ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Presimt că acest articol va stârni controverse, dar promit să mă străduiesc să păstrez o perspectivă echilibrată.
Nu am pretenţia de a deţine monopolul pe subiect, nu am citit mult pe tema asta, aş vrea doar să vă împărtăşesc experienţa mea și să va fac să reflectaţi măcar puţin, pe cele din voi care poate nu v-aţi gândit niciodată că o prietenie, chiar extrem de strânsă, e destul de greu încercată de apariţia unui copil în viața DOAR UNEIA dintre voi două. Mai ales în condiţiile în care cealaltă e departe (sau poate nu va ajunge acolo niciodată) de stadiul la care să îşi dorească/ să aibă un copil.
Nu am fost niciodată genul ‘mămos’. În copilărie, mă plictiseau manifestările de adoraţie în care fetiţe de vârsta mea se lansau la apariţia unui bebe în peisaj. Și atitudinea asta s-a menţinut până spre 30 de ani. La 20 mă interesau cu totul alte lucruri: voiam independenţa financiară, să experimentez viaţa în toate felurile posibile (dar legale) şi mai ales să văd lumea. Nu visam la o nuntă de vis. La o relaţie de vis, da. Însă mai important ca orice era ce voiam eu pentru mine, pentru devenirea mea, şi nu simţeam decât că a face la acel moment copii mi-ar fi tăiat din aripi.
Prima mea prietenă foarte bună s-a căsătorit la 26 de ani şi curând a rămas însărcinată. Am încercat să rămânem apropiate, dar a fost greu. Universurile noastre se distanţaseră enorm, de la indisponibilitatea ei a ieşi în oraş, până la subiectele de conversaţie. Simţeam că gravităm pe alte orbite, iar pentru ea nu mai rămăsese loc pentru ce simţeam şi trăiam eu. Aveam senzaţia că nu mai vrea să recepteze nimic care iese din sfera ei familială, o suficienţă care pe atunci mă scotea din sărite. M-am îndepărtat treptat, dar şi pentru că atunci când traversam o perioada mai proastă din punct de vedere sentimental, aveam senzaţia de şi mai multă inadecvare văzând mulţumirea pe care îmi părea că mi-o serveşte ca exemplu.
Au mai trecut nişte ani, între timp ea a făcut şi al doilea copil şi lucrurile s-au mai reglat. Mi-am dat seama unde greşisem eu. Chiar dacă nu eşti înebunit după copii, poţi să faci o minimă încercare de apropiere, s-ar putea chiar să fii plăcut surprins. La un moment dat am constatat şi că ea suferise după îndepărtarea mea şi că ceea ce percepusem ca mulţumire şi auto-suficienţă nu era chiar aşa. Am realizat cât timp şi energie presupune să te ocupi cu adevărat de copiii tăi şi că e normal să nu îţi mai rămână la fel de multă (cel puţin, nu în fiecare zi) pentru ceilalţi. Am ajuns chiar la concluzia că, deşi nu este dorinţa imensă a vieţii mele, a creşte bine un copil, a te provoca permanent pentru a te dezvolta alături de el, e unul dintre cele mai admirabile lucruri care se pot face pe lumea asta.
Poate sentimentele mele de distanţare nu ar fi survenit atât de acut dacă România ar fi fost în general o ţară mai tolerantă cu decizia unora din femei de a nu deveni mame. În afară de familia mea apropiată, de nenumărate ori persoane abia cunoscute s-au grăbit să mă sfătuiască ‘să nu mai amân’, să fac neapărat asta pentru că e cel mai important ş.a.m.d, cunoaşteţi abordarea. După părerea mea, mentalitatea generală în România, chiar şi în mediu urban, rămâne încă mult în urmă la capitolul respectarea opţiunilor personale şi a diferenţelor. Pur şi simplu multora le este cu totul imposibil să conceapă că unele din noi nu ardem de dorinţa maternităţii. Şi nu înţeleg deloc cât ne răneşte compasiunea pe care simt nevoia să ne-o arate, sau pretenţia lor că ştiu mai bine ce ne trebuie… Apropos, aţi citit ‘Committed’ a lui Elisabeth Gilbert? Cei care nu înţeleg ‘cum se poate aşa ceva’ s-ar putea lămuri citind-o… sper că şi mama, care tocmai o parcurge.
Revenind, dacă sunteţi în situaţia prietenei mele, aveţi copii şi parcă prieteniile voastre cu cele care nu au sunt un pic zdruncinate, prin prisma experienţei mele eu v-aş sugera :
• să nu uitaţi cum e să fii liber de obligaţii, curios, gata să încerci ceva nou. Întrebaţi-o ce a mai făcut, cum mai e viaţa ei, chiar dacă vorbiţi câteva minute pe săptămână, nu vorbiţi numai despre voi şi/sau copii. Mai ales când vorbiţi la telefon, dacă chiar trebuie să vă întrerupeţi ca să le faceţi observaţii copiilor, atunci când reveniţi scuzaţi-vă. Mai ales dacă ea tocmai vă povestea ceva extrem de personal. Dacă nu veţi face asta, e foarte probabil ca ea să se simtă ca un accesoriu…
• dacă momentan ea nu are un partener, gândiţi-vă că invitaţiile de a-şi petrece timpul cu voi şi/sau cu alte familii cu copii nu sunt chiar cea mai atractivă variantă pentru ea. Sau nu exclusiv aceste invitaţii, mai exact. Unde să aibă şansa să cunoască pe cineva – printre taţii de familie?
• nu presupuneţi că automat o interesează totul despre copiii voştri, doar pentru că e prietena voastră. Mai ales dacă e o persoană care nu adoră copiii.
• dacă se întâmplă să aibă o decepţie amoroasă, încercaţi să nu îi daţi impresia că drumul vostru ‘e cel drept şi frumos’ – cu familia perfectă alături. Oamenii au acest prost obicei a se compara întruna…
• nu uitaţi că o prietenie se susţine nu numai prin sentimente şi istorii personale, dar şi prin preocupări comune. Încercaţi cât de cât să păstraţi ceva activităţi împreună (nu doar ieşitul în parc cu copiii).
• şi mai ales, aveţi răbdare! Cam toţi copiii sfârşesc prin a te cuceri dacă petreci mai mult timp cu ei. Asta se va întâmpla şi cu ea. Şi chiar dacă nu va fi definitiv cucerită, tot va deveni mai tolerantă, cu timpul.
Iar dacă sunteţi prietena fără copii:
• înţelegeţi că prietena voastră tocmai a intrat într-o altă etapă de viaţă, foarte provocatoare din multe puncte de vedere. Daţi-i timp să se acomodeze, vor veni din nou vremuri cu mai multă disponibilitate pentru relaţia voastră
• a te ocupa de copii este cu mult mai mult decât un job cu normă întreagă, mai ales când nu ai un ajutor consistent. Oricât de important ar fi ce vi se întâmplă vouă, unele chestiuni care li se întâmplă copiilor ei chiar pot fi de viaţă şi de moarte pentru ea
• chiar dacă nu sunteţi o fire prea maternă, încercaţi să fiţi deschisă cu copiii ei. Un copil poate fi o sursă de multe surprize plăcute şi chiar revelaţii
• de cele mai multe ori, maternitatea aduce cu ea un mod mai profund de a vedea viaţa, iar asta va da o dimensiune în plus relaţiei voastre
• dacă chiar va leagă multe lucruri, legătura se va păstra. Aveţi puţină încredere. 🙂
Dora
Sursa foto: prietene via Shutterstock.com
Foarte bine scris e articolul! Nu am fost nici eu niciodată mămoasa si cu cat treceau anii, prietenele mele erau la primul, pe urma la al doilea copil si relațiile noastre se schimbaseră.. Eu cu cariera, călătoriile, ele cu copiii. Nu am înțeles la vârsta respectiva de ce cineva proaspăt ieșit din facultate si căsătorit vroia imediat un copil..acum da, stiu. Eu ma bucuram de libertate, de relația in duo cu sotul meu si deși știam ca o sa avem un copil la un moment dat simteam ca sunt asa de multele făcut înainte.. Si ma bucur din suflet ca am așteptat.. Acum insa, de cand am devenit mama vad altfel lucrurile si le înțeleg si pe prietenele mele cu preocupările de atunci….si universul nostru se învârte in jurul bebelui
Foarte util articolul. Am fost în ambele situații oarecum, și e foarte util sa vezi și din perspectiva celuilalt.
Am noroc de prietene exceptionale care chiar daca au facut copii, si-au adus aminte sa ma intrebe si pe mine ce fac in cele cinci minute disponibile la telefon. La randul meu am facut tot posibilul sa le fiu alaturi si sa le ascult cand imi spuneau ca le e greu si nu au timp nici macar pentru un dus decent sau sa le ajut atunci cand aveau nevoie. Afectiunea si intelegerea reciproca au ajutat mult in pastrarea relatiei de prietenie in conditiile in care vietile noastre sunt foarte diferite.
Foarte misto articolul, Dora! Succes in mentinerea prieteniei si in gasirea drumului si relatiei de vis!
Nu mi-am dorit niciodata in mod special, copii, desi imi placeau copiii. Imi placea viata mea, acea libertate de a iesi pe usa cand aveam chef si de a pleca oriunde fara sa ma gandesc prea mult inainte. Imi place si acum. Apoi, la 32 de ani, am devenit mama. Nu regret ca am facut acest pas si o iubesc pe fetita mea mai mult decat am crezut ca pot iubi vreodata. Viata mea a primit o noua dimensiune si multe s-au schimbat. Acum, vazand lucrurile din ambele puncte de vedere, consider ca daca ai dubii in a face un copil, mai bine nu-l faci. Nu e deloc usor si daca nu vrei, s-ar putea sa regreti si copilul nu are nici o vina. Nu inteleg nici eu mila asta fata de persoanele care vor copii. Dar cel mai bine e sa ignori. Ca un sfat aditional pentru cele care nu au copii, este acela ca prietena care a devenit mama duce dorul barfelor si povestilor total opuse vietii ei de mama. Vrea sa auda povesti care nu includ copii, nu doar intrebari despre copii, chiar daca printre altele mai strecoara un „Gheorghita, nu baga mainilr in priza!” sau mai stiu eu ce. Si ele au ramas femei. Tineti cont si de asta. 🙂
Intradevar, prietenia este un lucru foarte sfant.
Eu am 2 copii si am in continuare relatii bune de prietenie cu persoane single, care poate isi doresc sa fie mame, dar nu au avut noroc de un partener ok, sau nu a fost sa fie, nu au ramas insarcinate din varii motive. Inclusiv sora mea cea mica (in varsta de 33 de ani)face parte din acesta categorie, desi are o relatie indelungata cu un baiat de ceva timp, nu se concretizeaza ceva gen casatorie, familie, desi sunt sigura ca isi doresc amandoi, lipseste un ingredient.
Ideea e ca nu trebuie sa le judecam prin prisma alegerilor personale, noi suntem prea obisnuiti si setati pe tiparul asta casatorie-copii , si nu e ok.
Relatiile mele de prietenie au rezistat in ciuda alegerilor personale pe care le-am facut.
Referitor la mine, eu nu am fost niciodata foarte convinsa ca vreau sa fiu mama, sotie,dar pana la urma, copii si familia mea reprezinta cea mai mare multumire sufleteasca si cea mai mare realizare a mea. Eu mai degraba mi-as fi dorit sa calatoresc, sa fac cariera, nicidecum sa ma marit si sa fac primul copil la 26 de ani.Dar asta mi a rezervat mie viata,si ma simt binecuvantata si implinita.
Când am născut-o pe fiică-mea, prietena mea, care nu avea copii pe atunci, a devenit prietenă și pentru cea mică. Venea des la băița junioarei, se juca cu ea, îi cumpăra de toate și o învăța tot felul de năzdrăvănii.Comunicarea noastră n-a avut de suferit pentru că ea era prezentă și eu la fel, receptivă la grijile și apăsările ei de atunci.Eu spun că am reușit să ne facem timp și pentru noi două, cele de dinaintea apariției fiică-mii. Ieşeam în trei, povesteam și ne distram.
Peste nouă ani a apărut și fiul ei în peisaj și ne-am acomodat la noua situație, a fost chiar bine, eu spun că ne-am descurcat.
Problema este când una din prietene face copii și cealaltă nu și nici nu e pro copii (adică nu se joaca cu ei, nu i se par dulcici, genul de femeie care numește copiii plozi). Atunci dacă nu se lasă cate un pic de la fiecare prietenia se răcește sau chiar se destramă. Cel mai des se întâmplă în tinerețe, când ambele spirite su t extraconvinse de adevărul lor. Am observat ca vârsta te face mai tolerant cu alegerile celor din jur.
Iar apropo de societatea care presează femeile sa facă copii, asta într-adevăr mi se pare cel puțin lipsa de tact dacă nu chiar nesimțire. Oare cei care te sfătuiesc „nu mai amâna” se gândesc ca poate nu poți, sau ca nu ai un partener de încredere, sau ca poate ai alte condiții care te împiedică sa ai copii, și ca prin aceasta atitudine nu fac decât sa învârtă cuțitul în rană?
Pai de multe ori ăsta e și scopul: sa invarta cuțitul în rana.
Mie mi se pare dificil. Ar trebui ca cele 2 sa fie ambele foarte mature si sa tina foarte mult una la cealalta. De obicei, se intampla doar una din ele sa isi doreasca prietenia foarte mult, cealalta nu. Eu nu mai cred in astfel de prietenii, mi- am luat destule suturi. Nu zic ca e imposibil, dar cred ca sunt rare astfel de cazuri.
Prietena mea cea mai bună are o fetiță de un an și.un pic. A suferit de depresie, după ce a născut și am fost singura care a crezut.o și a ajutat.o. Relația dintre noi nu a avut de suferit, ba chiar am devenit mai apropiate. Ne distrăm de minune, cu tot cu copilă! Și când se lipsește mititica de mine, mă pupă și oftează mulțumită…de gheață să fiu și tot mă topesc!
fiecare situatie e unica. Eu m-am jucat si oferit ajutor la prietenele cu copii, pentru ca vedeam ca sunt debordate cu job si 2 copii (una a lucrat de acasa si la cateva sapt. dupa nastere).
Acum sunt eu mama si stau mai ales intre mame. Am mai iesit cu ne-mamici si …mi-am dat seama ca abia mai tin o conversatie :), sunt coplesita de frumusetile si frustrarile mamiciei si uitai de cosmetice, solduri, haine, etc. Da, mi-a prins bine sa ies cu o amica sa bem o cafea si sa remarcam un tip fain ce a trecut 😉
Eu sunt intr-o situatie asemenatoare dar in alt mod. Eu am facut 2 copii in ultimii 3 ani iar prietena mea nu poate avea copii…trist. Ea vb despre tratamente, ecografii, medici. Eu nu stiu sa vb despre altceva decat copii mei… nu stiu ce simte ea cd eu ma mai plang de ei, de noptile nedormite, de nevoile lor necontenite.
Alta relatie tensionata este intre mine si sefa mea care nici ea nu poate avea copii si s-a concentrat pe cariera. Inca nu m.am intors cu program intreg, dar atatea rautati nu am auzit de la ea niciodata.. Ma gandesc serios sa nu ma intorc. Ma loveste sub centura cand imi spune ca am uitat totul, ca mai bine ma ocup de copii decat sa-mi dau cu parerea. Ca m-am ingrasat. Ca in ultimii ani am facut miscare din sufragerie pana in bucatarie si inapoi….
Eu sunt mămica unui băiețel de 3 ani si un pic. Sunt singura dintre prietenele mele care are un copil. Cu prietena mea cea mai buna am continuat sa am o relație extrem de apropiată chiar daca la început a fost ceva mai dificil, cand am devenit mama. Aveam puțin timp liber si alte priorități. Ma bucur ca a avut răbdare si a continuat sa fie acolo. Între timp si eu am devenit mai înțeleapta si am învățat ca trebuie sa ma organizez si sa acord suficient timp tuturor lucrurilor care contează, copil, soț, prietene si propria persoana. Nu neaparat in ordinea asta :))
PS: in afara unor conversații cordiale si a unui schimb de experiența, eu chiar evit discuțiile despre copii si cu cei care au si mai ales cu cei care n-au. Prefer de 1000 de ori sa discut despre altceva. Oricum, după părerea mea perioada asta de „doar copiii” tine cât sunt copiii mici. Cu timpul se mai estompează si descoperim ca mai exista o lume si in afara copiilor. 😉
Va multumesc pentru acest articol. Eu sunt prietena fara copii. De fapt, ex-prietena. Acum sunt doar o cunostinta. Respect mamicile si… cealalta categorie in egala masura. Sunt de parere ca alegerile mele nu sunt obligatorii si pentru restul lumii. Mi-ar placea ca ceilalti sa gandeasca la fel. Dar alegerile sunt personale, indiferent ca vorbim despre a avea sau nu copii ori despre orice altceva. Sunt persoane care isi descopera o boala si, pentru ca nu ai cel putin cancer, e limpede pentru ele ca nu ai cum sa le intelegi. Iisus nu a vut copii, nici vreo boala incurabila, nici… multe. Asta nu l-a impiedicat sa fie un Invatator, un vizionar sau sa se sacrifice pentru oameni. Inseamna ca e mai putin valoros daca nu a urmat un tipar social? Paste linistit!
Pt mamici as mai adauga:
– renuntati sa mai aratati sute de poze si filmulete cu copiii vostri. Nici cei ce au copii, nici cei ce n-au, nu au reala placere sa petreaca mult timp admirand nenumarate fotografii cu puii vostri.
Eu sunt mamica si nu am aratat nimanui mai mult de 2-3 poze cu puiul meu. Insa unele mame imi plimba prin fata ochilor zeci de poze, albume…si nu se opresc nici macar cand imi mut privirea in directie opusa…
Eram 3 prietene.
Prima a facut copil la 35, eu si cealalta inca „mai copilaream”.:). Cealalta isi dorea copil, dar ..nu avea cu cine. Asa ca s-a mutat cu proaspata mamica (single mother) ca s-o ajute. Eu..imi doream sa mai bifez niste vacante exotice, asa ca mi-am vazut de vacante si am pastrat legatura si cu ele. Am aflat si am vazut (caci le-am vizitat in continuare) cum creste tzanca..Prietena 2 s-a mutat inapoi la ea..inca isi dorea bebe..inca n-avea cu cine..
La 37 am devenit si eu mamica. Asa implinire nu credeam ca imi poate aduce maternitatea, dar mi-a adus, iar acum cred ca-i cea mai misto intamplare a vietii mele.
A treia prietena..inca nu are copil, si-a luat un caine si doua pisici..
Si..pot spune ..suntem trei prietene. Cu vieti diferite, dar inca ne vorbim, ne vedem cand apucam, drept este ca -de cele mai multe ori- cu copiii si catelul la un loc. 🙂
Si mi-e drag de ele, chiar daca au fost etape in care legatura parea usor uitata..stiam ca-s doar etape..caci..cum spuneam, suntem trei prietene. No mather what.
Multam’ ca mi-ai adus aminte sa-mi sun prietena fara copil:)
Eu nu am copii, în schimb ador copiii și îmi doresc foarte mult să am. Din păcate, încă nu am reușit (partenerul greșit sau, când a fost partenerul, nu am reușit să rămân însărcinată). Prietena mea cea mai bună s-a căsătorit și a făcut 2 copii și tot ce aud de la ea de câțiva ani e că ce bine e, trebuie neapărat să fac copii, nu se poate să nu pot, nu există viață fără… E deprimant și evit să vorbesc cu ea din acest motiv. De multe ori, mamele nu mai văd nimic din ce e în jurul lor și nu mai vorbesc de nimic altceva decât de familia lor perfectă, fără să-și dea seama că poate îi rănesc pe cei din jur.
Iti doresc sa ti se implineasca dorinta de a avea copii. Majoritatea persoanelor care isi striga bucuria nu o fac intentionat ca sa ii supere pe altii mai putin norocosi, dar totusi ar trebui sa arate macar un pic de consideratie fata de prietenii care se simt prost in astfel de situatii.
Daca esti amica fara copii: nu evita prietena casatorita si nu presupune ca daca s-a maritat face parte din alt univers si nu mai e disponibila pentru tine. Daca are sot, nu inseamna ca nu mai poate iesi la cafea.
Asta e din experienta proprie…