Am primit întrebarea asta la lansarea de carte de la Baia Mare. Cred că e una dintre cele mai bune întrebări pe care am primit-o vreodată.
Vrem să le fie copiilor noștri mai bine decât ne-a fost nouă. Care e cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem?
Am stat să mă gândesc puțin, întrebarea asta mă bântuie de mulți ani, de fapt, de când am încetat să mai fiu doar eu cu mine și mi s-au născut copiii. Sunt multe, milioane de lucruri de făcut ca să le fie lor mai bine decât ne-a fost nouă, dar dac-ar fi aleg doar unul, pe cel mai important, cred că e acesta: trebuie să fim noi bine cu noi înșine. Nu mâncare ultra sănătoasă, nu baby wearing, nu alăptat exclusiv, nu dormit într-un fel sau altul, nu școli private, nu attachment, nu RIE sau mai știu eu ce curent de parenting mai urmează. Adică sigur, toate ajută și contează, dar cel mai important e să fii tu bine cu tine, ca părinte și om.
Din păcate, puțini sunt bine cu ei fără să facă eforturi. Majoritatea dintre noi am fost răniți în feluri care ne afectează. Partea supraviețuitoare din mintea noastră acoperă rănile, ca să ne ajute să rămânem funcționali, însă odată cu durerea, ea acoperă și alte părți din noi, părți bune, care dac-ar fi lăsate la lumină, ne-ar lăsa să fim mai creativi, mai autentici, mai buni, mai răbdători.
De-asta e important să ne cunoaștem. Să avem curajul de a privi în noi, singuri sau cu ajutorul unui specialist sau al altcuiva care a trecut prin asta deja și a reușit să dezgroape acele părți din sine care-l țin pe loc. Să citim mult, articole scrie de specialiști, dar și poveștile altora. Să nu minimizăm tristețile, pe principiul: „altora sigur le e mai rău, nu am motive serioase să mă simt trist”.
Dacă te simți tristă, nemulțumită, nervoasă, atunci ai un motiv să fii așa, chiar dacă din exterior lucrurile arată diferit. Ai încredere în tine, în emoțiile tale. Dacă le simți, ele sunt justificate, adevărate, și au nevoie de atenția ta.
Eu, de exemplu, am observat în timp că uneori, plânsul copiilor mei mici mă enervează, mă râcâie efectiv pe creier. Alteori am observat că mă enervează când ei nu vor să adoarmă. Că nu am răbdare. Că îmi vine să țip la ei, să ridic mâna, orice numai să opresc urletele sau protestele. Toate acestea sunt emoții pe care le stârnesc în mine nevoile mele neîmplinite. Copilul din mine, care a crescut fără să aibă voie să plângă, să strige, să protesteze, se înfurie. Ei, copiii mei, de ce au voie? Eu n-am avut. Cu mine n-a avut nimeni răbdare. Pe mine nu m-a adormit nimeni în brațe. Ei de ce nu adorm ușor, când eu le ofer asta, adică exact ce au nevoie? Mă simt nedreptățită iar, și asta mă rănește și mă înfurie.
Am citit mult. Am stat mult cu mine, în preajma copiilor (altfel nu s-a putut), am vorbit despre asta cu persoane apropiate. Am mers la terapie și o să mai merg. Merg la cursuri pentru părinți, pentru femei, pentru oricine, dacă simt că măcar o frază de-acolo o să mă ajute măcar un centimetru. Merg cu copiii după mine (dacă altfel nu se poate), sunt pe cât de atentă pot, ascult poveștile altora. Mă ajută enorm să știu că nu sunt singura și că, după suficientă atenție acordată mie, trecutului și prezentului meu, o să înțeleg ce mă face să reacționez în feluri nepotrivite. Și imediat ce înțeleg asta, mă eliberez de tirania acestei reacții automate, mintea și corpul meu nu mai reacționează standard. Pot ALEGE eu, cu mintea sau cu sufletul cum să reacționez.
Cât îi adorm, cât mă plimb cu ei prin oraș, cât ne jucăm sau citim, sunt atentă la mine și la ei. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea, pe care le privesc cu duioșie. Le spun și lor totul: cât de mult mă bucur că sunt împreună cu ei, cât de tare mă bucuram când mama se juca cu mine (deși asta se întâmpla rar), cât de mult îmi plăcea să dorm cu mama la prânz, să-i simt respirația regulată, cum mă pieptăna bunica mea. Copilul din mine zâmbește alături de ei, așa fac pace, mă accept, mă iert, mă vindec. Fac pace cu mine, în fiecare zi. Când îmi strâng copiii în brațe, mă strâng și pe mine, pe mine cea mică. În fiecare clipă liniștită pe care o am, mă gândesc la mine, la ce m-a rănit, la cum să repar.
Reușesc acum să nu mă mai enervez când îmi urlă copiii în brațe, aparent fără motiv (ei motiv au, doar că eu nu-l intuiesc pe moment), nu mai țip (în majoritatea cazurilor), nu mă mai tem că vreodată îmi voi ieși suficient din fire cât să-i plesnesc, n-o mai iau personal când ei refuză să mănânce ce-am gătit eu vreme de două ore.
Mai am mult până la a fi bine cu mine, dar odată început, procesul are rezultate. Care se simt mai ales în relația cu copiii.
Așa că da, faceți asta. Chiar dacă nu aveți ajutor, sunteți obosite, lipsite de speranță. De undeva trebuie să începeți. Și dacă nu aveți timp și bani de terapie, ajută chiar și doar atât: timp și răbdare cu voi înșivă.
Dacă noi suntem bine, blânzi, cu noi, asta vor primi și copiii noștri. Le vom putea oferi și lor empatie, căldură, echilibru, pace, asta vor vedea la noi, asta vor simți în relația noastră. Dacă noi încetăm să-i judecăm pe alții, n-o vor face nici ei. Dacă nu sărim cu reacția pasiv-agresivă sau direct agresivă la cel cu care avem un conflict, n-o vor face nici ei. Dacă știm să oferim ajutor altora, o vor face și ei. Dacă știm să ne bucurăm de timpul nostru cu ei, cu copiii noștri, și ei o vor face, cu noi și cu copiii lor.
Începeți să fiți bine cu voi. Încercați. Începeți de undeva, de oriunde.
Sursa foto: femeie liniștită via Shutterstock.com
Cat de adevarat! Nu am realizat asta pana acum…
Prima condiție ca un copil să fie fericit e ca și mama lui să fie.
Urmasa isi creste acu’ ultimele masele din dentitia de ‘bebe’ si a devenit o idee mai nastrusnica decat de obicei. Ma apuca tirtilicii uneori, cand plange sau spune ‘nu’ (cu varianta mai diplomata ‘maine’), normal ca o prinde cheful de impotrivire exact cand trebuie sa plecam undeva sau am ceva rapid de facut.
Lovitul copilului iese din ecuatie, stiu ca oricum nu functioneaza si mi-am propus ca macar asta sa nu fac. Ridic vocea la ea in unele cazuri si cam tot degeaba, dar pur si simplu am nevoie eu de o supapa uneori. In general insa incerc sa ma opresc si sa inteleg ce e cu ea.
Am observat ca uneori, cand chiar pare neconsolata si nu ajungem la niciun consens, daca o iau in brate se linisteste. Ma asez ‘pup’ si ii intind mainile. Vine imediat la pieptul meu si se cuibareste acolo. In multe cazuri doar actiunea asta linisteste apele.
Ce frumos ai scris! Ca intotdeauna.
F frumos spus.Si eu am avut o revelatie cand am remarcat ca „If mommy is happy, everybody is happy”.
Pe locul doi as pune educatia. Multa lume nu pune accentul pe educatie, aleg gradinita cea mai aproape de casa, scoala la fel….
Cred ca e unul din cele mai bune sfaturi de parenting ever! Si printre cele mai greu de pus in parctica, banuiesc. :))
Eu incerc sa aflu de ce plang de multe ori degeaba (nici un motiv aparent), uneori la anumite desene (de toddlersi, stiu, anti-tv, etc), in anumite momente… Imi dau seama ca e ceva ascuns undeva demult si nu pot sa pun mana…
Ti-ar trebui niste ore de terapie cu un specialist…
Asta stiu si eu, demult. :))
E frustrant și extrem de dureros să înțelegi că, deși tot ce ți-ai dorit a fost ca lumea copilului tău să fie una mai bună decât a fost lumea copilului din tine, nu-ți iese asta tocmai pentru că tu, ca om mare, nu ești bine cu tine. Și nu înțelegi lucrul acesta decât trecând prin situații în care nu știi cum să faci față trăirilor copilului tău, cum să gestionezi ceea ce simți tu ca mamă, cum să… nu greșești, când tot ceea ce-ți vine să faci pare greșit, de fapt.
Nu, nu te vindeci ușor, uneori ajung să cred că nici nu există soluție, că sunt cruci care trebuie purtate și văd clar că efectele asupra copilului sunt tocmai acelea pe care încerc să le evit să fie și totul pare un cerc vicios care n-are ieșire. Și continui, luptând cu mine, cu fricile, cu frustrările, dar sperând. Că voi greși tot mai puțin față de el.
Scrii frumos si adevar, Loredana! Ma bucur ca te-am descoperit si ca pot sa te urmaresc pe blogul tau.
Mulțumesc, Natalia.
Are Ioana talentul acesta, de-a aduna oameni faini în jurul ei.
🙂
Frumos expus acest adevar de care nu suntem constienti. Multe din idei sunt tocmai din cartile de parenting si din sugestiile psihoterapeutilor. Si ma bucur sa vad ca oamenii sunt dornici sa inceapa sa parcurga acest proces. Alta cale, mai scurta, nu exista. As extinde acest proces de constienizare si in relatia de cuplu. Vindecare exista si exista si bucuria de a fi inpreuna in familie/cuplu.
Foarte fain articolul. Mi-ar placea daca ai recomanda ceva carti care te-au ajutat pe tine. Mersi.
in teorie e simplu: „copilul copie ce vede”.
In practica, mamicia inseamna o reconstruire.
cel mai trist este ca majoritatea vedem doar ca atributia mamei. Eu consider ca e atributia familiei, a ambilor parinti!
Foarte frumos articol L-am simtit, mai mult decat citit.
Fac de ani buni terapie si datorita ei si minunii de sot a carui vorba preferata e „Happy wife, happy life” 😉 sunt o varianta mult imbunatatita a ceea ce am fost odata. Varianta upgradata care invata si exerseaza zi de zi cum sa fie o mama buna (nu perfecta) si o sotie la care sa te intorci cu drag si nerabdare acasa 🙂
Pffuuu… Ai dreptate, dar vezi tu… ce faci cand stii care iti sunt traumele, stii de unde vine o reactie sau alta, dar nu stii ce sa faci cu ele? Da, stiu ca ma deranjeaza incapatanarea ei fiindca eu nu aveam curajul nici sa il intreb pe tata daca pot merge undeva / face ceva. Se enerva si raspundea ca daca aveam minte as fi stiut fara sa il intreb ca NU. Stiu ca sunt defecta din multe puncte de vedere si stiu de ce, prea bine. Ma psihanalizez de ani si ani, dar nu stiu ce sa fac mai departe. Cu mine am facut pace, desi uneori am senzatia ca ma victimizez. Cu tata nu voi putea face vreodata la modul senin in care vorbim aici, asa ca e in zadar. Si sunt o femeie fericita si implinita acum, dar tot nu stiu ce sa fac cu toate astea.
Eu stiu ca nu sunt bine cu mine si ca din cauza asta si copilul meu are de suferit, si e de lucru cu mine, dar nici macar nu inteleg pana la capat ce inseamna „a fi bine cu tine insati”. Pentru mine e un concep atat de abstract…Vreau sa fiu bine cu mine, dar cum e atunci cand o persoana/o mama e bine cu ea?
Da…este cel mai important sa fii bine cu tine. Asta am realizat la 34 de ani, dupa 10 luni de cand sunt mamica. Eu nu sunt bine cu mine, insa incerc sa nu transmit asta copilului meu. Uneori reusesc, alteori nu, si atunci ma simt si mai ingrozitor, de teama ca fricile mele ii vor face lui rau. Am fost terorizata si traumatizata de un tata extrem de autoritar. Am crezut ca m-am vindecat. M-am casatorit si printr-un cumul de evenimente nefaste am ramas sa locuim cu socrii mei, parintii sotului meu. Fricile si traumele din copilarie s-au reactivat la coabitarea nefericita cu un socru alcoolic, pus tot timpul pe scandaluri, si o atmosfera sumbra in casa. Tot ce imi doresc este locul nostru, unde sa fim linistiti sa ne crestem frumos copilul. Lui incercam sa ii ascundem aceste realitati si cred ca reusim. Este un copil vesel, fericit, mereu zambitor, inteligent si frumos.
Am crescut la bunici. Bunicul a fost alcoolic si scandalagiu. A fost groaznic. Bunica ma ferea: incerca sa ma inchida in dormitor in timp ce il spala pe el. Mama m-a lasat acolo pentru ca i se parea firesc sa cresti in conditiile alea. Si tatal ei fusese alcoolic. L-am iubit mult pe bunicul, dar ma temeam de scandalurile lui si sufeream pentru bunica. (Parintii locuiau in alt oras.) Oricum si bunica si mama credeau ca un copil nu simte, ca i se poate ascunde, ca ceea ce se intampla e firesc, pentru ca asa au vazut in familiile de origine si prin alte familii. Doar bautura e sport national… De tata, ce sa mai zic si lui i se parea si mai firesc, ca doar bunicii erau parintii lui. Cu mine cred ca au fost mai draguti decat cu el. Doar el n-a fost ok cu sine sau cu mine. Dar asa au fost si am fost toti.Acum fac psihoterapie si nu cred ca altceva poate inlocui psihoterapia… E drept, fara banii necesari, multe porti se inchid. Mai exita insa si sedinte gratuite. Cine cauta gaseste, din experienta vorbesc.
Cat de frumos si real ai scris!
Cum stii tu sa pui punctul pe „i”…
Multumesc!