Băiețelul meu face curând doi ani. Doi ani. Au fost atât de plini cu de toate, de denși, de grei și de minunați că au trecut într-o clipă. Am scris într-o noapte textul de mai jos, care e cumplit de personal, de frumos și de intens pentru mine. V-aș ruga să-l citiți cu ochii închiși, dacă s-ar putea. E povestea nașterii noastre.
Mă gândesc des la nașterea lui. La sentimentul uluitor de încredere și putere pe care l-am simțit. La dragostea pe care-o trăiam față de el la fiecare contracție. La nevoia imensă de a-l ține în sfârșit în brațe, de a-i vedea chipul, ochii, de a-l mirosi, de a-l strânge la piept cu grijă să nu-l sufoc de prea iubire. Și, în același timp, la răbdarea de a-l aștepta să se nască atunci când e pregătit.
Nașterea lui a fost frumoasă. Atât de frumoasă că-mi vine să plâng, și chiar plâng uneori când îmi amintesc de ea. Adică o dată la câteva zile. A durut. Dar a fost cea mai necesară, vindecătoare, firească, aproape frumoasă durere din lume.
Sora lui mai mare s-a născut prin cezariană de urgență, din graba unor medici, din neîncredea lor și a mea în mine. Mi-am dorit mult ca și ea să se nască natural, însă n-a mers. Nașterea ei a fost o procedură medicală care putea fi evitată dacă eu aș fi știut să-mi ascult corpul și sufletul. Nu asta-i important, ci că ea s-a născut cu bine, e un copil sănătos, iubit, fericit.
Când, doi ani și puțin mai târziu, am simțit prima contracție cu Ivan, am simțit că vreau să dansez de bucurie. Vine momentul, în sfârșit o să-mi văd băiețelul! L-am așteptat atât de mult, cu atât de multă teamă că o să-l pierd, ca pe primul nostru copil, care nu s-a născut niciodată… Am avut sângerări, dureri, lacuri placentare, am stat mereu cu teamă că o să plece înainte să-l țin în brațe.
Travaliul a început devreme, abia împlinisem 37 de săptămâni. Sofia mă solicita mult, am fost singure câteva zile, sarcina a coborât mult în urma efortului, a venit ziua să nasc, prea devreme, of, îmi zicea medicul.
Eram calmă, bucuroasă că o să-l văd, simt, miros, țin în brațe pe băiețelul meu. Îngrijorată relativ de faptul că poate el e prea mic, că poate e prea devreme pentru el. În câteva ore însă, când contracțiile au devenit dese și foarte dureroase, am știut că asta e, el a decis să vină acum. Am îmbrățișat decizia lui și am început să zâmbesc pentru el.
N-am citit mult despre nașterea naturală după cezariană. M-am informat despre riscuri, despre cifre, statistici, simptome de ruptură uterină. Am încercat să citesc Hypnobirth, nu am trecut de primele pagini, am înțeles repede că toate lucrurile de care am nevoie sunt în mine.
Am discutat calm despre asta cu omul meu, cu mama, cu doctorul meu (pe care l-am găsit cu greu, majoritatea nici nu vor să audă de naștere naturală după cezariană). Le-am explicat că nu țin cu orice preț la nașterea naturală, că voi pune mereu mai presus siguranța băiatului meu, dar că am încredere că o să ne fie bine. Că știu că el știe, că împreună putem să facem asta, să ne naștem, el om, eu mamă a doua oară. Așa că în cele din urmă, toată lumea s-a împăcat cu dorința mea de a duce acest dans până la capăt.
Travaliul a avansat repede. În câteva ore eram dilatată complet, băiețelul însă era încă sus, nerotit pentru expulzie, sacul embrionar intact. Medicul începuse să se agite, poate ar fi bine să rupem membranele. Nu. Asta s-a întâmplat la prima naștere. Rezultatul a fost un travaliu accelerat, extrem de dureros, împins prematur, cu copilul plasat prea sus. Am refuzat să mai intru în acest joc din nou. De data asta EU NASC. EU SIMT. EU DECID.
Am nevoie de timp. Lăsați-mă să mă plimb, să dansez, să vorbesc cu copilul meu.
Sigur. Ai tot timpul din lume. Copilul era monitorizat, durerea sub control. Contracții dese, durere mare, copilul încă necoborât, nerotit, încredere în mine încă mare.
Am închis ochii. L-am văzut. Mic, înghesuit, frumos, nerăbdător să mă vadă. I-am vorbit cu toată iubirea din lume. Am dansat încet pe mingea cea mare. Pe contracții mă lăsam pe omul meu și gemeam încet. Așteptam pauza ca pe Dumnezeu, să pot respira.
I-am vorbit mereu, fără să scot un sunet. I-am spus că-l iubesc și că-l aștept. Că sunt aici pentru el, toată pentru el, mereu. Că sunt nerăbdătoare să-l am, dar că nu e nici o grabă. Că-mi doresc mult să coboare, pentru că mă doare și pentru că vreau să-l știu în siguranță în brațele mele. Că am încredere în el. Că e puternic, bun, perfect.
Au mai trecut poate 30 de minute, încă un control. A coborât, dilatație maximă, încă nu s-a rotit cu nasul spre coccis. Nu-i nimic, am zis, o să se rotească, mai avem nevoie de puțin timp.
Fizic, eram aproape epuizată. Psihic însă, simțeam că mai pot duce o zi în același ritm. Copilul meu îmi răspundea. Lucra împreună cu mine, avea încredere în mine, îmi spunea să-l mai aștept puțin.
Te aștept, puiule, cât ai nevoie. Sunt aici, toată pentru tine. Am mai dansat puțin, deși mă dureau toate. Cu greu mai găseam putere să respir. Știam însă că mai e puțin. Încă puțin. Ultimul kilometru.
Hai, iubitul meu, raza mea de soare, minunea și speranța mea, vino în brațele mele. Încă puțin, încă doi centimetri și o să vezi lumea cea mare, dar mai ales pe mine și pe tatăl tău, care deja te iubim mai mult ca pe noi înșine. Hai la noi!
Dintr-odată, am simțit nevoia să împing. Am spus asta tare. S-au adunat în jurul meu, m-au urcat pe masă. Aș vrea să rămân în picioare, am zis. Nu se poate, din păcate, hai pe masă.
Asta e, mi-am zis. Acum e totul la mine. El și-a făcut partea. E partida mea. Ultimul metru. Eram obosită. Am împins. Degeaba. Nu mai puteam. Dar nu conta asta. Am împins din nou. Degeaba. Mă dureau toate atât de tare că nu-mi doream decât să dorm. Uitasem tot. Dansul nostru, încrederea, dorința mea de a-l vedea. Nu mai gândeam la nimic, voiam doar să dorm.
Nu mai pot, am zis. Nu mai vreau, am zis.
Haide, încă o dată, mi-a zis doctorul. Ești foarte aproape! Sunteți foarte aproape. La următoarea contracție, dai tot ce poți. Hai!
Am strâns mâna omului și bara patului de-am crezut că le rup. Am strâns din dinți și, la următoarea durere cumplită, am împins de parcă am vrut să scot din mine și inimă și tot. Băiatul meu a scos nasul la lumină. La următoarea contracție a ieșit cu totul și l-am primit în brațe.
Era mic, albăstriu și nemulțumit. Frumos. Al meu. Echipa mea de vis.
Apoi mi l-au luat, nu respira bine. În timp ce doctorul cosea strat după strat din mine, întrebam disperată de el. Tremuram. Mă ustura tare, mai tare ca orice de până atunci. Iar el nu era cu mine. E bine copilul meu? Era bine. L-am luat în brațe imediat ce m-am dat jos din pat, adică la mai puțin de o oră după naștere. L-am pus la sân.
L-am mângâiat. Am plâns peste el. I-am mulțumit.
Au trecut aproape doi ani.
Am scris toate astea pentru că mi-e teamă să nu le uit. A fost, fără îndoială, cel mai intens moment al vieții mele. Timpul trece foarte repede peste noi. Vreau să revin la rândurile astea, pe care le-am scris dintr-o suflare, cu lacrimi șiroind pe față, ori de câte ori o să mă îndoiesc de mine, de noi, ori de câte ori o să am îndoieli și frici. Ne cunoaștem atât de bine, am trecut prin asta împreună, putem face orice, învinge orice, câtă vreme suntem împreună cu toții.
Ești miracolul meu, puterea mea, garanția mea că împreună putem face totul. Tu mi-ai redat încrederea în mine, în bine. Te iubesc.
PS: Aș vrea să nu ajungem din nou la veșnica dezbatere cezariană vs. vaginală. E povestea nașterii mele, a visului meu și vă rog să acceptați asta. Am scris de multe ori că nu cred că felul nașterii are vreo relevanță pentru cât de iubit e copilul sau cât de bună e mama lui pentru el. Nu o să aprob comentarii din acest registru, nu vreau discuții pe acest subiect, nu azi. Am scris asta pentru că am deja în moderare multe comentarii de la cititoare care se simt cumva atacate de povestea mea și se apără, își apără propria poveste. Dar nu e un război. Toate nașterile sunt frumoase, câtă vreme în urma lor rezultă un copil sănătos și iubit. N-aș fi vrut să stric emoția articolului cu această precizare, dar simt că ea e necesară. Mulțumesc.
Sursa foto: naștere via Shutterstock.com
Superb! Pur si simplu superb. Stiam povestea ta, dar m-a emotionat din nou. Ma bucur ca ai avut incredere in voi si mai ales in tine si ca ai avut parte de o astfel de experienta.
Sa traiti fericiti si sanatosi toti patru!!!
Plang de drag si de frumos si de mult dor de voi! Chiar daca nu ne cunoastem in viata reala…
Oameni buni,sa va aiba Dumnezeu in paza!!Frumoase cuvinte asternute!Am lacrimi in ochi.Citesc in timp ce imi adorm baietelul de 1 an pe picioare.Cata iubire pot simti pt el,nu am cuvinte asa frumoase ca tine.
O senzaţie incredibilă de deja-vu al acestui text, cu lacrimi cu tot.
E minunat!
Abia am putut citi pana la final din cauza lacrimilor. Baietelul meu are aproape 3 luni si a venit dupa o sarcina oprită in evoluție. Am retrait TOT prin cuvintele tale. La fel i-am scris si eu lui povestea noastră si inca scriu la ea progresele pe care le face zilnic si mai ales ce ma face pe mine sa trăiesc. Am ales sa ii scriu de mana. Si chiar am căutat o agenda cu foi colorate ca sa completeze bucuria pe care o simt. Nu am știut ce inseamna fericirea adevarata pana la EL AL MEU!
„Am strâns din dinți și, la următoarea durere cumplită, am împins de parcă am vrut să scot din mine și inimă și tot. Băiatul meu a scos nasul la lumină. La următoarea contracție a ieșit cu totul și l-am primit în brațe.”
Cireasa de pe tort la nastere este impinsul in timpul contractiei 🙂 E cea mai solicitanta, dar si cand simti expulzia, si-l auzi plangand si realizezi ca s-a terminat, treci prin cele mai minunate si cele mai multe trairi la un loc.
Emotionant. Frumos. Rascolitor. 🙂
M.am retras în baia biroului ca să pot lăcrima. N.am copii, dar citind…mi s.a tăiat răsuflarea. Aseară, EL mi.a spus cu vocea tremurând că nu e cazul să mai așteptăm vara, primăvara sau iarna, pentru a face un copil. Acum, articolul tău…
PS: Aș vrea să nu ajungem din nou la veșnica dezbatere cezariană vs. vaginală. E povestea nașterii mele, a visului meu și vă rog să acceptați asta. Am scris de multe ori că nu cred că felul nașterii are vreo relevanță pentru cât de iubit e copilul sau cât de bună e mama lui pentru el. Nu o să aprob comentarii din acest registru, nu vreau discuții pe acest subiect, nu azi. Am scris asta pentru că am deja în moderare multe comentarii de la cititoare care se simt cumva atacate de povestea mea și se apără, își apără propria poveste. Dar nu e un război. Toate nașterile sunt frumoase, câtă vreme în urma lor rezultă un copil sănătos și iubit. N-aș fi vrut să stric emoția articolului cu această precizare, dar simt că ea e necesară. Mulțumesc.
Acum vreun an ai scris un articol de încurajare pentru mamele care se simt vinovate pentru ca au născut prin cezariană. Mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase și încurajatoare și folositoare articole din „blogosfera”.Și cred ca ai ajutat multe mame cu el.
Întrucât îmi doresc din suflet sa trăiesc aceeași emoție, te rog sa ne spui la ce spital ai născut.
Contează mult acest lucru. Nu peste tot se respecta drepturile mamei.
salut, am nascut la Regina Maria, in Bucuresti.
Bună, Și eu tot la ei am născut joia trecută. Am fost f mulțumită de absolut întreaga experiența și, pentru că vrem o surioară/frățior pt băiețelul nostru, aș vrea să-mi spui numele doctorului cu care ai născut a 2-a oară. Am făcut cezariană, din păcate nu am putut naște normal. Un medic așa cum ai avut tu rar întâlnești. Mulțumesc frumos ? ?
Scuze, am văzut ulterior comentariul tău cu numele doctorului 😀
Buna! Te pot intreba cu ce dr? Multumesc!
M-Ai făcut sa plâng și mi-am adus aminte de nașterea băiețelului meu. Am născut prematur la 32 de săptămâni, după o sarcina fără probleme pana la 6 luni când s a scurtat colul foarte mult din cauza unei infecții cu e-coli depistata prea târziu. Deși am făcut tratament, infecția a revenit și astfel în seara de 28 mai s-a rupt apa. Am plecat către spital încrezătoare, dar și nepregătita psihic. Mi-am dorit sa nasc natural și am reușit. Cele 2 ore cumplite de travaliu în adevărat sens al cuvântului încă nu le-am uitat, însă am simțit aceeași dragoste nemărginită pentru bebelușul meu. S-a născut bine, l-am avut la San și apoi nu mai putut sa respire. Infecția i s-a transmis. A fost intubat cateva zile. Au fost cele mai cumplite zile din viata noastră. Sa nu pot să-l strâng în brate, sa nu pot sa-l adulmec, m-am rugat neîncetat sa se facă bine.
După 10 zile în care am stat despărțiți și doar din 3 în 3 ore aveam voie sa-l vad când ii duceam lăptic muls, l-am ținut strâns în brate și nu i-am mai dat drumul. Tocmai ce a împlinit 1 an, este minunat. Nici acum nu-mi vine sa cred prin ce am trecut, însă pentru el as face orice.
Nu am crezut pana sa apară el ca pot iubi atât de mult . Îți mulțumesc Ioana pentru toate trăirile împărtășite cu noi.
Emotionant!Nu am citit niciodata cuvinte mai frumoase despre nastere.Si da,nu conteaza cezariana sau nastere naturala,conteaza cat de mult ne-am dorit copilul,conteaza dragostea pe care o primeste de la noi.Din pacate eu nu am stiut sa imi spun cuvintele astea cand am nascut.Si a fost greu sa trec peste socul ca nu am avut nasterea dorita.
E extraordinar cum uitam durerea cumplita care ne invada tot corpul atunci cand vedem chipul dragalas al nou-nascutului ;
E minunat faptul ca dupa zecile de minute in care crezi ca nu mai poti si ca imediat ai sa iti dai duhul din cauza durerilor ,cand iti tii pruncul in brate vrei sa traieste 100 de ani ca sa poti avea timp sa il faci fericit!!!:*:*
*traiesti
Frumos, emotionant, perfect.
Sa fiti cu totii sanatosi si sa va bucurati unul de celalalt. Te imbratisez cu drag!
Fără cuvinte … am retrăit fiecare moment al nostru , am citit cu drag printre lacrimi . E cel mai minunat sentiment si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a facut femeie sa pot simti aceste lucruri absolut fabuloase. Iti multumesc si tie pentru articolele pline de emotie, de iubire, de zambete pe care le impartasesti cu noi. Sa fiti fericiti si sanatosi !
Buna!
Imi poti spune te rog ce medic ai avut? si eu imi doresc sa nasc natural al doilea copil si chiar am nevoie de sprijin din partea doctorului.
Multumesc
Este absolut superb articolul!
Medicul se numeste Doina Mihailescu, e la Maternitatea Regina Maria Bucuresti.
Emotia acelui MOMENT nu o poate egala nimeni si nimic.Am lacrimi in ochi, s-a rascolit in mine fiecare particica si mi-am amintit intr-o secunda fiecare traire, durerea, sentimentul ca o sa fie bine, increderea in EA si in mine, usurarea ca am auzit-o plangand atat de tare, confirmarea ca e perfecta desi e mica…totul simtit la dublu:acum 4 ani si acum 1 luna!
Sa fiti sanatosi toti in frumosul vostru regat!
Mi-am reamintit de nasterea noastra…atat de intensa si de revelatoare, chiar daca nu au fost toate „ca la carte”. Cand contractiile erau una singura, lunga si dureroasa si eu voiam doar sa ma plimb, moasa imi spunea: Gandeste-te la Luca. Odihneste-te si gandeste-te la el. Si intr-un interval destul de scurt l-am putut privi, atat de roz si curat cum era. L-am avut in brate pentru scurt timp insa atunci s-a oprit din plans si il simteam cu totul al meu, mi-a aratat cine sunt pentru el asa de repede si de natural… Cand am ramas doar cu doctorul si el a plecat cu neonatologul mi-am intors privirea spre geamul mare si am vazut ca iesise soarele. Intr-o dimineata cetoasa de iarna…
Am plans, traiesc cu frica fiecare zi de sarcina pentru ca-mi doresc mult acest copil iar el a aparut dupa mult timp de asteptare. Sper sa se nasca si sa traim impreuna experienta noastra.
sper din tot sufletul sa reusesc si eu lucrul asta cand voi ramane insarcinata. pentru mine nasterea baiatului (cezariana) a fost traumatizanta. mai mult decat atat imi dai putere pentru ca te-am intalnit si am inteles ca statura si greutatea nu sunt atat de importante ca sa ai o nastere naturala ( si eu sunt miniona si slabuta ) . multumesc pentru articol. o sa-l citesc de 1000 de ori ca sa pot avea aceasta experienta, sa fiu puternica si sa am incredere in mine.
E frumoasa povestea voastra. E chiar si mai frumoasa pentru ca eu azi am implinit 30 de saptamani de sarcina si avem amandoi rabdare, si eu si bebe, sa ajungem in siguranta in momentul cel mai bun pentru el, sa se nasca. Empatizez cu povestea ta, pentru ca povestea asta o am in minte de mult timp, cand imi imaginez cum va decurge nasterea „noastra”. Stiu ca si eu, ca si el, ne vom naste impreuna. Eu intr-o noua lume in care sunt „mama” si el pentru prima oara, ca om. Daca am invatat ceva in sarcina, este cata incredere am defapt in mine si in el. Iar el, tot timpul cand am indoieli, ma linisteste si imi sopteste in gand, sa stau linistita, el stie exact ce are de facut, si eu la fel.
Multumesc pentru ca ai impartasit cu noi parte din puterea ta. Ma inspira si ma face sa zambesc. Citind randurile tale, am avut un sentiment foarte familiar. Nu stiu inca de ce. Banuiesc ca mai am de asteptat, sa speram 10 saptamani, si o sa vedem.
Imbratisari calde!
te pup!
iar ne-ai emotionat, asa, pe toate, dintr-o lovitura 🙂
m-ai emotionat pina la lacrimi. 3 cezariene, 2 copii. un pusti de 16 ani, o pustoaica de 2…un alt copil (alexandru) mort la 2 zile de la nastere…ar fi implinit pe 8 septembrie 2016 fix 18 ani. stiu cum este sa te intorci cu bratele goale de la maternitate, pustiita de durere. stiu, deasemenea, cu este si sa te intorci acasa cu bebele mult dorit. insa felul in care ne impartasesti trairea ta, ma lasa fara cuvinte. sunt singura femeie intr-un birou intreg de barbati…ce daca plang, toti indura cu stoicism toanele mele, doar sunt cumva insurati!
Esti minunata si puternica si o mamica absoluta. Sa-ti traiasca puiul, sa-ti traiasca puii, sa fiti toti sanatosi si sa aveti o viata lunga si plina de iubire!
Peste 3 zile urmeaza sa apara si bubulina mea, abia astept sa tin si eu in brate puiul meu de om, sa o pup, sa o miros, sa o simt aproape de inima mea, si la exterior, sa ma bucur de prezenta ei in viata noastra!
Esti o sursa de inspiratie si reusesti sa dai putere si curaj prin ceea ce scrii.
Vai…minunat!!! Si eu am fost nevoita sa nasc prin cezariana, fiindca Lara mea m-a tinut in dureri cumplite 12 ore, cu dilatatie maxima, dar si-a intors caputul si nu putea cobori. Mi s-a spus ca daca imping s-ar putea sa o imping cu capul in oasele bazinului si nu e ok deloc…as fi vrut sa nasc natural,dar e bine si asa. Mor de dorul celor 9 luni de „balonare”,mor de dorul acelei zile pline de dureri incontrolabile si chiar si operatia in sine…plang de emotie de fiecare data cand naste cineva 😀
Off…emotii peste emotii.si iubitul nostru a venit pe lume tot la 37 de săptămâni, prin nastere naturală, in conditiile in care având colestaza de sarcina medicul nici nu aducea in discutie posibilitatea asta.Si totusi am născut natural la Iași, cu un travaliu facut pe drumul Piatra Neamt – Iasi, o experienta pe care mi-o amintesc de parca s-ar fi întâmplat ieri.Minunea noastră are un an si o luna si a fost darul nostru de la Dumnezeu dupa o sarcina oprita in evolutie.
Foarte emotionant! Mi-am adus si eu aminte de nasterea noastra, la noi a fost o „nastere in 3”, avand gemenuti. Numai ca nu am reusit sa nasc natural, cum imi doream eu si cum isi dorea si medicul meu. Complicatii au aparut si s-a pus problema de viata si moarte. Nu am avut de ales, dar chiar si asa am amintiri superbe din acea noapte in care i-am auzit pentru prima oara, imi aduc perfect aminte de lacrimile care mi-au dat instant pe obraz cand am auzit primul scancet, imi aduc aminte acel sentiment inegalabil ca de acum eram MAMA, nume pe care de mult timp il asteptam.
Si cu toate acestea, ca sa vezi cum e treaba cu preconceptiile si prejudecatile impuse de societate, mult timp am purtat cu mine o mare vina, de a nu fi nascut natural. Ma simteam ne-mama, ca sa spun asa, simteam ca nu merit aceasta minune, tocmai pentru ca nu m-am facut „demna” de ea trecand prin durerile facerii. Mi-a trebuit mult timp sa ma impac cu ce s-a intamplat atunci, insa acum sunt asa de fericita cu puiutii mei incat am lasat in urma toate ideile astea.
Sunt pur si simplu mama, indiferent de cum am nascut, si am cele mai frumoase amintiri din acea noapte geroasa de februarie.
Am citit aproape fara sa respir ca si cand as fi fost langa tine si nu trebuie sa deranjez.
Si eu am un baietel de 1 an si 4 luni pe care il ador. Modul in care a venit pe lume chiar nu mai conteaza atat vreme cat e sanatos si eu la fel!!! Pt ca am acceptat decizia luata in acea clipa.
Cred ca ai reusit sa faci acest pas atat de greu pentru ca ai ajuns sa te cunosti f bine, sa te bazezi pe sinele tau superior si nu pe mintea plina de frici si prejudecati. Felicitari din inima!
La multi ani pt pitic!
Nu am mai plans asa de mult. Stii plansul ala eliberator, de fericire, de bucurie, de spaima… Cu sufletul la gura am citit tot. La multi ani!
Iti multumesc ca existi!
Am zis ca nu o sa plang 🙂 , dar tot mi au dat lacrimile „L-am mângâiat. Am plâns peste el. I-am mulțumit.”
Te ador pentru felul cum scrii!
Superb, absolut superb!
M-ai facut sa retraiesc toate momentele, sentimentele, emotiile care le-am simtit atunci cand l-am nascut pe baietelul meu minunat!
Experienta mea tot cu Dr. Doina Mihailescu a fost:)
La multi ani, Ivan! Sa fii sanatos si fericit!
Sincer mi-au dat lacrimile. Imi doresc din tot sufletul ca al doilea copilaș sa sosească lângă noi asa cum a făcut-o Ivan.
După toată lupta mea de a o aduce lângă noi pe Amalia într-un mod cat mai natural nu am reușit, dar din fericire este o fetita sănătoasă și asta este mult mai important.
La multi ani Ivan!
Frumos, sublim, unic, personal, mulțumim ca împărtășești cu noi. Parca am fost si eu acolo puțin cu voi, prin povestea ta…:) Ești extraordinara! Sa-ți trăiască puiutul!
Eu nu înțeleg de unde atâtea controverse despre fiecare cum naște, nu înțeleg, nu ma duce capul… De ce?
Ce le mai place la romani sa judece pe alții si sa catalogheze…
Emoții, emoții… sunt într-un mijloc de transport în comun și îmi rețin lacrimile. Ce frumos ai spus! Am retrăit și eu clipele nașterii. În curând face trei ani minunea noastră!
Ma incarc pozitiv aproape de fiecare data cand citesc randurile tale. Iti multumesc pt asta!
Si eu am ramas cu lacrimi in ochi! Foarte frumoasa experienta. Cred ca unica pentru orice mama, indiferent cum alege sau cum poate sa nasca. Uneori regret ca am nascut prin cezariana si am ratat-o, dar mai am timp, cine stie. Foarte frumos. Felicitari!
Sa stii ca sunt mai bine, apropo de PS. E asa bine cu baietel alaturi! Abia astept bebe2 (mai incolo un pic)
La multi ani lui Ivan!
Superb… Atâta emoție concentrată in acest text.. O sa trec si eu curând prin experiența nașterii si m-a sensibilizat foarte tare povestea ta… In același timp imi da curaj..
La prima nastere a fost pe fuga si la mine.. cu oxitocina, rupt membrane, împins cand o fi.. dar am nascut repede. A doua nu stiu cum va fi..sper sa ma fi invatat si eu.. sa pun piciorul in prag..
Cand ai avut sangerari? la inceput de sarcina sau mai la final?