ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Am rămas însărcinată cu un an mai devreme decât mi-am propus eu (adică la 6 luni de la nuntă). Deși eram sigură că nu am cum să fiu însărcinată, am făcut testul. Primul test făcut, nicio liniuta, yeyy în gândul meu, apoi am realizat că ar fi trebuit să apară macar o liniuță. Mă duc iar la farmacie, iau alt test și îl fac din nou. Imediat apar două linii roz frumos colorate (iar yeyyyy). Acum era momentul să ne organizăm: ne trebuia casă (nu mai mergea chirie într-o garsonieră mică), bani pentru naștere, pentru cele 9 luni de sarcină și pentru EL. Zis și făcut: am căutat casă, am găsit maternitatea perfectă (normal că cea privată) unde să îmi supraveghez sarcina și să nasc și, până să vină bebe, eram deja pregătiți.
Știam cum îmi doresc să îmi cresc copilul, știam că vreau sa îl țin la pieptul meu, în brațele mele cât mai mult, să îi spun mereu cât e de iubit, să mă simtă acolo mereu. Asta era în gândul meu acolo bine cuibărit. Pe de altă parte auzeam de la familie și de la prieteni că urmează să cresc un mic monstru care mă va manipula, va plânge ca să îl țin în brate, va dori la sân doar pentru ca e alintat, va dormi cu mine până la adânci bătrâneți și multe altele.
Buuunnn… eu am băgat totul la cap și, deși vocea mea interioara zicea una, am făcut-o pe cealaltă. S-a născut bebe, totul bine și frumos la maternitate, doamnele m-au învățat de toate (de la alăptat la schimbat, la alintat), dar am fost avertizată ca deși e bun body bonding-ul ăsta… se va învăța să doarmă pe mine. Am ajuns acasă cu bebe si cu toate informațiile pe care le înregistrasem despre ce urma să ni se întâmple. Gata, acum nu mai erau doar idei… trebuia totul pus în practică. Zis și făcut.
M-am lăsat influențată de toți cei din jurul meu, așa că aveam următorul program: alăptat, bătut pe spate 2-3 minute pana râgâie, pus înapoi în pătuț până la următorul alăptat. Mă mai duceam pe la el să vad dacă e ok între alăptări, dar păstrăm distanta… că deh, era un monstrulet pregătit să mă șantajeze. Asta a funcționat fix 10 zile… îmi aduc aminte că venise familia în vizită. Eu tocmai îl alăptasem și, ca o mama inconștiență ce eram (or not). m-am gândit sa îl țin pe bebe pe piept, și să doarmă acolo. Era așa frumos el, mic, respirând pe pielea mea, cald și deloc șantajist. Când m-au văzut cei din jur au început din nou celebrele sfaturi, așa că, după vreo 30 de minute de somn și îmbrățișare, l-am pus înapoi în pătuț. Și atunci l-am văzut: și-a pus mâinile încrucișate la piept, s-a ghemuit, de parca s-a strâns singur într-o îmbrățișare. Copilul meu se îmbrățișa singur. La doar 10 zile de viață. Și atunci m-am trezit. Mi-am adus aminte că eu nu mi-am propus să îmi cresc copilul așa, că de fapt eu trebuie sa îl iubesc și sa îl îmbrățișez. Așa că l-am luat din pătuț, l-am îmbrățișat până când am simțit că am recuperat cele 10 zile irosite și de atunci stă la mine în brate mult, cât vrea el și cât vreau eu. Din păcate, a mai dormit pe mine foarte puțin. De la o lună, de fiecare data când îl pun pe pieptul meu ca să doarmă, stă cu capul ridicat (chiar dacă e chior de somn), semn că e pregătit să descopere lumea. Acum îmi e dor să dorm cu el cald pe pieptul meu, să îl vad lipit și topit pe mine, dar deja e „mare” (are aproape 6 luni), iar el vrea să descopere tot ce are în jur.
În concluzie, dragi viitoare și proaspete mămici, vă spun sincer: nu vă lăsați influențate de toate sfaturile băbești. Aveți încredere în inima voastră (nu e asa rațională ca și capul, dar știe ea ce stie). Iubiți-vă copiii din prima secundă, luați-vă pruncii în brate mult, căci nu sunt monstruleți șantajisti, sunt puișori de om care au nevoie de voi. Au timp 90 de ani de viață să învețe că lumea e rece și rea, nu trebuie să învețe asta în primii ani. Și da, se vor învăța să stea în brațe, dar vor sta în brațele voastre 1,2,3 ani din lunga și frumoasa lor viață, iar apoi se vor desprinde și vom duce dorul acelor momente.
Arina
Sursa foto: viitoare mamă via Shutterstock.com
F frumos….dar nu mai pot citi articole de genul asta?.
Art cu masina de politie a fost mega funny si smart. Sau cu tatal + bebe+rulou = love.
Din pacate, nu pot da comment la orice articol, ma „scoate”, cum se zicea odata. Zi faina!
Sunt de acord cu tine.
Parcă ar fi nevoie și de altceva.Imi place mult cum scrie Ioana, i-am cumpărat și cartea,dar simt că mă apropii de saturație.
Uitând – mă la numarul de comentarii,am observat că articolele soțului (pe alte teme) sunt foarte bine primite.
Poate o fi un semn ca „publicul” așteaptă și altceva. Sau poate e doar impresia mea..
Mai, eu scriu despre ce simt ca vreau sa scriu. Daca o sa incep sa scriu despre ce cred eu ca vor sa citesca 50.000 de oameni… nu prea o sa mai fie blogul meu. E ok, eu nu tin musai sa tin pe toata lumea aici, e plin internetul. Eu imi doresc sa raman sa scriu pentru mine si sa ramana sa ma citeasca cine simte ca-i prieste. Nu vreau sa vomite cititorii pe-aici. :))
Și totuși, îmi amintesc că în trecut ai întrebat despre ce ar mai vrea cei 50.000 de cititori să citească pe blog ul tău. Dacă vrei să scrii doar despre ce simți, de ce ai întrebat ce vor alții? Eu am simțit atunci că îți pasă de mine cititorul…dar parcă răspunsul tău de acum mi-a cam rănit „devotamentul” și „consecvența ” cu care te urmăream.
Nu,nu voi vomita citindu-te,promit că dacă ajung acolo mă retrag singură, profitând de faptul ca” nu vrei să ții pe toată lumea aici și ca e plin internetul”.
Am scris primul mesaj,nu ca să te jignesc sau să iți devalorizez activitatea,ci pentru că așa am simțit. Am cerut ceva înainte să mă „despart”.Pentru că ai lăsat impresia ca ești flexibilă, ca accepți sugestii,ca vrei să livrezi publicului și altceva…cumva ca semn de respect pentru el.
Dacă te-am ofensat,îmi cer scuze.
Nu prea inteleg ce vrei sa spui cu „sa livrez publicului si altceva”. De 9 ani scriu despre diverse lucruri care au legatura cu viata mea, asta fac si acum. Despre ce altceva ar fi vorba?
Scrie in continuare despre ce simti tu, draga Ioana. Noi astia (multi sau putini, nu stiu) care iti valoram autenticitatea te vom citi in continuare.
Ok,spui ca scrii despre viața ta.Dar pe blog publici și poveștile de viața ale altor cititori.Deci livrezi altceva decât propria ta experiență.
Sunt experiențe prin care poate nu ai trecut,sentimente pe care nu Le-ai trăit dar pe care alegi sa le publici. Pentru mine asta înseamnă „altceva”.
Și totuși, nu mi-ai răspuns la intrebare:de ce ai întrebat pe blog despre ce am vrea,noi cititorii,sa scrii?
Când ai întrebat asta, ideea de „nu ar mai fi blog ul” tău nu a mai fost luată în considerație?
Nu stiu daca ai observat, dar nu prea am bifat din subiectele cerute atunci de cititori, pentru ca nu le-am simtit, nu am putut, nu erau despre mine. Am vrut sa vad daca se poate sa scriu „pe comanda”, concluzia a fost ca nu merge, nu aici.
Eu scriu despre ce-mi face bine, comunitatea e mai mare, creste in fiecare luna, si asta ma incurajeaza. Sigur ca mereu vor fi oameni al caror traseu, ale caror interese si dorinte cresc diferit de ale mele si e normal ca unii dintre ei, in timp, sa nu ma mai citeasca. Nu pot, si nici nu-mi propun sa ii tin pe toti mereu aproape, e imposibil, eu sunt numai una, voi sunteti sute de mii pe luna, peste 1 milion intr-un an.
Imi pasa de fiecare om in parte, dar cata vreme stiu sigur ca nu-i pot multumi pe toti, cel mai simplu e sa sa fiu eu impacata cu mine si cu ce scriu, si din ce am observat, asta se simte si majoritatea raman cu mine.
Răspunsul de azi îl apreciez și îl înțeleg. A trecut furtuna de ambele parti:)
Pana la urmă,comentariul meu nu a fost la un articol scris de tine,ci la ceea ce ai ales sa publici pe blog.
Ai dreptate, trebuie să scrii despre ce simți tu. Dar poate alegi sa publici și alte subiecte venite din partea cititorilor.
De exemplu,mi-ar plăcea sa citesc despre mămici care locuiesc în zonă de munte și au ales să își ducă pruncii mai aproape de natură, să facă diverse trasee împreună. .Cum a fost experiența, ce recomanda pentru inceput,chestii plăcute sau nu..
Despre ce carti mai citim…ce ne-a marcat.
Documentare interesante despre orice,nu doar parenting.
Cum trecem peste o depresie cauzată de un divorț, de moartea unui părinte, etc.
Prima experiență la psiholog sau prejudecățile pe care le avem legat de subiect.
Mămici care au avut probleme cu greutatea înainte și după sarcină,dacă au ales sa meargă la un antrenor personal sau nutritionist.Daca eu avut rezultate.
Recalificare profesionala la +30 ani,ca tot era cineva zilele trecute care scria despre cât de greu este sa te angajezi după o facultate care te scoate fără meserie.
Experiențe amuzante de la interviuri,teste haioase la care au participat etc.
Sunt sigura ca publicul tău e cu preponderenta feminin,mămici în plina activitate,în pending sau aspirante.Dar pana la a fi mame, toate din noi am avut o viață un pic mai altfel pana la apariția „lui” sau „lor”,depinde de caz:)
Așa că poate,cine știe, exista povesti interesante care așteaptă sa fie spuse.
Eu astept cu interes articole pe orice subiect de interes, doar ca deocamdata am primit doar din cele pe care le-ati citit deja aici. 🙂
Lasă că prin comentariul de mai devreme, am deschis cutia Pandorei:)
Ce,numai Liviu să fie un fashion guru?
Dacă nu cumva a primit cereri pe mail despre cum se îmbracă un corporatist,soț de prințesă și ateu convins până la momentul în care spune:”Mulțumesc lui Dumnezeu ca nu cred în el”:D,atunci eu zic sa fie diversitate …de subiecte!!pam pam
Dragi mamici, tineti-va copiii in brate, atat cat va doriti voi. Faceti-o si pentru noi, mamicile de ingeri. Uneori imi doresc sa fi avut o putere care sa ma faca sa imi iau copilul din pantec si sa il tin in brate toata viata, poate asa nu il pierdeam. Decat sa va simtiti bratele cum dor de dor, mai bine bucurati-va de darul minunat pe care l-ati primit din dragoste.
Nu cred ca exista suferinta mai mare. Sunt cu sufletul alaturi de toate mamicile de ingeri, fiti puternice, intr-o zi veti strange si voi in brate o minunatie de copil si atunci nu o sa ii mai dati drumul. Va imbratisez cu drag!
Gina, nu pot sa-mi imaginez prin ce trece o mama de inger (atat de frumos suna si atat de dureros).
Eu mi-am tinut fata langa mine mereu. Doarme intre noi, e lipita de mine, e mamoasa etc. Consider ca e normal, este MICA. Nu are cum sa fie independenta la cateva zile, luni sau 2 ani (cat are ea).
Normal, ca are chef sa faca ea singura chestii, ca incepe sa mai ‘evadeze’ de langa mine, dar tot are nevoie de bratele mele care sa o ocroteasca. Si le va avea acum la 2 ani si la 50 de ani, daca mai traiesc pana atunci.
Am primit o groaza de sfaturi intelepte de la toata lumea, fac cum simt ca este bine pentru noi. Si bine pentru noi este ca eu sa ii fiu aproape.
Fara legatura strânsă cu tema articolului:
De ce e asa normal ca maternitatea perfecta sa fie cea privata? Aud foarte des aceasta replică, ai testat ambele variante ca sa poti spune care este ‘perfecta’ ?
Pentru mine maternitatea perfecta a fost cea in care am stat in salon numai eu cu copilul si sotul (da, sotul a stat non-stop langa noi, iar copilul putea fi lasat in salon si peste noapte), am platit in avans nasterea si achitat factura pentru tratamente extra la final, nu a fost nevoie sa bag bani in buzunar nimanui, am alaptat la cerere de cate ori a fost nevoie, asistentele s-au purtat exemplar in toate conditiile, si a mai avut si alte beneficii dar nu are rost sa ma lungesc. Nu, nu am testat la stat dar sunt sigura ca nu obtineam tot ce aveam EU nevoie acolo. Pentru altii la stat poate fi absolut perfect, eu de exemplu am gasit toate astea in alta parte. Probabil si cine a scris articolul a simtit tot asa.
Eu am nascut la stat si am facut fix ce ai facut si tu la privat. Sot cu mine, copil cu mine in salon imediat dupa ce am nascut, alaptare la cerere, asistente impecabile, nici un ban in buzunarul nimănui. Ma dernajeaza eticheta pusa gresit si tot mai des spitalelelor de stat.
Poate e bine de spus si ce maternitate si din ce oras (ma refer la cea de stat), tocmai pentru ca lucrurile frumoase merita promovate. 😀
Am nascut in Bucuresti la Filantropia.
Draga Ina, ma indoiesc sincer ca se intampla asta pe la stat (daca ai avut norocul asta, bravo tie; daca era o maternitate din romania, bravo lor). Nu e o eticheta, ci realitatea, m-am interesat cum e maternitatea de stat de aici si nu mi-a placut ce am aflat, de aceea am hotarat altceva. Mihaela zice bine, zi-ne si noua unde ai nascut sa stim unde sa nastem data viitoare in conditii de privat la o maternitate de stat. Astept si parerea altor mamici care au nascut tot acolo.
Ba da, se întâmplă. La maternitatea Bucur, București, unde am născut eu. Cel puțin în 2012.
Am stat cu copilul și cu mama (soțul nu era în țară).
Și se încurajează nașterea naturală etc. Da, la stat
Raspund si eu, nu ca conving persoanele care isi permit sa mearga la privat sa vina la stat (de ce ar face-o?) ci pentru a nu arunca intr-o stare de descurajare persoanele care nu-si permit sa mearga la privat.
eu am nascut in 2012 la Polizu, am primit bebelusul in camera la o ora si ceva dupa ce am nascut, si a stat cu mine pana cand am fost externata. Nu m-a interesat sa stau cu partenerul in camera, dar am inteles ca se poate.
Am dat bani medicului cu care am nascut (…), in rest nimanui. toata lumea s-a purtat amabil cu mine si nu am avut nici o experienta neplacuta.
Pentru ca la maternitatea privata TU esti cea care conteaza, nu dr., nu asistente, etc, pentru ca tot ce iti doresti in cel mai frumos moment din viata ta conteaza, e pus pe primul loc de oamenii de acolo. Vreau sa alaptez din prima clipa, e ok, se poate, vreau sa stau cu bebelusul non stop, se poate, vreau sa stea cu mine sotul sau mama sau cineva apropiat, se poate, vreau sa imi amintesc acele momente cu drag toata viata, se poate. O maternitate privata ofera ce ar trebui sa ofere sistemul de stat intr-o tara civilzata. Cam de aceea.
in maternitatile private sunt tot oameni. unii mai naspa, altii mai putin naspa. angajati mai profesionisti si angajati mai neprofesionisti. am o cunostinta care a nascut la regina maria si a cerut sa alapteze copilul imediat ce s-a nascut. asistenta a insistat ca trebuie masurat/ cantarit, ea a insistat ca vrea sa-l alapteze. i s-a spus: bine, dar daca iti moare copilul sa nu dai vina pe mine
Oh well. as fi crezut ca numai la stat se poate asa ceva. pana la urma oamenii sunt cum sunt ei indiferent de locul in care lucreaza (e drept totusi ca sansele sa fie mai ingrozitori daca au mai multe lipsuri sunt mai mari…)
Bebelusul meu adoarme cel mai usor la san, in brate sau tinut pe umar. Pot sa il las noaptea in patut (a fost o alegere personala pe care nu o sa o dezbat); pot sa il pun in pat langa mine, dar preferabil atingandu-l si tanandu-i picioarele in poala mea; doarme si singur cand e nevoie, dar cel mai bine doarme cu mine, pe mine, inconjurat de dragoste. Iar eu am tone de dragoste sa ii ofer acum cat e mic – si profit acum cat are nevoie din plin, pe urma voi mai avea tot atat de dat (daca nu mai mult) dar nu va mai dori sa primeasca
Când ești mama cred ca instinctul tau e cel mai bun profesor. Când bebelușul meu avea colici și plângea de durere și nicio forma de legănare în brate nu avea efect, il puneam la san și acolo se liniștea, chiar dacă nu era lăptic. Peste tot citeam același lucru și lumea îmi spunea ca e o greșeală, ca bb se va folosi de san pe post de suzeta si nu vom scăpa ușor de asta. Dar inima nu ma lasa să-l vad cum plânge și bine am făcut. A renunțat el singur când n-a mai avut colici, fără drame. Ma bucur ca mi-am urmat instinctul.
Copilul meu are un an si o luna iar atunci cand mergem la somn adoarme doar daca simte o particica din pielea lui mami. Ori ma mangaie cu ambele maini pe brat (de aia stau mai mult cu maneca scurta) pana adoarme, ori imi descopar burta (sau imi ridica chiar el bluza) si se cuibareste acolo unde a stat el 9 luni, numai ca acum pe dinafara, ori stam amandoi fata in fata imbratisati si el imi tine manutele pe obraji. Si treaba asta ma face fericita!
Am avut ghinionul si norocul in acelasi timp sa traiesc departe de familie, de aceea am fost doar noi doi si tati iar eu mi-am ascultat instinctul fara alte influente din afara, acum avem o relatie speciala iar copilul meu e un copil vesel si sanatos.
PS: sa scriu in calendar ca astazi i-am scris pentru prima oara Printesei! 🙂
Ce frumos… Baietelul meu de 1 an jumate adoarme/doarme exclusiv pe mine sau pe sot. Imi e drag de el de mor…. dar se face din ce in ce mai greu, are deja peste 13 kg si eu nu il mai pot tine pe mine. Idei cum sa facem sa ne fie bine?:)
Si eu am primi o grămadă de sfaturi cand eram însărcinată si dupa. Îmi formasem o idee despre cum ar trebui crescut copilul dinante sa nasc: Cat mai Putin in brate ca sa nu se invete, dormit in patut ca altfel va dormi cu tine pana la pensie, mese regulate, etc.
Bebe m-a invatat ca e normal sa-l tin in brate, l-am luat cu mine in pat dupa luni de chin intre camera lui si a noastră (si a dormit apoi aproape toata noaptea), cu mancatul l-am ascultat tot pe el si si-a facut singur un program.
Acum cel mare are trei ani, s-a mutat singur in camera lui (ca patul lui e mai frumo ?), nu mai vrea in brate decât daca plânge si tare ma bucura si ma intristeaza asta… Mă bucur ca este independent si ma intristeaza ca a trecut asa de repede timpul…
Eu cred ca un copil iubit, tinut in brate cat vrea el, este mai sigur pe el si se „desprinde” mai repede de mama.
La bebe 2 am facut la fel, si pot sa-i las cu parintii sau cu un prieten fără nicio problema, cel mare este intelegator si bland.
Am avut grija mereu sa le arat ca ii iubesc, sa-i asigur ca niciodată nu-i voi lăsa altundeva (aud des in parc „daca nu mergi cu mine te las aici”, etc.) si la noi a functionat.
Copiii nu manipulează, ei au nevoi pe care ni le arata cum pot (plâng, fac vreo nazbatie, se infurie). Daca suntem mereu acolo furtuna trece mai repede iar ei sunt mai siguri pe ei si mai fericiti.
Important este sa ne ascultam instinctul si sa-i ascultam pe ei.
Felicitari pentru articol! Eu sunt foarte bucuroasa ca nu am ascultat niciun sfat babesc! Am tinut fetita pe pieptul nostru la somnul de peste zi pana la 3 luni, atat si-a dorit ea. Dupa varsta de 3 luni nu a mai stat. Dar pana la 3 luni a fost o incantare sa dormim cu ingerasul pe piept. Dormeam efectiv cate o ora, doua, cu ea pe piept, cu pilota peste ea si bagata pe sub corpul meu, ca sa fie bine sustinuta (mi-era teama sa nu ma întorc in somn cu ea, dar bineînțeles ca nu s-a intamplat acest lucru niciodata). Eram impachetate amandoua ca o sarmaluta. Imi aduc aminte cu drag de acea perioada. Si acum are 1 an si 10 luni si mai adoarme pe piept uneori, seara. Dar de obicei adoarme in patutul ei, lipit de al nostru. Deci nu va fie teama ca se invata asa sau ca nu mai adorm usor…tineti-va puii in brate atat cat isi doresc ei. Nu cred ca asteptati cu nerabdare sa vedeti cum nu mai au nevoie de voi!
Eu primele amintiri le am începând cu vârsta de 5 ani. Din punctul meu de vedere contează prea puțin cât de mult am fost ținută în brațe la 1 an, pentru ca pur și simplu nu îmi aduc aminte deloc ce a fost atunci. Faptul ca mama s-a întors la serviciu după 3 luni nu m-a traumatizat deloc, dacă ar fi stat 3 ani, pentru mine, cea care sunt acum, ar fi fost același lucru.
Tu care esti acum nu esti plamadita doar din experiente pe care ti le amintesti 🙂
Ai scris foarte frumos, Arina! Imi plac mult guest-post-urile pentru ca ofera sansa sa isi spuna parerea unor mame care nu au blog.
Si eu am nascut la o maternitate de stat din Bucuresti, la Malaxa. A fost bine, dr cu care am nascut este minunat. Am nascut noaptea la ora 1:30 si dimineata pe la 10-11 mi.au adus bebelusul care a ramas cu mine pana la externare. Bani nu am bagat in buzunare si totusi asistentele au fost ok, m.au ajutat cand am avut nevoie, am plecat f multumita de acolo, nici nu ma asteptam.
Eu am doi copii, deja mai mari, si pe amandoi i-a tinut in brate cat erau foarte mici ca la un moment dat aveam impresia ca doar cu ei in brate sau cu ei la alaptat stau ca nu fac nimic altceva. si acum primesc reprosuri de la familie ca i-am rasfatat prea mult.. dar sa va zic ceva acele momente unice nu se mai intorc niciodata, ei nu vor mai fi bebelusi niciodata, nu o sa ii mai pot tine in brate si sa doarma la mine in brate niciodata ca pe masura ce cresc devin independenti si nu mai au nevoie de noi, deci eu zic ca nu mi-am pierdut timpul ci am savurat din plin „bebelusii” si ei pe mami a lor.
Draga Ioana, chit ca probabil nu vei publica articolul meu, tot o sa iti spun, ca fata de primele doua cititioare ai arata o lipsa considerabila de respect. Acum cateva zile ai publicat pe blog un protest fata de cei care iti contesta publicarea materialelor publicitare pe blog si ai punctat corect ca….din asta traiesti. Ba chiar ai intrebat ce vor de la tine? Sa se bucure de munca ta, pt care nu le iei niciun ban, dar in acelasi timp sa te vada murind de foame? Corect punct de vedere, nimic de zis, dar de la mine se vede ca acolo ai pretins ca nu scrii exclusiv PT TINE. Ce ai facut cu raspunsurile de mai sus a fost, asa cum am spus, lipsa de respect si personal cred ca ai datora niste scuze cititoarei la care te-ai burzuluit indicandu-i sa plece daca nu ii convine ce scrii pe blog, ca oricum nu scrii pt ea ci pt tine si eventual pt altii care nu fac atatea nazuri.
Multe sfaturi stiu sa dea unii. Si de ce oare oamenii stiu sa educe mai bine copii altora decat pe ai lor? 🙂
Aud zilnic, chiar de la cei apropiati, ca se va obisnui in brate, ca nu va vrea sa doarma in patut (acum doarme cu mine), ca tre sa doarma singura in camera ei (bebe de 2LUNI oameni buni)… O sa merg pe capete, pe suflete si pe ce o mai fi nevoie, dar o sa fac pentru bebe meu asa cum simt si cum cred ca este mai bine pentru ea. Adoc sa deschid ochii dimineata si sa ne oferim cate un zambet luminos pana la urechi. Vreau ca fata mea sa stie ca voi fi mereu alaturi de ea.