu ar fi asa, am putea sa ne intrebam „de ce sa-mi iubesc parintii doar pentru ca sunt copilul lor?” – o intrebare absurda pentru majoritatea oamenilor, care isi iubesc parintii pur si simplu, uneori chiar si in cazuri in care ar trebui sa nu-i iubeasca.
deci eu nu cred ca generalizarea lui catgal e chiar gresita. 🙂
dar sigur, ca sa faci inca un copil doar ca sa nu fie singur primul e intr-adevar un pic exagerat.
Si eu am o mandra de 5 ani si un flacau de 16 luni. A fost greu cu gelozia si inca mai este dar vad ca incet incet se aseaza lucrurile. Noi am hotarat ca in momentul cand se duce cea mare la camin sa stie ca si fratiorul merge la gradinita de bebelusi . Am evitat sa stie ca bebe sta acasa cu mine….chiar a dorit sa viziteze si ea acea gradinita de bebelusi….si a vizitato spunand ca a ei e mai mare si mai frumoasa!!! Acest truc zic eu ca ne a usurat mult munca. Am innstiintat pe toti din familie, de la gradi si unii vecini ca sa nu ne dea de gol. Crize de gelozie sunt si acum dar mai moderate… Prefer sa o iau in brate sa o linistesc si se linisteste mult mai repede. Multa rabdare !!!
Mie ce mi se pare de laudat si esential este faptul ca Sofia spune ce simte si este incurajata sa faca acest lucru. Sunt de parere ca noi ca si parinti trebuie sa avem mare grija la acest aspect si sa incurajam copiii sa isi exteriorizeze sentimentele si emotiile indiferent de situatie, iar faptul ca ii ascultam si incercam sa ii facem sa se simta intelesi ii ajuta mult.
Minunea mea mare are 8 ani iar pe mine „ma imparte” de 1 an si 9 luni cu frate-su si tot l-ar mai trimite la „plimbare si sa nu se mai intoarca niciodata”. Ii este greu sa nu mai fiu a ei 1000%. Si ea imi propune sa stau doar eu cu ea si tati sa stea cu Dav, si eu sa imi inchid telefonul sa nu ma poata suna daca ar avea nevoie de mine. Si sa fiu doar a ei.
Am incercat tot ce am stiut, citit, mi-a trecut prin cap, am intuit ca s-a potrivi si tot nu ne-a ajutat prea tare. Il iubeste enorm dar tot simte nevoia sa fie doar ea. Si cu mine. Restul sa se descurce cum pot. Si faptul ca ea ne-a avut doar pentru ea atata vreme iar el nu va avea niciodata privilegiul asta nu o ajuta sa ii fie mai usor. Si pana la urma nici n-o intereseaza. Si are dreptate. Si de-aia eu ma simt tot timpul vinovata fata de ea, fata de el. Si ii iubesc pana la cer si inapoi si vina tot atat de mare o simt.
Hei, lasa vina asta inchipuita sa se duca departe, cu bilet doar dus, nu are sens sa te autoflagelezi mental ani de zile de acum incolo cu „si vina tot atat de mare o simt”. Asa e soarta lor, nu mai poti schimba datele de nastere!
Eu cred ca fiecare copil (singur la parinti sau nu) iubeste in felul lui si in functie de ceea ce primeste. Luata ca exemplu nu neaparat foarte des intalnit, eu imi iubesc bunicul cel mai mult (am stat pana la 6 ani la ei) si el ma iubea si ma iubeste si acum ca pe ochii din cap. Am fost primul nepot, si fetita, drept urmare tot ceea doream primeam si ma rasfata fantastic. Poate de aceea, cand el pleca la pescuit fara mine ca eram prea mica, ma imbolnaveam de nu mancam, faceam febra si plangeam si imi trecea surprinzator, imediat ce aparea pe poarta si striga „unde e iepurasul lui tataie?”. Cand a aparut urmatorul nepot, adica atunci cand eu aveam 14 ani, el singur mi-a zis ca acum voi fi pe locul doi si credeti-ma, desi eram mare, m-a durut. Norocul meu a fost ca in vreo 2-3 ani am inteles ca asa trebuie sa fie lucrurile si am ramas in continuare preferata lui tataie (nu mai spuneti nimanui dar asa imi marturiseste mereu :)). Stiu ca e greu ca atunci cand primesti totul (si parerea mea este ca tu, printesa, ai iubit-o pe Sofia de cand s-a nascut de o mie de ori mai mult decat orice), sa ai impresia ca acel „tot” iti va disparea, ca este pus in pericol de un alt om care va manca, bucatica cu bucatica, din dragostea cuvenita tie. De aceea, cred ca noi copiii, iubim direct proportional cu intensitatea iubirii primite. Si atunci doare, pentru ca, pentru o perioada scurta, ai impresia ca nu mai primesti totul. Si totusi, se poate sa intelegi, chiar daca nu pe moment dar mai tarziu sigur accepti sa iti imparti iubirea. Sper ca nu v-am zapacit ca mi-am dat cu parerea, este singura mea experienta care m-a ajutat in maturizarea afectivitatii.
Dureros de frumos 🙁 🙂
Am o curiozitate – ajuta daca primul copil isi doreste/dorea inainte un fratior/surioara?
Si mai ales are vrun impact daca vroia de ex surioara si a venit fratior? Adica e vreo combinatie mai favorabila (baiat mare -sora mica, surori, frati- diferenta de vârsta mai mica sau mai mare etc) – aici vad maj cazurilor fetita mare fratior mic? (Stiu suna oribil si oricum nu poti controla asta dar repet curiozitatea )
Noi ne dorim al doilea dar avem dubii….
Un copil nu poate sa stie ce inseamna exact sa aiba un frate sau sora bebelus, deci nu as pune mare pret pe dorinta lui de a avea unul. Nici noi adultii nu prea stim ce inseamma de fapt, nici la primul si nici la urmatorii :-))
In afara de asta copiii mici (sub 3 ani parca) nici nu sunt capabili dpdv al dezvoltarii cognitive sa se proiecteze pe ei insisi intr-o situatie ipotetica, de asta de exemplu sunt ok cand le spui ca pleci dar tot s-ar putea sa planga cand chiar pleci, deci la ei chiar nu inseamna nimic exprimarea acestei dorinte.
Din experienta pe care am acumulat-o studiind cazurile din jurul meu, am ajuns la concluzia ca cel mai usor a fost in familiile cu primul copil fetita, iar al doilea copil venit dupa ce fetita face 5 ani. De cele mai multe ori nu conteaza sexul bebelusului. Pentru mine diferenta de varsta mai mare oricum era obligatorie, am vazut prea multe mame stoarse de puteri cu doi copii ce depindeau 100% de ea. Nu sunt celmai puternic si rezistent om din lume, deci diferente mai mici de 4 ani nu as fi luat in calcul niciodata. Apoi, mi se parea mereu ca primul copil este privat de multe lucruri absolut necesare la varsta de 2-3 ani. E doar o opinie personala, repet. Pe la 5 ani copii incep sa lege prietenii adevarate, au preocupari reale in afara casei, inteleg foarte multe, devin independenti- folosesc toaleta singuri, se spala, se imbraca, isi pot pregati o mica gustare ( de cele mai multe ori chiar le place sa faca asta). Tot dupa 4-5 ani se desprind de mama, tatal poate fi implicat mult mai mult si mai distractiv in diverse activitati: practicarea unui sport, mesterit prin casa diverse, mers la pescuit, o mica excursie cu cortul. Fetitele incep sa dezvolte instincte materne dupa o anumita varsta, uneori asteapta bebelusul cu mai mare entuziasm decat parintii si se implica in cresterea lui fara a considera asta o povara. Stiu fetite ce aveau grija ca mama sa isi ia vitaminele prenatale zilnic, se interesau de controale, tineau sa mearga si ele la dr sa-l vada pe bebe. Bineinteles ca exista copii ce nu isi doresc frati sau surori, altii verbalizeaza dorinta doar fiindca e o moda ( dupa 3 ani copiii la gradi incep sa primeasca un fratior/o surioara si toti colegii vor asta) dar nu stiu exact ce presupune. As lua in calcul doar varianta in care imi spune clar ca nu vrea asa ceva, faptul ca „isi doreste” nu inseamna mare lucru, chiar la varste mai mari.
Eu cred ca lucrurile stau mult mai simplu:unii copii se acomodează din prima clipă cu noul frățior și alții pur și simplu nu pot accepta. Băiatul meu are 12 ani și fetița 7 luni, o iubește și vorbește foarte frumos cu ea chiar dacă este supărat sau obosit de la școală. Nu contează neapărat diferența de vârstă dintre ei și câtă atenție sau dragoste au primit înainte de frățior. Pentru părinte este cel mai greu într-o situație ca a prințesei și trebuie Multă răbdare și când Sofia mai crește va înțelege mai bine ce înseamnă un frate .
E prima data cand las un comentariu pe blogul tau, desi te citesc de mai bine de trei ani. Dar am simtit nevoia sa iti spun ca gelozia pentru fratiorul mai mic va disparea, daca tu Ioana ii vei explica Sofiei ca fratiorul ei va creste, nu va ramane tot mic si dependent de bratele tale, ca se vor juca impreuna in cativa ani, iar cand va deveni domnisoara va avea un prieten la care va putea sa ii povesteasca tot ce are pe suflet.
Cand s-a nascut sora mea Viviana, eu aveam 5 ani. Am vazut venirea ei pe lume ca fiind o amenintare pentru toata dragostea si atentia pe care o primisem pana atunci de la mama. Dormitul alaturi de mama s-a mutat langa tata. Noaptea, ma trezeam si ma mutam plangand la picioarele mamei si a bebelusei. Am dormit asa inghesuite toate trei mult timp. In momentul in care mama ii schimba scutecul sau o pregatea de baita de seara, o pupa pe piciorusele grasune si o alinta ,,draga mamei”, eu izbucneam in plans. Observand asta, mama a fost mereu atenta sa ne pupe pe amandoua, sa ne alinte ,,dragele mamei” si sa ne spuna ca pe amandoua ne iubeste. Explicandu-mi tot timpul ca surioara mea ma iubeste, ca va creste si voi avea o prietena adevarata, cu timpul lucrurile au inceput sa se schimbe. Daca mergeam in excursie cu clasa sau in tabara vara, mereu ma gandeam sa ii cumpar ceva si ei: o ciocolata, o jucarie, un tricou dragut s.a. Chestia asta a implementat-o mama si in timp a devenit reciproca. Si inca ceva: mama ne-a invata tot timpul sa impartim pe jumatate dulciuri, jucarii, haine. In adolescenta mea (dupa 16-17 ani) am impartit cu ea trucuri de machiaj, de moda sau povesti despre baieti, ca mamaruta era mereu cu nasul in cosmeticele mele sau cu urechea deschisa cand vorbeam la telefon 🙂 Am discutat despre prima intalnire, despre primul sarut, in ideea in care si mama a facut la fel cu mine. Am vrut sa stie si surioara mea mai mica cum trebuie sa se comporte cu baietii, cand va mai creste si ea un pic.
Acum ne impartim atat bucurii, cat si suparari/suferinte. Sunt sigura ca si daca aveam un frate, aceeasi legatura ne lega. Si asta datorita parintilor, pentru ca ei formeaza intr-o prima etapa modul de gandire a copiilor si felul in care acestia se raporteaza la lume. Daca sadesc valori si simtaminte precum dragostea, bunatatea, toleranta si acceptarea, ideea de familie unita, semintele vor da roade. Ce pui in sufletul omului, aia creste.
Si cu toate ca eu sunt casatorita si am gasit in sotul meu un prieten, tot ea ramane punctul meu de reper, in ea discutiile cu ea imi gasesc echilibrul. Un sora sau un frate nu se compara cu nimic pe lumea aceasta, atunci cand mama are rabdare sa explice ca gelozia se va transforma in dragoste, ca intre frati se formeaza o legatura indistructibila si ca un frate sau o sora iti poate intelege cel mai bine sufletul, pentru ca a fost martorul evolutiei tale.
Toate cele bune va doresc!
La mine a fost exact contrariul. Eu am fost mai mare cu 2 ani si 3 luni decat sora mea, si am iubit-o f mult, aveam asa un simt al responsabilitatii si vroiam sa o protejez mereu cand eram mici. Totusi, ea era mereu invidioasa pe mine deoarece eu (probabil si fiind mai mare decat ea) eram mai priceputa la anumite lucruri decat ea (la scoala, la lucru manual, la desen, etc.). Parintii mei sau profesorii (am frecventat aceleasi scoli) ma laudau mereu si ne comparau, si pe ea o deranja cumva acest lucru. Eu nu am dat importanta prea mare acestui lucru, doar ca ea, si acum (avem aproape 30 de ani) a ramas cu o falsitate in comportamentul fata de mine, si cu dorinta de a demonstra mereu tuturor (nu doar aprintilor) ca ea are mai mult, ca poate mai mult, etc. Este foarte dureros cand din aceasta cauza, nici macar nu se poate bucura pentru mine, pentru nepotii ei, pt ca sunt fericita, pentru vreo reusita de-a mea…totul este fals.
Incerc din rasputeri sa ii raspund cu drag si multa rabdare la rautati, sau sa evit iesirile pe care uneori le are, dar imi este extrem de greu, si sincer, nu mai cred ca este neaparat datoria sau responsabilitatea mea, uneori simt ca am obosit.
Cred ca parintii au un task f greu sa gestioneze aceste lucruri atunci cand copiii sunt inca mici, pt ca ele odata inradacinate, f greu mai poti scapa de ele.
Offf prințeso, cum ma faci tu sa plang de fiecare data cand povestesti momentele astea….desi fetița mea nu vorbește ca si Sofia, am impresia ca imi transmite aceleasi lucruri si incerc sa ii acopar cat mai mult aceasta nevoie de mine cand suntem împreună, chiar daca asta inseamna sa las vasele in chiuveta doar ca sa ne intindem pe jos si saintru in lumea ei….mi-e teama ca la al doilea copil nu voi sti sa imi impart iubirea astfel incat sa nu simta ca trebuie sa ma imparta cu cineva, dar sunt convinsa ca noi femeile avem rezerve de iubire ai energie nebanuite
E o perioada care te solicita destul de mult. Nu stiu daca te-ai gandit la Otilia Mantelers, sa ii ceri un sfat. Am post la o conferienta a ei si chiar povestea din experienta ei cu cei 3 copii despre aceste episoade de gelozie si cum le verbalizeaza copiii.
Succes!
Pe mine m-a ajutat mult cartea „Rivalitatea dintre frati” de Adele Faber. Usor de parcurs, practic expusa informatia… O recomand!
Eu zic sa nu mai dramatizam atata reactiile astea. Eu am 2 frati mai mici decat mine si imi aduc aminte foarte vag ca am fost putin geloasa la inceput, dar cu timpul am devenit din ce in ce mai incantata de faptul ca nu sunt singura la parinti si avem o super relatie. Eu cred ca exista riscul ca un copil sa ajunga destul de egoist daca e singur la parinti. Acum nu mai vrea un frate, maine poate o sa vrea sa manance doar dulciuri. Ii le dam in loc de pranz ca sa nu fie trist? Trebuie sa ii mai dai putina rabdare fetitei sa se obisnuiasca cu noul membru al familiei.
Am doua fetite, cea mare are 5 ani iar cea mica 1 anisor. Se iubesc foarte mult, se joaca impreuna 🙂 Inca de cand micuta Elisa era in burtica i-am povestit Alecsiei cum se va schimba viata noastra, am avertizat-o cu privire la atentia pw care urma sa i-o dau Elisei si i-am spus ca voi avea foarte mare nevoie de ajutorul ei de surioara mai mare 🙂 I-am povestit cat de frumos este sa ai o surioara( si eu am o sora mai mica pe care o iubesc enorm), cat de frumos se vor juca cand va creste Eli si ca ele vor fi cele mai bune prietene! Din ziua in care Elisa a venit pe lume nu am mai spus doar o data TE IUBESC, ci intotdeauna de 2 ori. Acum sunt foarte mandra de ele, de relatia lor si sper ca pe viitor sa fie cele mai bune prietene asa cum sunt si eu cu sora mea <3