Anul celălalt, înainte de Revelion, ne-am adunat câțiva oameni dragi și am pus pe hârtie, fiecare în secret, câteva planuri, gânduri, rezoluții, promisiuni pentru anul ce urma să înceapă. Am împăturit bilețelele mici, am scris pe fiecare numele autorului, le-am pus suuuus în bibliotecă într-un coș mic de bambus pe care nu l-am mai atins vreme de 12 luni. Anul trecut la final, ne-am adunat să desfacem bilețelele, să vedem ce s-a ales de planurile și promisiunile noastre. Unii dintre noi le-au bifat pe toate, alții pe niciunele, eu am ratat două din cinci, poate cele mai importante. După ce ne-am amuzat pe seama celor mai neinspirați și i-am invidiat pe cei cu planul bifat 100%, am scris din nou bilețele pentru anul ce urma să înceapă. Am și uitat ce am trecut pe ele, deși a trecut abia o lună. Ce știu sigur e că am fost decisă să am un an mai bun, mai puțin dureros.
Din păcate, nu contează cât sunt de decisă eu. Anul a început rău, prea rău. Am operat din nou copilul mic, mi se rupe sufletul de durerea lui și de temerile noastre că nici de data asta n-o să fie bine. În aceeași zi în care eu făceam cărare în fața blocului operator, bunicul meu a murit. A avut un sfârșit violent, neașteptat, cu atât mai năucitor pentru noi, care-i admiram puterea și sănătatea la cei 90 de ani ai lui. Știu sigur că unul dintre planurile mele, scris pe bilețel acum o lună, nu se va împlini: cel pe care am scris că vreau ca peste un an să fim tot atâția la număr. Asta scrisesem și în anul dinainte, dar a murit tata, am rămas mai puțini cu unul. Acum s-a dus și tatăl lui, un om care mi-a fost aproape mulți ani din viață, cu care am ținut legătura până în ziua în care a murit, un om puternic, talentat, bun, corect, un om cum nu prea se mai fac în zilele noastre.
Îmi rulez în cap ultimele vorbe pe care ni le-am spus, în dimineața zilei în care a murit. El m-a întrebat de copii, eu i-am spus să aibă grijă de el și că abia aștept să ne vedem cu bine.
Dacă aș crede în viața de după moarte, aș spune că mă bucur că în sfârșit s-a regăsit în pace cu băiatul lui, pe care l-a căutat prin lume 23 de ani încheiați și care i-a luat-o înainte cu moartea. Nici o scenă din toată viața mea nu mi s-a părut mai sfâșietoare decât să-l văd pe bunicul plângând ca un copil la capătul sicriului băiatului lui. Hohotea ca un copil mic în brațele mele, mângâia sicriul, căuta în jur semne că ce i se întâmplă e doar un coșmar. Cinci luni mai târziu, s-a dus și el. Sicriu peste sicriu, în aceeași groapă mică, deasupra bunicii mele.
Dar nu cred în viața de după moarte. Cred că nu e nimic dincolo, nici conștiință, nici bucurie. E nimic, nu mai suntem noi, deci nu mai contează, pentru el, nimic.
Contează pentru noi că o să-i ducem lipsa, că a plecat așa, într-un fel de zbor ratat, de parcă fugea de moarte, dar în sensul greșit.
Mă uit cu frică în jur la câți am rămas. Prea puțini. Mi-e frică pentru noi. Nu mai vreau telefoane care încep cu liniște. Strâng în brațe ce mi-a rămas din familia mea și vreau să încremenesc aici. Să se termine odată cu durerea, chinul și moartea.
Nu mai știu ce am pus pe bilețelele alea, dar sigur unul dintre ele a fost degeaba. Uneori, oricât de mult ți-ai dori un lucru, îți scapă printre degete. Probabil ca să mai înveți ceva, sau poate fix degeaba.
Sursa foto: înmormântare via Shutterstock.com
Eu cred cu tărie că sufletul există și după moartea fizică. Nu se poate să ne dispară toate gândurile în neant doar știm că pe lumea asta ”nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă ci totul se transformă”… Deci am un punct de care să mă sprijin.
Azi am îngropat-o pe mama și sunt devastată.
Imi pare foarte rau. 🙁 Iti doresc rabdare si putere.
Durerea si golul asta din suflet este infernal. Imi pare rau ca trebuie sa treci prin asta.
Nu am si nu exista cuvinte care sa te ajute.
Cand ti se limpezesc gandurile, citeste cartea ‘the drama of the gifted child’ de Alice Miller. O sa te ajute poate sa faci pace cu tatal tau.
De obicei „a new year resolution list” trebuie sa contina planuri personale, nu ceea ce tine de ceilalti. Moarte nu tine de noi si daca ne punem pe lista sa nu murim , putem avea surprize si dezamagiri.
Cred ca depinde si cum privesti moartea si cum s-a deschis acest subiect in familie. La mine in familie adultii dupa o anumita varsta o asteptau cu seninatate. La varste prea tinere este o tragedie insa la 60-90 ani, hai sa recunoastem, nu mai e o surpriza. Este bine sa vorbesti cu copiii despre acest subiect (nu sa insisti), insa sa le spui ca se vor descurca si fara tine, ca asa este cursul vietii. Bineinteles pot aparea si surprize…
e prima data cand vad o persoana care are chiar si mai putin tact decat mine :)))
Cinderella, zici despre surpriza de parca singura problema cu moartea cuiva apropiat este surpriza. :))
La 60 de ani nu esti tanar, dar nici chiar batran, inca mai lucrezi, nu esti pensionar. Asta imi aduce aminte de cei de la stiri care (lipstiti de tact) folosesc exprimari de genul: „un batran de 62 de ani, o batrana de 60 de ani” in loc de un barbat, sau o femeie, ce se mai zic de domn si doamna. Atata timp cat persoana respectiva nu are varsta de pensionare, cum putem zice ca e batrana? Se presupune ca e apta de munca.
Pe de alta parte, indiferent ca te astepti sau nu sa moara cineva, golul lasat in urma e la fel, de exemplu nu mai poti sa vorbesti cu el ever. NEVER. Nu conteaza ca a murit de boala lunga sau de infarct. Nu exista consolare decat in bucuria de a petrece timp cu cei prezenti.
Cinderella, Doamne, mama are 60 de ani. Eu consider ca are viata inainte. E in sfarsit la pensie si are destui bani sa faca ce vrea: voluntariat, calatorii, sa se vada cu prietenele, sa petreaca timp cu noi, copiii ei…
Sa imi explice cineva cum se poate ca la 60-70 sa iti astepti moartea senin?
Chiar, tu cati ani ai?
Draga Ioana, imi pare rau pentru pierderea ta.
Cinderella, wow. Chiar asa sa fie? Ai mei se apropie vertiginos de 60 de ani, chiar nu vreau sa imi imaginez ca gata, asta a fost, sfarsit. Si chiar daca te astepti ca cineva sa moara, asta nu inseamna ca te doare mai putin si zici ridicand din umeri „oh well… ma asteptam, asta e, viata merge inainte”.
Ioana, condoleante si imbratisari!
Eu știu sigur că sufletele celor dragi plutesc undeva, deasupra noastră și ne îndrumă în viață. Poate dacă nu mi-ar fi murit tatăl și doi bunici când aveam vârstă fragedă, dar și bunica mea draga care a plecat când îmi deschideam aripile spre viață nu aș fi crezut asta. Dar în tot timpul asta ei au avut grija de mine de undeva, știu asta, simt asta, prea multe lucruri s-au aranjat asa cum trebuia fără ca eu sa fac ceva deosebit. De exemplu, am aflat ca sunt însărcinată în ziua în care soțul meu era operat de tumora renală, iar copilul nostru s-a născut cu exact o zi înainte de ziua tatălui meu, deși nu era la termen. Acum îi poartă numele și seamănă mult cu el.
Buna, Am 31 de ani. Imi pare rau daca v-am socat. La mine in familie bunicii discutau cu noi, nepotii despre moarte. Spuneau ca sunt pregatiti pentru asta , ca vor doar sa nu se chinuie si sa nu chinuie si pe altii. Mama mi-a zis de mult timp ca daca va ramane imobilizata la pat, sa o internez la azil, sa nu fie o povara. Nu stiu daca voi face chiar asta.
Insa efectul acestor discutii, a avut un efect pozitiv pentru mine, zic eu. Cand a murit bunicul, pe care l-am iubit, am plans o singura zi. Apoi mi-am adus aminte de discutiile noastre si am stiut ca era pregatit.Eram impacata cu ideea.
Printesa draga, te imbratisez!
Eu mi-am pierdut bunica de suflet cu o saptamana inaintea nuntii si pe mama la doua saptamani dupa botezul baiatului meu. Parca mi-e si frica sa ma mai gandesc la un alt copil… M-au ajutat mult cartile lui DC Dulcan, Eckart Tolle si Alan Watts.
Condoleante, printesa draga! Prea multe evenimente nefericite la voi in ultima perioada. Trebuie sa vina si vremuri mai bune.
Sanatate multa puiului mic! Stiu cum e sa treci prin asa ceva, baietelul meu a fost operat pe cord la 1 an si 8 luni. Inca il monitorizam, nu se stie daca va mai fi nevoie de alta operatie sau nu… timpul va spune asta. Dar stiu cum e sa iti duca copilul in operatie si sa nu stii ce sa faci ca sa iti alungi gandurile si nelinistea. Pentru mine, orele cat el a fost in operatie au fost cele mai crunte din viata mea de pana acum. Nu vreau sa mai trec prin asa ceva
Si apoi a urmat recuperarea, Doamne, cat ma abtineam sa nu plang de fata cu el, ca sa ii insuflu putere… dar acum e bine, ma uit la el si ma gandesc ca el a trecut prin lucruri prin care multi dintre noi, adultii, nu am trecut. Si a suportat totul. Pentru mine, va fi mereu un erou pentru asta, si un model.
Sanatate multa va doresc!
Daca tot se recomandau cateva carti de incurajare, recomand si eu una: „O mie de daruri” de Ann Voskamp.
La fel as zice si eu, cum au scris altii despre carte:
„Rareori am avut privilegiul de a recomanda altora o carte atat de frumoasa. Intorcand pagina dupa pagina, am devenit din ce in ce mai convinsa ca viata mea nu va mai fi niciodata la fel.”
– Angie Smith
„Ann Voskamp este realmente o scriitoare talentata; cartea ei e una dintre cele mai bune din cate am citit vreodata. Daca vrei o carte-provocare, una care sa te zguduie, dar intr-un fel cum nu se poate mai frumos, atunci ai gasit-o deja. Nu e genul de carte pe care o citesti o singura data si apoi o uiti in biblioteca. E o comoara la care vei reveni ani de-a randul.”
– Lysa Terkeurst
„Convingatoare, subtila si poetica, „O mie de daruri” ne lanseaza provocarea de a multumi pentru toate lucrurile. Gratie remarcabilului ei talent de povestitoare, Ann Voskamp ne impartaseste momente dureroase, tragice chiar, fara a se teme sa se puna intr-o postura vulnerabila. O mie de daruri este o carte rara, plina de intelepciune, lumina si speranta; este construita in jurul unor adevaruri fundamentale care va vor ajuta sa descoperiti harul lui Dumnezeu in imprejurarile zilnice ale vietii, fie ele binecuvantari sau incercari.”
– Matthew Paul Turner
Sănătate multa și liniște în minte și suflet!
Condoleante!
Si sanatate multa lui Ivan! !
Bunicul meu a murit la 91 de ani.. In acea ultima dimineață in care l-am vazut, nu dadea niciun semn ca isi traia ultimele ore din viata, eu plecam in orasul in care eram studenta, el m-a condus pana la masina, ne-am imbratisat, si a ramas in poarta.. Parca il vad si acum.. La cateva ore dupa, am fost sunata sa ma intorc acasa, ca bunicul nu mai e.
Cu un an inaintea lui am pierdut-o pe mama, si la 8 luni dupa el s-a dus si bunica.
In mai putin de 2 ani casa noastră s-a golit.. Mi-a ramas doar tata.
Acum e bine si el, eu am familia mea minunata, Dumnezeu mi i-a luat repede pe ei, dar mi-a oferit in schimb 3 ingeri care imi umplu sufletul in fiecare zi.
Acum suntem bine toti, au trecut mai bine de 11 ani de atunci, dar la momentul acela am trait niste clipe ingrozitoare.
Timpul nu vindeca ranile, dar incet, incet inveti sa traiesti cu ele in suflet. .
Ioana Draga, imi pare extrem de rau… Nu am cuvinte… E greu, foarte greu sa pierzi pe cineva drag… Cuvintele sunt de prisos… Condoleanțe!
Si sănătate multă puiului mic, la toata lumea de altfel…
Va transmit toate gândurile mele pozitive!
?
Nici eu nu cred in viata de dupa moarte.Dar cred in invierea de care spune Biblia, adica o viata noua, lucru de care noi ca si crestini am uitat.Iubesc cuvintele: „El (Dummezeu)va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Biblia,din cartea Apocalipsa 21:4.
Ma gandeam la ele acum cand un prieten bun ne-a spus ca e suspect de cancer.Si ma gandeam la sotia lui si la fetita lui mica.
Ioana,esti un om atat de talentat,de sensibil…cred ca esti un om bun si ca vei gasi puterea de a intelege pierderea bunicului.Pana la urma,moartea este unica certitudine a vietii. Iti doresc sa ai putere, sa fii langa baietelul tau cu sufletul intreg si la sfarsitul anului sa iti dai seama ca dorintele scrise au fost depasite in bucurii si impliniri de cele realizate!
Îmi pare rău ca ai strâns atâta durere într-un timp așa scurt. Eu cred cu tărie că este ceva Dincolo, dar asta nu mi-ar ușura cu nimic suferința în cazul în care aș pierde pe cineva drag. Sper ca cel mic să fie bine.
Printesa, viata de dupa moarte exista. Ca dovada iti aduc observatiile de la azilele de batrani din Suedia. Aici oamenii in marea majoritate nu cred in Dumnezeu si nu se duc la biserica. E aproape ca in Franta. Aici esti privit ca dus cu plut dc zici ca te duci la biserica. Ei, in conditiile acestei secularizari generale experientele din preajma mortii sunt considerate interesante in sensul ca pare ca exista o coerenta. De exemplu multi oameni inainte de a muri sunt vizitati de rude decedate anterior care ii linistesc ca totul va fi bine. Oameni care inainte erau terorizati de gandul ca vor muri devin calmi si senini. Dc ar fi doar cateva exp de gen ar fi ceva, dar e o situatie intalnita frecvent. Alta observatie frecventa sunt asa zisele viziuni de vaduv. Dupa moartea partenerului-ei, multi oameni experiaza ca sunt vizitati de sufletul persoanei iubite care le spun de cele mai multe ori ca sunt bine acolo unde au ajuns. Cei de aici care au cercetar fenomenele acestea considera ciudat faptul ca persoane diferite au experiente atat de similare. Fiecare crede ce vrea. Eu cred in Dumnezeu si poate va amintiti povestea mea cu mediumul care m-a determinat sa cred prin capacitatile ei senzationale pe care le-am mai cautat la alte persoane fara sa le regasesc. Am vazut-o de curand si e la fel de senzationala. Daca Dumnezeu nu ar exista dragostea nu ar fi de gasit nicaieri. Am trai ca in jungla, ceea ce nu e cazul. Condoleante!