– Sofia, să ştii că atunci cînd strigi la mine şi îmi vorbeşti urît, mă doare. Te iubesc în continuare, dar cînd îmi faci rău, îmi doresc să mă feresc de tine. Ştii, ca atunci cînd te-ar ars tu la deget cu mămăligă, că nu m-ai crezut că frige. Mai ştii?
– Daaa, am plîns mult şi m-a usturat tare.
– Ei, acum mai pui degetul în mămăligă fierbinte?
– Nuuu, niciodată nu mai pun.
– Vezi, te fereşti pentru că ştii că-ţi face rău.
– Da, ca să îţi fie bine.
– Exact. Iar tu cînd îmi spui mie în fiecare seară că laptele pe care ţi-l iau de la piaţă, pe care îl car prin căldură pentru că ştiu că e gustos şi-ţi place, deşi aş prefera să nu mă duc la piaţă, cînd spui despre el că e rău şi o să-l arunci la gunoi, pe mine mă doare.
– Dar mie îmi place laptele ăla!
– Ştiu. De ce spui că nu e bun?
– Ca să fiu rea!
– De ce vrei să fii rea cu mine?
– Nu ştiu.
– Înţelegi că pe mine mă doare cînd faci aşa?
– Nu prea. Da.
– Mă doare. Mă doare şi cînd spui NU la tot ce te rog. Şi cînd ţipi la mine, deşi ştii că noi nu ţipăm unii la alţii. Sufăr, sufletul meu ustură aşa cum te-a usturat pe tine degetul pe care l-ai băgat în mămăligă.
– Şi ai vrea să nu mai usture niciodată aşa rău.
– Aşa aş vrea. Aş vrea să nu mă mai faci să sufăr intenţionat, pentru că atunci mă doare şi mai tare. E ca şi cum ţi-aş lua eu degetul şi ţi l-aş băga în mămăligă fierbinte, ţi-aş face rău intenţionat.
– Dar tu să nu faci asta.
– Nu aş face asta niciodată, pentru că te iubesc şi nu vreau să îţi fac rău. Eu fac tot ce pot să te feresc de rău, de orice rău.
– Dar eu de ce vreau să îţi fac rău?
– Pentru că uneori nu-ţi dai seama ce mă face să sufăr, alteori vrei să vezi cum reacţionez, alteori eşti supărată pe mine şi vrei să te răzbuni, alteori doar imiţi alţi copii. Nici eu nu ştiu prea bine.
– Mami, tu mă iubeşti şi cînd eşti supărată pe mine?
– Te iubesc orice ai face şi ai spune.
– De ce?
– Pentru că aşa simt.
– Tot timpul?
– Da.
– Şi eu te iubesc tot timpul pe tine?
– Da.
– Mami, eu vreau să fiu cu tine tot timpul. Eu vreau să fiu cu tine şi cînd tu nu eşti cu mine.
– Vezi? Asta înseamnă că mă iubeşti tot timpul.
Se gîndeşte.
– Te rog să încerci să nu mă mai răneşti intenţionat. Mă doare.
– Mami, dacă e greu, nu te mai duce la piaţă după laptele ăla.
Conversaţia asta am avut-o săptămîna trecută. I-am cumpărat lapte proaspăt de la piaţă odată la două zile. În fiecare seară i-am spus că are lapte bun, în fiecare seară mi-a spus că o să-l arunce, că e rău. Apoi l-a băut pe tot. Terrible three’s, anyone else? 🙂
Sursa foto: fetiţă încăpăţinată via Shutterstock.com
Eu îmi amintesc de perioadele mele similare pe care le consider acum un fel de ”capricii”, un fel de ”să ne jucăm de-a tantrumul psihologic cu oamenii mari”- făcut nu cu răutate, ci cu ghidușie, ca un fel de a învăța nu numai care sunt ”limitele” ci care ar putea fi reacțiile neplăcute care ar apărea de la alți oameni străini (nu din familie, nu din cunoștințe, nu din copiii de la grădiniță, nu de la prieteni). Am avut o fază cu laptele pe care voiam să îl beau doar dacă îl primeam dintr-o căniță, mâine bunica îmi punea laptele în cănița aia, eu ziceam că azi cănița aia nu mai e bună, vreau din paharul de apă. Și alte situații în care aveam cerințe ”absurde”, era ca un joc prin care voiam să văd cum ar reacționa bunica dacă aș enerva-o la maxim ca să știu mai apoi la ce să mă aștept când o să mă întâlnesc cu alți oameni nervoși (și care nu m-ar iubi). Cred că sunt doar jocuri nevinovate și moduri de a învăța.
Vaaai și încă ce terrible!! Din dupa-amiaza noastră: după ce toată ziua s-a dezbrăcat pana la piele prin casa și si-a aruncat hainele cât colo și uneori și jucăriile (uneori ajungând și în capul fratelui mai mic) și după multe discuții variate pe aceasta tema- a venit și mi-a aruncat maaaaldărul de haine abia strâns (haine de dat,haine Pt iarna etc etc etc)…din păcate mi-am ieșit din fire și i-am spus ca e rautacios ce a făcut și ca dacă continua asa ii voi arunca și eu ei hainele…și i-am aruncat teatral niște tricouri ce le aveam lângă mine! Si-a luat moaca serioasa la purtare, a mers și le-a adunat grăbită spunandu-mi „mami noi nu facem asa!!!”. În continuare m-a ‘ajutat’ sa adun la loc maldarul.._Uneori nu știu care e soluția potrivita ori motivul Pt care se poarta asa.. ideea e însă să nu-ti pierzi firea, e atât de multă iubire în ei și în noi ca e păcat sa ia cai greșite!
era un comentariu al cuiva la un articol similar cu acesta care concluziona „terrible twos and horrible threes”… Va rog spune-ti ca nu este chiar asa, noi avem 2 ani si 4 luni si da, incepe sa fie teribil tare 😀
Ahaaa, edificatoare discutie! Asa m-am mai lamurit si eu ce e in mintea fiicei mele de 4 ani si 8 luni, care in mod constant il ia pe NU in brate sau ma ameninta ca isi face rau – si eu nu stiu de la ce s-a luat si de ce tot zice asa… Inteleg ca vrea sa-mi faca rau, sa ma raneasca, poate e si putin frustrata ca simte ca e rea si nu stie ce sa faca cu rautatea ei, si poate ca vrea sa stie daca o mai iubesc si cand e rea… in fine, logica complexa la varsta asta:)
Vorbind la modul general, nu exista COPIL RAU, nu exista RAUTATEA UNUI COPIL!! Exista raspunsuri ale lui la comportamente nepotrivite ale parintilor si care sunt de fapt semnale de alarma ca ceva nu e in regula, dar nu cu el, ci cu parintii!
Cred ca unul dintre cele mai mizerabile si distrugatoare de suflete clisee care continua sa existe in vocabularul majoritatii din Romania este: „X este un copil rau”, „Y este soi rau”. Nu exista copil rau, nu exista soi rau. Intotdeauna, dar intotdeauna un copil-problema inseamna de fapt un parinte-problema.
A da vina pe un copil e o crima, atata vreme cat el vine pe lume cu psihicul ca o coala alba (cum bine spunea cineva) pe care apoi parintii o completeaza cu tiparele LOR de gandire si comportament.
Copilul este produsul parintilor. Punct.
De acord cu problema pe care o reprezinta cliseul „copil rau”, asta e ceva ce nici nu exista, cu siguranta.
Eu insa n-as fi asa de sigura ca un copil problema = parinte problema.
Parintii construiesc o harta mentala a copilului, sunt primele lui repere dar nu sunt singura influenta din viata acestuia. Ba chiar, in anumite etape ale dezvoltarii copiilor, vor face exact invers decat parintii, fie din spirit de contradictie, fie ca sa testeze limite, fie ca sa fie acceptati de anturaj (care e muult mai important decat familia in unele perioade) etc.
Si n-as neglija nici factorii de personalitate, proprii fiecaruia. Altfel, cum iti explici ca sunt familii cu 4-5 copii, toti diferiti? Unul agresiv, altul timid etc – crescuti totusi de aceiasi oamnei, cu aceleasi reprezentari despre viata.
Exista copii problema in familii foarte functionale si ok, dupa cum exista copii extraodrinari in familii conflicutale, und ein loc de desert se primeste bataie….
Generalizarile sunt un pericol la fel de mare ca si cliseele. Stii, „copil rau”, „copil problema=parinte problema” si altele
Nu se poate sa existe o familie functionala, dar din care sa rezulte un copil-problema! Este un nonsens. E ca si cum ai spune ca un individ a iesit cu grave probleme de sub aripa parintilor, desi a primit iubire si acceptare neconditiontata.
Cat despre acei 4, 5 copii care ies diferit de sub mana parintilor, desi parintii le-au oferit aceleasi conditii, pai tocmai aici e problema: fratii, oricat de multi ar fi, trebuie crescuti in individualitatea si personalitatea fiecaruia, nu dupa aceleasi „norme”, ca atunci faci prapad cu ei.
„Un copil – problema inseamna un parinte – problema” nu este o generalizare, ci un adevar crud.
un copil nu este format integral de parinti – asta daca nu il tii toata viata sub un clopot de sticla. copilul va prelua comportamente de la straini incepand cu gradinita -gandeste-te ca vine de la gradinita cu pareri si cuvinte si atitudini noi. asta e influenta externa familiei. cand este in scoala, in liceu este mai importanta pentru copil integrarea intr-un grup – atentie! bun sau rau -decat parerea familiei. ba mai mult, adu-ti aminte care e atitudinea adolescentului: babacii sunt niste invechiti, ce stiu ei, eu vreau sa fac exact opusul a ce zic ei!
Deci da, un copil poate deveni copil-problema chiar si dintr-o familie functionala.
Si inca o mentiune: un copil nu devin un adult functional doar cu iubire. (aici o sa-mi iau injuraturi cu gramada!) Nu e de ajuns sa il iubesti si sa il accepti asa cum e! Trebuie sa stie ca in viata sunt anumite conveniente sociale pe care trebuie sa le respecte – daca nu vrea sa traiasca in jungla, trebuie sa stie ca orice om are drepturi dar si obligatii si responsabilitati. Iar aceste lucruri trebuie sa le afle de acasa, altfel le va invata mult mai nasol, pe pielea lui, cand va deveni un marginalizat social.
Exact asa e, Iulia
Nu pot sa fiu de acord cu ce spui. Daca un copil primeste acceptare si iubire neconditionata are un start bun, sanse bune, dar atat. De aici intervin o multime de alti factori care-l modeleaza.
Suntem toti ca adulti produse ale parintilor, societatii, contextelor economice si politice in care traim.
Viata ne traumatizeaza in fel si chip si ne testeaza anduranta si functionalitatea.
Daca mama a practicat AP ar trebui sa fim in afara oricarui pericol de a prezenta patologii psihice?
Copii problema sunt considerati si aceia cu tulburari de atentie si hiperactivitate (ADHD) si sunt suficienti in familii foarte ok.
De aceea cred ca totusi e mai complex puzzle-ul care ne face, pe fiecare, unici.
Nu exista copil rau. Trebuie sa avem rabdare si multa multa dragoste. Dragoste și rabdare. In copil care nu are terrible twos e in ne regula. E absolut normal. O imbratisare rezolva tot și gabduri positive. Nu exista copil rau. Din pacate mamele nu mai traiesc in familia trib is de aceea aceste comportamente sunt gestiknate Prost.
Nu exista rautate in copii? Nu, copiii nu sunt rai, uneori sunt de-a dreptul malefici. Tine de umanitate.
http://www.washingtonpost.com/news/to-your-health/wp/2015/08/11/the-most-depressing-statistic-imaginable-about-being-a-new-parent/?tid=sm_fb
Articol aparut azi, imi amintesc cum au sarit Mai multe mamici duioase la beregata unei mame, nu Mai tin Minte numele care spunea ca nu e fericita Și nu empatizeaza cu copilul. Ia sa citim statistica acum Și nu poezie. Nu Mai tin minte numele doamnei puse la zid.analiza aparut azi
YOYO
Off, si eu eram la fel cand eram mica, poate mai rau. Am fost foarte rasfatata si mereu imi placea sa imping limitele cat mai mult, sa vad pana unde-mi merge. Ceream din ce in ce mai multe lucruri, sa vad cate mi se ofera si faceam din ce in ce mai multe lucruri rele, sa vad cate mi se accepta.
Din pacate, comportamentul asta al meu se resimtea si in relatia cu iubitul meu. Obisnuiam sa fac intentionat lucruri care stiam ca-l doare, sa intind coarda la maxim, sa il enervez atat de tare, si toatea astea ca sa vad ca ma iubeste si asa. El si-a pastrat intodeauna calmul, bunatatea, iubirea fata de mine, iar eu tot cautam noi limite pe care sa i le depasesc. Exact la fel ca in copilarie…
Acum incerc sa ma controlez si sa constientizez faptul ca el nu e un fel de al treilea parinte al meu, dispus sa-mi accepte toate mofturile, pana la urma nu are nicio obligatie fata de mine si poate pleca oricand.
Iubirea parintilor este imensa, nelimitata si neconditionata. Totusi, a celor din jur, nu. Si lucrul asta poate fi foarte dureros atunci cand ajungi sa-l constientizezi…
Nu toti parintii isi iubesc copiii!
Cat despre iubirea neconditiontata, putini parinti stiu ce e aceea cu adevarat. Declarativ, toti iubesc. Insa faptele si rezultatele (viitorii adulti cu mari probleme sufletesti si psihice)spun altceva.
In primele fraze nu este parerea ta despre tine, ci parerea parintilor despre ce au vrut ei ca tu sa crezi despre tine. Cauta mai adanc, inca nu te cunosti, inca nu traiesti autentic. Iar abuzul pe care-l faci asupra partenerului reprezinta o prelungire a ceea ce ai primit tu in copilarie. Pe undeva, si el e o victima in propria familie, ca altfel nu ar fi acceptat sa fie abuzat de o straina, si-ar fi cunoscut drepturile, ar fi avut o stima de sine care nu permitea umilirea si ranirea si te-ar fi parasit de mult.
Nu mi-o lua in nume de rau, mi-au sarit in ochi certitudinile tale, false din punctul meu de vedere.
Asa este, din pacate 🙁 Si parintii mei m-au iubit, ma iubesc si ma vor iubi pana la sfarsit si pe mine si pe fratele meu. El este intr-o relatie cu o „straina” care se poarta oribil cu el, iar el iarta si iarta si IAR iarta o femeie care-l minte, nu e dragastoasa, e rea si pretentioasa 🙁 Evident ca „draga” de ea are propriile probleme izvorate din copilarie, insa nu -si da seama de ele si cred ca nici n-ar avea vreun interes sa constientizeze treaba asta. Eu am mai citit una alta, am mai discutat cu diverse persoane sa inteleg de unde am eu problemele de comportament pe care le am, si oricat m-ar durea sa recunosc, apucaturile le am de-acasa(nu TOATE, da alea cele mai greu de suportat pentru anturaj). Frate-miu a fost cumva „sub papucul” maica-mii, l-a iubit asa tare ca l-a tinut langa ea pana la 27 de ani, l-a cicalit, l-a boscorodit, i-a interzis chestii, a stat cu ochii pe el si cumva i-a transmis senzatia ca nu e capabil sa ia decizii bune de capul lui. Tata nu s-a implicat in cresterea noastra decat cand eram ff mici, in adolescenta noastra a fost cam absent. Mama ne-a umplut coala alba din cap, cum spunea o alta cititoare 🙂 Frate-miu e un om dependent(de parerile altora, de incurajari, de tigari, de sotie, de ma-sa) iar eu sunt al doilea copil, insuficienta 🙂 Mereu vreau sa demonstrez ca-s altfel, mai buna, mai desteapta, MAI decat altii si altele…e obositor 🙁
Ai dreptate Windi, Citeam undeva ca Suntem crescuti sub influenta a cel putin 3 generatii. Frumos spus.
Windi, recunosc că unele dintre comentariile tale mă lasă mască. Eu nu știu cum aș reacționa dacă mi-ar spune cineva care nu mă cunoaște (poate tu o cunoști pe pers. căreia i-ai răspuns) :”Cauta mai adanc, inca nu te cunosti, inca nu traiesti autentic. ” Poate că la momentul ăsta ea așa trăiește autentic, deși din afară ție ți se pare că părerile ei sunt false pentru că nu a ajuns la faza de înțelepciune și evoluție sau la punctul din care poate vedea lucruile Adevărate. Cred că fiecare om are parte de călătoria lui și ajunge la final la o mai bună autocunoaștere și înțelegere, e un proces greu că nu degeaba și anticii se chinuiau cu nosceteipsum. Și faptul că uneori ne învârtim în cercuri fără ieșire e parte din găsirea ușii prin care ajungem la o soluție, ție din afara cercului ți se pare foarte ușor să râzi de cum se învârte unul sau altul trăind neautentic. Toate momentele de căutări sunt trăite cât se poate de autentic, nu cred că dacă mâine găsești o soluție, o explicație, un răspuns la de ce mă comport eu oare așa sau nu, tot ce ai trăit până la momentul ”revelație” devine șters și trecut la capitolul ”vremea când am trăit neautentic”.
Porti tu ochelari „stylish” in timp ce pedalezi, dar iata ca te pricepi un pic si la introspectie. Ce vizionar am fost cand am scris shine on you crazy diamond.
Este o poveste tare frumoasa „De ce tipa oamenii cand sunt suparati”. O adaptezi putin, poate ca e momentul sa o auda si ea. Puteti desena/colora inimi intre timp sau puteti face din ceva o inima impreuna. Este in mai multe locuri pe net, eu am luat-o din primul loc in care am gasit-o https://www.facebook.com/notes/momente-in-viata/de-ce-tipa-oamenii-cand-sunt-suparati-poveste-cu-talc-/224340254271403
Gaza ar trebui sa primească felicitări :)). A manipulat discutia extraordinar. Pana la urma concluzia a fost ca mai bine nu-i iei laptele ca ti-e greu tie nu ca nu-l mai vrea ea.
Sunt geniali ăstia mici.
Lapte o data pe saptamana, nu la 2 zile (ca as lua-o razna sa fac atatea drumuri la piata), carat cu masina, congelat si dezghetata cate o sticla pe rand. Fa-ti viata mai usoara.
Si noi suntem acolo. Nu mai stiu cum sa abordez totul. La 4 ani trece?:)) mai avem putin pana acolo. :))
De cateva zile,timpul liber pe care il am l-am dedicat citirii blogului tau(ps: daca le pui cap coada ar iesi o carte fantastica,pe cuvant) si in mare parte e numai de bine,si daca incepe cu rau pana la sf problema e rezolvata. Cred ca multe mame cu copii micuti au nevoie sa vada si astfel de articole,ca si altii mai fac asa:)) Sper sa nu sune meschin,dar uneori chiar ai nevoie sa stii ca al tau nu e singurul care face nazbatii,care e rautacios din cand in cand (sau chiar mai des). Din ce am citit despre micuta ,daca n-as stii precis ca e a ta,as zice ca cineva ne spioneaza si noaptea scrie aici tot ce facem si vorbim. Poate le facem cunostinta,cine stie,poate se domolesc una pe alta:)). Cu mare drag si mult respect,o mama care te admira!
Oooooo…same here!!!!
Dar de terrible two ce puteti invata o mamica de baiat de 2 ani :)?
Stefania, multa rabdare Și acceptare, sa nu certi copilul ca e suparat. Sa il imbratisezi Și sa contextualizezi de ce e suparat, sa vorbit I despre asta. Sa nu te superi ci sa accepti.
Hang in there, trece 🙂
Ha? Eu astept ziua de 20.06.2016, ora 8.38, cand implineste trei ani. Adica gata cu nervii de la doi. Adica o sa am si io cu cine ma intelege. Adica tanti din carte zicea ca de la trei la patru ani e perioada de echilibru, pace, armonie, zen. Adica sa ma culc si sa ma trezesc in 2017? Zi-mi acu, sa am timp sa ma organizez inainte de culcare! :)))
Exact, 2017 fix, dar doar daca te criogenizezi un pic.
Terrible three is outdated. New concept: THREENAGER!!!!