Mă aud des spunând asta copiilor. De ce ai făcut asta?
Când Sofia îi toarnă lui Ivan o găleată de apă în cap. Când Ivan îi lipește plastilină pe haine. Când oricare dintre ei își împinge pe jos mâncarea din farfurie. Când împrășie nisipul prin toată casa. Când desenează cu carioca pe mobilă. Când trag pisica de mustăți.
Niciodată, dar niciodată nu am primit vreun răspuns. Pentru că e o întrebare tâmpită. Și inutilă. Ce să răspundă și ei? Am făcut asta pentru că sunt copil și asta fac copiii, tâmpenii.
Dar atât sunt de agasată uneori că iaaar trebuie să fac curat după ei, să strâng, să spăl, să pun la loc, deși au trecut doar 10 minute de când am strâns ultima oară, că mă blochez și chiar nu-mi trece altceva prin cap. Mai spun și: Haaai, măi Sofia, chiar trebuia să faci asta? Altă întrebare la fel de inteligentă. Mna, nu trebuia, mami, dar asta nu schimbă cu nimic că am făcut-o. Ce, tu faci numa’ ce trebuie?
Mai spun și: Am obosit să strâng după voi. Vreau și eu să stau puțin, oare îmi dați voie? Și: Eu cred că voi v-ați propus să mă băgați în spital.
Sigur, de parcă ăsta e scopul în viață al copiilor mei. Să mă interneze. La nebuni, eventual.
Nu. Ei nu fac trăsnăi pentru că vor să mă pună la treabă, să mă epuizeze, să mă testeze (ok, asta da, uneori), să mă stoarcă de orice pic de răbdare. Pentru ei, nici măcar nu-s trăsnăi. Ei nu se gândesc: Mmm ia să fac eu asta ca să mai dea mama o dată cu aspiratorul. Ei se gândesc (cred): Ia să fac eu asta, să văd ce iese, poate iese ceva mișto! Alteori, nici nu se gândesc prea mult, o fac și gata!
Și apoi vin eu cu falca în cer și zic: Haaoleu, de ce ai făcut asta?
WTF, mami, nu știu, n-am nici cea mai vagă idee. E nasol?
Amândoi mă privesc cu moaca aia complet derutată, uimiți că ce-au făcut nu e chiar nemaipomenit și pentru mine. Uneori mă apucă râsul. Alteori mă apucă plânsul. Că na, pentru mine E nasol. Nu pot să îi las singuri 10 secunde, că am ceva de curățat, strâns, aspirat. Și recunosc, îmi vine să mă pun la colț când mă aud. Zici că-s mama. Mai rămâne să îi trimit în camera lor și gata-i filmul.
Asta e. Om sunt. Am limite. Strâng, le explic, mă supăr, îmi trece repede, mai strâng, măcar întrebări tâmpite să am voie să pun.
Ale voastre care-s?
Sursa foto: accident în bucătărie via Shuuterstock.com
astea sunt cele mai adorabile amintiri…copilaria mea e plina de „accidente” si consider ca am avut o copilarie fericita: am taiat colturile de la perna si le-am indesat in sticla de ulei, am facut aluat cu drojdie si l-am ascuns sub pat…
Eu pe asta cu „gata-gata” n-o pricep, când plânge copilul şi habar n-am de ce. Că-i curat, mâncat, dormit, cântat, distrat şi el tot plânge. Şi mă trezesc, pe -un ton serios: GATA. GATA.
De parcă a tăcut vreun copil vreodată când mă-sa i-a zis gata.
De asta nu m-am facut inca vinovata, eu in general intru in ‘mommy mode’ cand incepe a mica sa planga (de un miliard de ori pe zi, ca s-a lovit, ca e speriata, ca-i e dor de ma-sa – desi ne-am ‘despartit’ doar de 30 secunde, cat sa merg la buda etc.).
Dar am auzit o prietena spunandu-i fetei ei (de aceeasi varsta cu fii-mea) „hai, gata cu plansul’, desi a mica se troznise destul de nasol cu capul de o casuta de lemn din parc. M-a lasat un pic fara replica faza asta, ca eu de obicei o pupacesc pe a mea pana se linisteste.
Dar ma scoate din papuci cu tot felul de nazbatii si-i zic „chiar nu poti sa stai cuminte un minut”. Inca o intrebare idioata .. sigur ca nu poate. La 2 ani are de daramat casa, de invatat chestii, de testat. Si eu imi doresc uneori sa stea ca bibeloul
Hahaha!! Al meu are 3 ani jum si se intampla sa planga din motive de care eu nu imi dau seama si nici nu imi spune de ce plange si tot asa ma trezesc spunandu-i „gata-gata”. Cateodata constientizez si ma corectez si ii spun sa planga pana termina, pana ii trece sau pana se simte mai bine. Dar tot „hai, gata” imi vine pe varful limbii. ?
Daaaaaa!!!! Stiu! ????
La mine asta e Gata gata e aici mami.:) Si merge de fiecare data..Sophia isi spune si singura cand incearca sa se autoregleze. La gradi de exemplu…Si mie mi se pare aiurea cand imi iese pe gura dar se pare ca la fetele mele functioneaza..:)
Eu am o fata de 6 ani si un baiat de 1 an. Cand Ema face trasnai sau nu ma baga in seama atunci cand vorbesc cu ea ii spun: „Tu vrei sa ai o mama nebuna?” Recunosc, era si replica mamei mele. Sunt constienta ca nu ajuta cu nimic intrebarea mea si ma straduiesc in fiecare zi sa o folosesc cat mai rar, spre deloc.
Saptamana trecuta, Sofia iar a rupt din florile de pe balcon, desi am rugat-o de foarte multe ori sa nu mai faca asta (sezonul asta au fost cel putin 4 atacuri majore, desi am scos florile doar de 1.5 luni).
Evident, am intrebat-o de ce, pentru ca voiam sa scot de la ea un raspuns pe care pana la urma l-am si scos, anume „Nu stiu de ce”.
Am considerat asta un progres, pentru ca pana acum la intrebarile astea obisnuia sa ma ignore. I-am spus ca trebuie sa se gandeasca inainte sa faca lucruri.
Cand esti mic faci lucruri fara sa gandesti, asta-i viata.
Eu fac si acum lucruri fara sa gandesc, doar ca imi dau seama de asta mai repede. 🙂
Exact asta m-ar interesa si pe mine, mai exact varsta la care totusi e ok sa intrebi ” de ce?” si sa astepti un raspuns. Mai exact, varsta la care au discernamant si ar trebui sa analizeze putin consecintele actiunilor lor. Vorbesc ca mama de copil aflat la o etapa de trecere zic eu, sapte ani impliniti, deja scoala. Acest ” de ce” parca isi are rostul uneori. Sau nu?
Sper ca da! TREBUIE, trebuie sa incepem sa primim si noi niste raspunsuri!
Am citit undeva ca intrebarea „De ce” blocheaza copilul si ca in mod clar nu iti va mai da un raspuns, mai ales pt ca atunci cand un adult intreaba pune aceasta intrebare, foloseste si un anume ton care de asemeni blocheaza copilul.
Imi amintesc ca in facultate ni se spunea sa evitam formularea intrebarii cu „de ce” in fata daca vrem sa obtinem un raspuns de la copii. Prin acest „de ce” ii acuzam si ii blocam in acelasi timp. Daca il inlocuim cu „ce ai simtit cand ai facut asta” avem mai multe sanse sa obtinem un raspuns.
nu stiu care e varsta de la care copiii ar trebui sa poata sa analizeze si mai ales sa anticipeze consecintele actiunilor lor, dar cred ca asta e o abilitate care trebuie dobandita prin antrenament si de aia cred ca e ok sa incepem cat mai devreme sa le formam acest reflex.
bineinteles ca la varste mici nu sunt capabili sa anticipeze sau sa analizeze post factum, dar asta nu inseamna ca nu pot incepe sa invete acest reflex de cat mai devreme – este exact ceea ce vreau sa fac cu ai mei si de aceea ma declar multumit ca am primit raspunsul „nu stiu de ce”.
„Nu stiu de ce am facut asta” arata ca copilul si-a luat timp sa incerce sa inteleaga de ce a facut si care sunt consecintele si deocamdata nu conteaza ca raspunsul in sine nu ajuta cu nimic… mai ales ca cel mai probabil nu exista un raspuns coerent pentru cele mai multe lucruri pe care le fac la varsta asta.
De asemenea, intrebarea „De ce” este o intrebare blocanta, mai ales daca e spusa pe un ton rastit, asa ca eu sper ca intreband „De ce” intr-un fel cat mai prietenos sa-l obisnuiesc pe copil sa nu se blocheze pe viitor cand aude intrebarea.
Dar bineinteles nu as face asta cu Ivan, el chiar e prea mic. Deci cred ca varsta potrivita pana la urma este varsta la care primesti de la copil un raspuns la intrebare, indiferent ce raspuns 🙂
A mai fost o alta situatie, tot recenta, in care am reusit sa primesc chiar si un raspuns detaliat la o intrebare similara, adica am reusit sa o determin sa reconstituie procesul ei de gandire care a avut loc cand a facut ceva. A fost nevoie de foarte multe insistente, dar pana la urma am reusit, deci progres exista si eu sunt multumit.
🙂 funny…..fiul meu face muuuulte traznai (bine, traznai in opinia mea….”experimente” si „experiente” pentru el) si, cand il intreb „de ce ai facut asta?” raspunsul lui este „pentru ca asa vreau eu!” Ha! mai spune ceva dupa asta! :))) pe mine de cele mai multe ori ma pufneste rasul….sau, plansul, daca sunt la capatul rabdarii 😀
Exact asta faceam si eu in copilarie! Am crescut la tara iar mama mea avea (si inca are) o gradina plina cu lalele, de toate culorile, o adevarata feerie cand infloresc primavara. Aveam mania sa le rup florile odata ce infloreau sau chiar din stadiul de boboci. Parintii ma certau mereu pt isprava asta iar sora-mea mai mare ma controla prin buzunare, poate gasea vreun boboc de lalea ca sa aiba ce sa parasca:))
Comentariul tau m-a trimis inapoi in timp in acea frageda copilarie. Si m-am intrebat cu mintea de acum de ce rupeam atunci lalele. Fetita ta are dreptate, nici eu nu stiu de ce o faceam, chiar nu pot gasi un raspuns valid.
P.S. Florile mele preferate in ziua de azi sunt lalelele:)
Eu nu ma mai concentrez pe intrebarea de ce ai facut asta, ci pe explicatul consecintelor. Te rog să nu mai rupi floarea, pt ca o doare si pe ea si se ofileste. Tu când te lovesti nu plângi cu lacrimi? Cand o rupi, o doare si pe ea ea si plânge. Ii spun ca seva aceea dinăuntru romei sunt lacrimile florii. Ii spun ca poate sa o miroase, sa o mângâie, sa-i vorbească, dar sa nu o rupă pt ca o doare si plânge, exact ca el cand se loveste. Are aproape 3 ani si a inteles si acum le face mai-mai florilor
Tu ai limite si e firesc sa fie asa, insa la fel de firesc este sa le impui limite si copiilor. Pana si puii de animale au limite si sunt educati de mamicile lor, mai putin copiii din generatia parentingului ” poti sa faci orice te taie capul ” !
De acord, eu consider ca parintii care nu impun limite pot fi acuzati de neglijenta si chiar abuz. A creste un copil fara limite este lipsa de responsabilitate, am scris de multe ori despre asta aici. Despre cum impun limitele, si care sunt limitele la noi acasa, aici: http://www.printesaurbana.ro/2016/04/limite-impuse-eficient-si-cu-blandete.html
‘ Asteapta, am putina treaba’ sau ‘Ai putina rabdare’. Imi dau seama cat de des le spun mai ales cand le aud din gura lui (3 ani). mai zi-i ceva daca mai poti…..
„Nu mai alerga/ nu te urca acolo / nu te juca cu… ca te vei lovi” si evident la 5 minute inevitabilul „Ti-am zis eu sa nu …”. Plus „o sa ma bagati la nebuni”, „m-am saturat sa strang dupa voi”, „o sa plec in lume”. 2 baieti de 5 si 7 ani. Recunosc, majoritatea sunt mostenite de la mama, le-am auzit de atatea ori in copilarie ca nici nu-mi dau seama cand le rostesc. Dar muncesc sa le reduc.
asta cu o sa plec in lume e crunta, imi aduc aminte ce nasol ma simteam copil fiind cand ma ameninta mama ca se duce in lumea ei. n-am zis-o niciodata si nici n-o s-o zic
‘de ce ai facut asta?’, ‘ti-am zis eu sa nu’… le spun si eu, si eu muncesc sa reduc, nu mi se par chiar grave totusi. eu ma straduiesc sa-l scot pe ‘iarasi?’ / ‘of, copilule, iar ai facut x?’
grea treaba parintitul asta…
Cand face o boacana de pe urma careia am de munca sau cand efectiv nu mai pot… de oboseala, de surmenaj, de nervi, etc., oftez sonor si zic cu voce tare: „Vai de capul si de zilele mele!” (expresie preluata de la bunica mea – care m-a crescut) iar atunci cand sunt extra-super-megadepasita, rostesc incet (pentru mine) „Ce mi-o trebuit…” DAR n-am indraznit niciodata sa-mi continui fraza! Mama de pitic nazdravan de 1 an si jumatate
Mai scrieți, mă simt ca la terapie.
După ce se întâmplă pozna : „de câte ori ți-am spus să nu faci asta?”
„Ăăă… de mai multe ori? De vreo…sută? ”
„Exact! Gândește-te când faci ceva! Intotdeauna înainte de a face ceva, te gândești ce se poate întâmpla!”
” Dar este distractiv!”
O fi, nu zic, dar uneori simt că-mi fac ochii-n cap ca la jocuri mecanice în timp ce taică-su își dorește să fi avut și mama lui atâta răbdare cu el când era mic.
„Radu, ce faci acolo?…” De parcă nu văd ce face. Năzbâtii. Dar încerc să-l fac atent și să câștig timp pentru mine să nu îi zic ceva ce nu trebuie. Apoi vin explicațiile, care sunt urmările acțiunilor lui… Are aproape doi ani.
Da..grea mostenire avem..dar ne straduim..eu spun zilnic: hai sa facem curat, ca uite ce de lucruri sunt imprastiate, iar copiii raspund cu naturalete: da cine vine la noi?
Intrebarea aceasta ( da’ cine vine la noi) inca i-o pun si eu mamei cand o aud ca iar se apuca de curatenie, in loc sa iasa la plimbare cu tata sau nepotii. Eu am acum 30 de ani. 🙂
Cunosc, și eu la fel fac.
La mine casa e pe dos minim jumătate de zi, deși am copil de doar 6 luni. Insa de multe ori prefer sa stau cu ea sau deja sunt prea obosita și fără cjef ai prefer sa ma uit la un serial sau sa citesc o carte (seara, după ce Maya a adormit)
Ce mai zic eu si imi dau seama ca e oribil si ii transmit un mesaj complet gresit ” ce-i cu tine?”. Mi se pare ca sugerez ca e ceva in neregula cu ea, ceva serios si se neschimbat. Imi dau seama totusi ca iar am scapat porumbelul si tot eu o dreg cu ” cred ca ai nevoie de o imbratisare” sau ” cred ca esti putin obosita” sau ” ai nevoie de putin mai multa atentie din partea mea” etc. Partea proasta la aceste lucruri este ca s-a obisnuit sa dea vina mereu pe ceva extern si cumva nu isi asuma nimic. In rest am zis multe de-a lungul timpului dar le-am eliminat treptat. Nu spun chestia cu bagatul in spital,copila mea sufera si cand imi rup o unghie, sa ii bag in cap ca as putea suferi vreo boala din cauza ei e prea mult. Dar am zis de altele…
aaaah, barbatu-meu zice mereu asta si ma scoate din sarite. ce-i cu el, auzi, pfff, parca o si aud pe mama lui spunandu-i exact asa acum aproape 40 de ani. chiar asa, de ce zici, omule, asa?
Nu stiu de ce. Asa am invatat de la mama.
🙂
eu stiu ca de la tine poate parea ca spun „mereu” dar adevarul e ca sunt mult mai multe situatiile in care imi vine sa spun dar ma controlez si nu mai spun decat cele cand chiar spun.
Oare e intr-adevar un comportament invatat asta cu a da vina pe ceva extern? Si fetita mea de 4 ani face la fel. Sau o fi o perioada pe care o vor depasi? bineinteles cu sugestiile si ajutorul de rigoare din partea noastra. Incerc destul de des sa o ajut sa-si recunoasca contributia care a dus la rezultatul unei actiuni: fie ea rea sau buna.
Ma intreb si eu acum ce fel am impins-o sa ajunga la concluzia ca mereu nu e vina ei….
Din categoria intrebari fara rost pe care le adresez: De ce plange puiul mamei? – intrebare adresata unui copil de 6 luni, care, evident, nu poate raspunde.
„Imediat, mami”, „Ai putina rabdare”, ” Stai aici!” „O sa faci buba” „hai ma mama, vino odata sa te imbrac”, ” Victor, stai linistit!”, ” Te rog frumos nu mai te uda!” :)) Mda… sunt destule, dar sunt momente in care simti ca o iei razna.
Eu intreb „ce faci acolo?” orice face. In toate filmuletele in care ori face o boacana ori are o realizare ( descopera ceva, se joaca) intreb ca un disc stricat, repetitiv, „ce faci acolo?”…si cand face o boacana spun „pai!” la modul ” pai ce-am vorbit noi? asa ne-am inteles?” si „eeeee” ca un „eeeee, sa vezi ce-ti fac eu tie!” – dar fara sa ma rastesc sau sa ii fac efectiv ceva. Oricum se prapadeste de ras si va face o noua sau aceeasi boacana la nici 30 secunde dupa ce am terminat de strans / sters / aspirat / spalat. Are 1 an jumatate si ma termina impunerea limitelor. Se arunca pe jos, tipa, plange, protesteaza oricat ii explic si ii vorbesc, ii ofer alternative. Stie ca „nu e voie” in cateva locuri unde chiar nu e voie si special se duce acolo in timp ce spune ” nu, nu, nu”. Nu stiu zau ce sa fac!
Eu am ce am cu rabdarea: „Te rog sa ai rabdare”, „Chiar nu poti sa ai putina rabdare?” iar piticii de 1 si 4 ani se uita mirati la mine parca zicand „Ce-o fi aia rabdare, ce vrea mami de fapt de la noi?”. Imi dau seama ca nu e ok, mai sunt si altele dar in general multe sunt spuse in gand si uitate imediat 🙂
La intrebarea „de ce ai facut asta?” primesc in general un raspuns foooarte original de la piticul mare ceea ce ma face sa uit de nazbatia pe care tocmai a facut-o ):
Evit sa spun „O sa plece mama, sau o sa ma duc la spital”, cred ca ar intelege si mai putin decat faza cu rabdarea, plus ca nici eu nu as vrea sa primesc astfel de „amenintari” 🙂
Mai am de lucrat cu mine, e greu in vremurile astea cand toata lumea vrea 100% de la tine sa nu mai scapi si cate o vorba din asta de duh.
Da…am si eu cateva!!
Dar am nevoie de niste sugestii intr-o alta chestiune: cum ati proceda daca ati avea un sot care spune ca el crede ca psihologia si toate metodetele astea de parinteala i se par niste prostii…care considera ca un copil trebuie sa stie de frica, care tipa destul de des la copii, care e de parere ca un copil trebuie sa se joace singur in camera lui. Are si momentele lui bune, nu zic ca e doar asa, dar cum il ajut sa vada ce nu e bine? macar sa constiintizeze…
La el cea mai tare replica mi se pare asta : tu nu gandesti inainte sa faci ceva? (catre copil de 4 ani)
Multumesc
Am ras cu pofta, Ioana! :); multumesc 🙂 de fapt am ras de mine pt ca mi se intampla de multe ori sa ii pun aceasta intrebare fiicei mele de 2,4 luni. O sa printez aceasta postare a ta si o sa mi-o pun pe frigider alaturi de alte chestii utile! Nu de alta, dar sa imi amintesc sa rad cand fiica mea face haos la fiecare cateva minute 🙂 :).
L-as ruga sa se duca muuult in trecut si sa isi aminteasca cum se simtea, copil fiind, cand parintii lui faceau asta cu el. Caci eu cred ca el acum imita un tipar cu care (probabil) a crescut.
L-as intreba daca el respecta doar oamenii de care ii este frica.
L-as ruga sa faca un exercitiu de imaginatie si sa isi imagineze ca, in fiecare zi la serviciu, seful lui l-ar agresa verbal (tipand, amenintand) de cate ori i se pare lui ca greseste ceva (ca e singur cu el sau de fata cu ceilalti colegi) si ca l-ar marginaliza.
L-as intreba cum s-ar simti intr-un viitor cand, in varsta fiind, va dori sa isi vada copilul (care e la casa lui) si acesta ar incepe sa tipe la el ca iar a gasit nearisit, dezordine, pastilele aruncate, etc.
Mama mea a fost asa. Am luptat multi ani cu traumele lasate. Am avut norocul de oameni buni in jur si de putere de regenerare. La inceputul casniciei tipam la sot de fiecare data cand nu ieseau lucrurile cum vroiam eu. Jigneam, tranteam. Dupa 10 ani (de lupta, citit, meditatie, etc) am reusit. Abia cand am reusit sa ma inteleg, sa ma schimb, am decis sa devin si mama. Si acum fac uneori eforturi sa fiu calma, dar na…oameni suntem. Dar mi-am jurat ca nu voi tipa la copil, de dat in el nici nu se pune pb, ca nu il voi jigni, ci ca voi incerca cu toata fiinta mea sa am intelegere si empatie. Cu limitele de rigoare.
Cred ca asta e cheia parentingului: empatia, blandetea, respectul si rabdarea.
Multumesc ptr raspuns. O parte din argumentele tale le-am folosit si eu dar suna mai bine spuse de tine. O sa incerc si asa. Repetitia este mama invataturii, nu? Problema mea este ca ma enervez si eu cand el vb asa cu copii si nu reusesc sa-i transmit mesajul intr-o maniera calma si constructiva ( le am si eu pe ale mele…). Tb sa mai lucrez 🙂
Sigur din familie i se trage. Si acum cand mergem in vizite se tipa mult la ei acasa si nu-i place cand ii aude. Dar cand ne intoarcem la noi, uita brusc.
Din fericire, de violenta fizica nu se pune problema nici in familia noastra. (cu toate ca am avut amandoi parte de ea in copilarie)
Fa-I cadou un curs sau un workshop de parenting. Nici al meu nu era de accord cu „metodele mele” care nu au efect. Mai ales cele in care „faceam copilul sa planga”. L-am trimis la Otilia Mantelers la un workshop scurt si nu f scump despre cum punem limite cu blandete, ca prea se rastea la copil cand nu ii convenea ceva.
Acum intelege mai bine si plansul, cu limitele a reusit o perioada dar mai uita. Oricum, cu siguranta e mai bine!
Ideea este ca am reusit sa ma agat de ceva de care avea el nevoie si I se parea interesant: limitele. Altfel nu as fi putut sa il trimit la un curs care se cheama „Joc si emotii” de exemplu, sau „cum facem sa..”.Ei stiu tot, barbatii astia, in special de la mamele lor. 🙂
:)) O daa!! Buna asta cu barbatii care stiu tot si buna si ideea. Mai ramane sa-l conving ! Merci
Didina mea a inceput sa isi dea seama singura cand face o traznaie (de obicei cand varsa/ rastoarna/ sparge ceva) si ma intreaba ea pe mine cu o voce vinovata: Ce-am pucuc? (Ce-am facut?). Ma uit la ea si ii raspund calma ca nu a facut nimic rau, ca a fost un accident si ca spalam/ stergem/ curatam. Aseara de exemplu, in timp ce gateam, a gasit un ruj si s-a dat cu el pe buze. Mandra de ea, ma striga: Mami, mami, uite ce-am pucuc. Eu: nici nu vreau sa ma gandesc. Ea: M-am dat cu ruj. Si se uita la mine cu un ranjet dublat de conturul generos. Imi venea sa o mananc. Apoi i-am explicat frumos ca doar buni se da cu ruj si ca ea e copil si ca e frumoasa si fara ruj, ca nu are nevoie de el acum si ca trebuie sa mai creasca 🙂
Si eu ii spun sa aiba rabdare – si surprinzator are rabdare de foarte multe ori. Dar imi spune si el mie sa am rabdare cand vrea sa mai faca ceva si eu am alta treaba 😀
Inca nu am fraze standard-inutile, dar cred ca vor veni. Cel mai frica imi e sa nu incep sa zic ‘e urat!/ urat, nu face asta!’ cum am auzit eu de mii si mii de ori in copilarie – deja imi vine replica asta in minte in cele mai multe situatii si trebuie sa fac un efort constient sa gasesc alt ‘argument’ pentru care nu trebuie sa faca un lucru sau altul. Mi se pare foarte usor sa repeti ce ai auzit o viata intreaga chiar daca nu ti-a placut niciodata 🙁
„Hai, mai lasa cheile si usa. Hai sa mergem sa mancam / dormim/ facem baie…”. Asta e fraza standard in perioada asta.
In rest, cand face boacane copilaresti ne uitam si zambim. Inca. :))))
Eu : ”iubita mea de ce e toata sarea din cutie imprastiata pe coltar” ?
Ana ( 3 ani ) : ” Pt ca eram aproape sigura ca nu vei veni in bucatarie ”
:))))
„hai mami sa te speli/mananci/imbrac/plecam”. In fiecare dimineata, in graba de dinainte de a iesi pe usa, aproape continuu. Acum cateva zile, cand se juca tacticos in varful patului cu lego si trebuia sa iesim pe usa in 10 minute, mi-a raspuns: „mai mami, daca eu iti zic tie hai mami, hai mami de o suta de ori, iti place?” N-am mai avut replica si am incercat in diminetile urmatoare sa evit formularea asta.
Sau seara, dupa ce-i citesc tot teacul de carti alese de el si ii mai si povestesc altele, si apoi i se face foame/sete/vrea la pipi/vrea o masinuta, ii spun: „daca nu adomi, ma duc la dus si te culci singur”. De cele mai multe ori imi raspunde zambind: pleaca si adoarme bine mersi dupa ce ies eu din dormitor.
io va spun ceva de care mi-e cam rusinica: toata copilaria si adolescenta (mai ales) mi-am turbat parintii. fereasca…nici nu pot sa povestesc. m-am rugam ca pustiul meu de 16 ani sa nu cumva sa indrazneasa sa fuga pe malul marii cu chitara pe umar si cortul in spate fara sa anunte, sa-l caut ingrozita. macar acum sunt telefoanele astea dar nu-i musai sa-ti si raspunda. ma miram teribil cand, revenita acasa din golaneala, ai mei ma luau in brate si erau fericiti ca-s bine. si-mi iertau escapadele, rugandu-se ca, la randul meu, sa am parte de copii care zburda fara sa-si anunte parintii. acum am o relatie frumoasa cu pustiul meu de 16 ani. Iar despre Sofi, la 2 ani si 7 luni, ca lipeste plastilina pe pereti, no comment.
Pe noi ne salveaza aspiratorul de mana. Sta tot timpul la incarcat si il folosim la nevoie ca sa nu scoatem aspiratorul mare. Absoarbe si apa. Alte mamici au robot aspirator si il pun dupa ce dorm copiii sau cand pleaca de acasa. Noi mai avem si o doamna care vine sa faca curat de 2 ori pe saptamana. Eu zic ca solutii pentru curatenie exista. Disciplinarea copiiilor mici ca sa fie ordonati, curati nu are rezultate.
In plus multe probleme sunt la parinti. Unii sunt obsedati de curatenie pentru ca la urma lor au fost certati f rau pe aceasta tema. Stiu care isi luau bataie daca dadeau firimituri pe jos. Am o prietena care se culca zilnic la 1 noaptea ca sa faca curat. Sau alta care are certuri monstru cu fiica adolescenta pe tema curateniei desi fata tine o curatenie de bun simt. Sau altii care nu ies in weekend in oras pentru ca fac curat toata ziua. Problemele sunt la noi, nu la copii
Raspunsul pe care il primesc din partea fetitei mele de 2 ani si jumatate ,cand face traznai este „Asa am vrut eu ” si zau ca nu stiu ce as mai putea sa spun dupa ce imi tin pledoaria obisnuita de ” nu e bine sa rupem florile,nu e bine sa spargem paharele,sa turnam apa pe parchet ,sa scoatem hainele din dulap ,sa aducem nisip din curte in casa , sa bagam mana in toaleta etc ” cu toate argumentele posibile …
No…ma gandesc ca peste vreo 3 ani ne vom intelege mai bine in privinta celor mai sus mentionate :)))))
Imi aduc aminte de mine cand eram mica si …a mea e „soft” sa spun asa …vedem ce urmeaza :))))
Am citit undeva ca e mult mai eficient sa i intrebi pe copii „la ce te gandeai cand ai facut asta” decat „de ce ai facut o” pentru ca ei nu stiu inca sa si motiveze actiunile si in felul asta sunt sanse mai mari sa primesti un raspuns.Nu am avut inca ocazia sa incerc pt ca piciul meu e mic…
Comentariul meu nu are neaparat legatura cu articolul acesta este unul general. Nu sunt inca mama dar din ce in ce mai des ma gandesc la asta si sper ca intr-o zi nu foarte indepartata sa se intalmple.
Vroiam doar sa iti spun ca citesc cu foarte mare interes blogul tau si in mod special posturile de „parenting” sau tot ce e legal de felul in care voi doi ati ales sa va cresteti copiii si ma gandesc ca daca as putea macar sa fac si eu jumatate din ce faceti voi poate o sa fie bine. si dupa ma gandesc ca sigur n-o sa reusesc pentru ca sunt o incapatanata si mai citesc un articol si vad ca nici la voi nu e totul roz tot timpul si sper ca voi reusi totusi si eu 🙂
Apreciez foarte tare si micile fragmente din conversatiile voastre cu copiii care sunt de cele mai multe ori foarte amuzante… trebuie sa fie minunat sa ai copii..
Sunt inca in perioada de autocunoastere. Toate actiunile lor sunt justificare si trebuie absolviti de orice pedeapsa. Sunt copiii nostri.
De ce-ul asta e „apanajul” sotului meu in relatia cu fetita noastra si mereu ii atrag atentia ca e stupid sa ii spui asa, si nici macar sa nu astepti raspuns. Dar probabil ca e asa, ca o descarcare pentru el. Ca sa nu ii zica altele care i-ar veni lui atunci la gura :).
Ciudat ca mie nu imi vine expresia asta, mi se pare nefireasca, mie de altfel imi e mereu clar de ce face una sau alta, chiar cand ea insasi nu stie…
Dar am si eu altele. Destule chiar. Cea mai rea (dar si cea mai adevarata) e aia cu: „M-am saturat sa…”. Replica fiica-mii a fost la un moment dat: pai mami, tu doar de cirese nu te saturi, in rest te saturi de toate 🙂
„Daca nu te culci, mami pleaca! Ies din camera ta!”
„Te rog sa ai rabdare! Te-am rugat sa ai rabdare!”
La mine nu sunt intrebari!
Cand avea fetita 4 luni ,venise soacra sa ne ajute..Cum auzea copilul plangand ii zicea: „Ce-ti trebui”….Ma scotea din sarite!!
Si eu am aflat inca din facultate ca nu se interogheaza nici copil, nici adult cu „De ce?”
Niciodata sa nu intrebi „de ce esti suparat” sau „de ce ai facut asta?”, ci sa folosesti in loc alte expresii, nu neaparat interogative initial dar daca sunt interogative sa fie de genul :
„Ce anume te-a deranjat/ suparat/enervat?” „Ai dorit sa faci ceva cu (de ex) floarea aceasta de ai rupt-o doar ca sa vezi cat de usor se rupe?” „Vad ca esti nervos, asta ma necajeste si pe mine, ai vrea sa-mi spui cine/ce te-a enervat?”
Expresia mea e aia de linistire „Gata!”, fie spus pe un ton molcom soptit de linistire cand plang, si asezonat cu mangaieri pe capusor, fie mai drastic cand trebuie sa intrerup vreo actiune periculoasa, fie sa calmez spiritele cand nu se dau culcati desi e demult trecuta ora lor de culcare si atunci o asezonez cu niste sprancene ridicate mult deasupra ochelarilor si marirea spre iesirea din orbite a globilor oculari :))
Exact astea: „de ce ai facut asta?” si „am si eu limite, vrei sa ma bagi in spital?” plus „mai, copile, chiar vrei sa ma enervezi?”. Cele mai tampite lucruri pe care le puteam spune. Nu le-am eliminat de tot, pe a doua o mai scap din cand in cand, pe prima mai rar.
In fazele bune, adica atunci cand sunt zen, reusesc sa scot un „crezi ca fost o idee buna?” sau „nu e deloc amuzant ce faci”. Din pacate n-am eliminat de tot „De ce”-ul.
Asa ca…soc si groaza:)): mai nou, cand il intreb „De ce ai facut asta?” imi raspunde foarte-foarte serios „Ca sa nu ma amuz, mami!” sau „Pentru ca am vrut sa fac ceva neamuzant!”. Nah, ca mi-o trage cu propriile replici. 🙁
Ca sa nu mai spun ca atunci cand ii zic ca nu e amzuant, el imi da deja replica normala „ba da, mie mi se pare foarte amuzant”. Si drept e ca, daca imi maginez ca am anii lui sau chiar ceva peste, mare parte din ce face chiar este amuzant…pt un copil..
A.- baiat- 4 ani jumate.
Greu sa-mi tin mereu creierii fresh…:(
Hei!Si a mea tot asta e…dar decat sa o cert o intreb de ce a facut asa ceva?Poateeee voi primi un raspuns intr-o zi. Cel mai amuzant e ca se duce la fratele sau mai mic arunca mancare pe langa el si il intreaba:”Dados(Dragos) de ce ai facut asta?”