SCRIU!

Dragii mei, zilele acestea voi scrie mai puțin și mai rar pe blog. Lucrez cu mare avânt la primul meu roman, care m-a cuprins și m-a captivat în așa măsură că nu-s în stare să mă gândesc la mai nimic altceva. E aproape gata, cele șase personaje centrale mi-au devenit copii și prietene, le visez noaptea, iau masa cu ele, le modific traseul în funcție de cât de mult sau de puțin le plac în ziua cu pricina, mă joc cu ele, învăț de la ele.

Este absolut incredibil cât de mult îmi place munca asta de creație absolut liberă și neașteptată! Obișnuită să scriu doar adevăr despre mine, să scriu ficțiune despre oameni inventați mi se pare absolut miraculos, ce rău îmi pare că nu am încercat mai devreme!

Am scris la foc continuu în ultimele săptămâni, vacanța din Grecia a fost foarte prolifică, atunci am scris și tot textul pentru cea de a doua carte pentru copii, care acum este la ilustrat.

Vreau să închei romanul zilele astea, pentru că m-a prins ca o caracatiță, abia mai respir, și știu sigur că n-o să mă pot întoarce complet la viața mea până când nu pun punct și nu trimit manuscrisul la editură.

Nu știu cum se va chema, nici cum va arăta coperta, cu siguranță o să vă invit să-mi dați, din nou, o mână de ajutor aici. Știu sigur că o să fie bun, e cu râs și cu plâns, cu moarte și cu viață, e cu femei ca noi, cu părinți și copii, cu povești incredibile din cele care ni se întâmplă tuturor. Și nu cred că s-a mai scris ceva asemănător în limba română, nu că asta ar fi extrem de important.

Dar, Doamne, ce-mi place să-l scriu! Când am timp de scris mă simt ca un drogat care tocmai își ia doza, mă așez la taste și povestea curge singură, iar eu nu apuc să tastez pe măsura vitezei replicilor din capul meu! Trec ore, nu mănânc, nu beau apă, scriu cu fruntea fierbinte, să scot tot înainte să fugă! 🙂 Cred c-am înnebunit.

Abia aștept să-l văd gata, cu miros de cerneală!

Vă rog să aveți puțină răbdare cu mine, n-o să mai scriu la fel de des o vreme pentru că SCRIU! 🙂

Vă las cu un fragment oarecare din primul draft.

Sunt Miruna, am 30 de ani și sunt însărcinată pentru a doua oară. Prima sarcină s-a sfârșit prematur, a trebuit să nasc copilul mort ca să fac loc următorului, cu puțin noroc, viu. Dacă asta nu m-a ucis, e clar că sunt nemuritoare.

Habar n-am care a fost momentul în care am început să-mi doresc copii. Îmi amintesc precis că pe la 25 de ani stăteam la o cafea cu cea mai bună prietenă a mea, care abia născuse. Era sfârșită de oboseală, sorbea din frappeul cu prea multă frișcă de parcă prin paiul roz i-ar fi intrat în sistem odihnă, vlagă, chef, vitamine. Era palidă, avea cearcăne vineții sub ochi, își pierdea ideea în mijlocul frazei, privea prin mine.
– Ești bine? am întrebat îngrijorată.
– Daaa, sunt grozav. Nu prea dorm nopțile, dar altfel, e genial. N-am fost niciodată mai fericită!
Îmi aminteam de nopțile noastre prin cluburi, cu multe pahare de alcool tare, muzică duduind în boxe și flirturi ridicole cu tot felul de cavaleri mai mult sau mai puțin eligibili. Uneori rezistam și o săptămână întreagă cu 2-3 de ore de somn pe noapte, urmate de 10 ore la serviciu, fără ca asta să ne împiedice să legăm două propoziții. Nu, nu nesomnul o făcea pe prietena mea cea mai bună să arate ca un zombi.
– Fata mea, nu arăți prea bine. Sigur ești ok?
– Păi, prietena mea, să vedem: sunt cusută în zigzag în cel mai intim și prețios loc, dorm în reprize de 15 minute, între care un mic hrăpăreț mă suge de ce am eu mai bun, îmi sângerează sfârcurile, hormonii mă fac să vreau să mă arunc de la balcon, bărbatul e înnebunit de frică și de fericire, ceea ce-l face să doarmă mai mult pe la bar, iar ăsta micu’, când nu suge, urlă. Ia zi tu, oare e la fel cu vremurile noastre de petreceri nocturne?
– Și, cu toate astea, n-ai fost nicicând mai fericită, dacă am reținut corect.
– Da, măi. Fix așa. Nu știu să-ți explic, dar o să vezi tu când ți-o veni rândul.
A sunat atât de amenințător replica ei încât atunci am știut sigur că nu vreau copii prea curând. Bine, chiar și dacă aș fi vrut să-i fac, n-aș fi avut cu cine. De mulți ani reușeam să iau cele mai proaste decizii amoroase din lume. Aveam mereu băieți interesanți în jur, iar eu făceam ce făceam și-i alegeam exclusiv pe cei nepotriviți. Mai întâi a fost cel mai frumos băiat din liceu, care, din motive necunoscute, m-a ales pe mine să strălucesc sub aura lui perfectă. Ne țineam de mână prin centrul orașului nostru mic, ne plimbam agale cu câte-o înghețată în mână în timp ce toate fetele care treceau pe lângă noi mă priveau ca pe o broască râioasă. Băiatul era nu doar frumos (pe genul Beckham, blonduț, cu pomeți proeminenți, păr bogat, ochi verzi, corp de zeu), ci și deștept, atent, galant, bine-crescut, citit, deloc golan. Desigur că nici nu mi-a trecut prin cap că ar juca la două mese, până când, absolut întâmplător, am mers la o petrecere la care teoretic nu aveam voie să calc, că nu mă lăsa mama, dar m-am strecurat afară din casă și m-am dus. Acolo, ce să vezi, adonisul meu mângâia temeinic pe spatele gol o altă liceeană, brunetă și mult mai frumoasă ca mine. Mai întâi am zis că-l confund, nu-i al meu, al meu e acasă cu maică-sa, fac împreună clătite, așa-mi povestise când îl sunasem pe fix, cu două ore în urmă. Am stat să-i observ de la distanță câteva minute, să mă asigur că nu ucid băiatul greșit. Nup, al meu era. Avea aceleași gesturi elegante pe care le presta și cu mine. O atingea din când în când pe nas, îi dădea părul după ureche, își plimba arătătorul pe clavicula ei. Studiase filmele care trebuie, băiatul! Mi-am îndreptat rochia cu palmele și-am mers lângă ei. L-am bătut pe umăr cu arătătorul:
– Ce faci, tinere? Clătite?
S-a întors spre mine uimit și a rămas așa, cu gura căscată și cu mâna încă parcată pe spatele sirenei brunete. Parcă acum nu mi se mai părea așa de frumos.
– Ăăăă, salut, tu ce faci pe-aici?
– Am venit să-ți cunosc noua iubită. Bună, eu sunt Miruna, pe tine cum te cheamă?
Fata mă privea confuză. Cu siguranță nu pricepea ce se petrece, dar, pentru siguranță, i-a dezlipit mâna de pe ea și i-a lăsat-o să cadă inertă pe lângă blugii mulați.
– Miruna, stai să-ți explic.
– Lasă, puiule, c-am înțeles, i-am spus. Pesemne domnișoara se mulțumește cu penisuri mici.
Am ascultat cu satisfacție fălcile lor căzând una după alta, m-am întors și-am plecat. A doua zi i-am ignorat telefoanele și bilețelele trimise prin colegi de clasă, a treia zi la fel. Făceam pe dura la liceu în pauze, când știam că mă urmărește. La ore boceam ascunsă după colegul de bancă, iar acasă îi scriam poezii plângăcioase. Deh, îl iubisem pe infidel. A fost prima mea mare iubire. După o lună, a renunțat. S-a combinat cu o colegă de clasă dintre ale mele, cu care s-a și însurat trei ani mai târziu. O înșeală, desigur, la modul programat, ea însă nu e la fel de exclusivistă ca mine.

Sursa foto: roman via Shutterstock.com