Monica Reu zice în cursul ei de comunicare non-violentă:
„O relație bună nu este una lipsită de conflicte, la fel cum absența conflictelor nu ne garantează o relație funcțională. Conflictele sunt firești, ele apar între oricare două persoane. Important e cum le gestionăm. Nu putem și nici nu trebuie să ne propunem o viață lipsită de conflicte.”
La fel și frustrarea copiilor, furia lor. Sunt firești.
Am observat preocuparea părinților din public față de crizele de furie ale copiilor. Cum le oprim? Cum le transformăm în altceva? Cum facem ca ele să nu mai apară?
Înțeleg perfect, e oribil să se uite la tine toată lumea în timp ce puiul tău, altfel adorabil, se transformă într-o secundă într-un dragon cu șapte capete care urlă tăvălindu-se prin tot locul, în timp ce tu-ți pui pe moacă masca aia de: „Vă jur că de obicei nu face așa ceva, nu știu ce l-a apucat, eu sunt un părinte bun etc etc”.
Adevărul este că un copil mic, de 1, 2, chiar și 3 ani, nu are alte mijloace de exprimare în afară de propriul trup. Doar așa poate să-și arate el orice, bucurie, supărare protest. E normal să le simtă, e la fel de normal să le arate. Până când va învăța un discurs rațional sau alte metode de gestionare a emoțiilor prin care să se exprime, propriul corp rămâne singurul lui limbaj. Așa că îl folosește cum îi vine. Țipă, se zbate, aruncă din mâini și din picioare. E normal.
Ce poți tu face, ca părinte, este să nu uiți că ai în fața ta o ființă care suferă (că nu a primit ce și-a dorit, că e luat împotriva voinței lui și dus în altă parte, că nu mai poate primi încă un desen animat). Nu trebuie să-i acoperi suferința cu un cadou, nici să-i distragi atenția, pentru că nu e cinstit și e lipsit de utilitate pe termen lung. Trebuie să-i asculți supărarea, asigurându-te că nu-și face rău, sieși sau altora.
Uneori, după o zi perfectă la grădi (după spusele educatoarei), te duci și-l iei plină de dor, iar el cum te vede, se pune pe cel mai teribil urlat din lume. Nu-i poți intra în voie, nu te ascultă, nu pare să-i pese. Pare supărat pe tine, nervos pe lume, imposibil de mulțumit. Iar tu te simți cea mai rea și neiubită mamă din lume.
Cum facem să avem conectare cu soțul, când modelul nostru de cuplu, preluat de la părinții noștri, era că tata înjură, iar mama încasează?
Acestea sunt lucrurile despre care vorbim în Caravana Empatiei. Sâmbătă a fost prima oprire, cea de la București. Două sute de părinți și mai bine de 50 de copii au participat la întâlnirea noastră cu Monica Reu, pe terasă la mall Promenada. Am avut noroc de vreme minunată și de întrebări intersante, la care Monica a răspuns cu multă răbdare. Următoarea oprire este cea de la Constanța, pe 24 septembrie, urmată de Timișoara, Deva, Sibiu, Galați și Buzău. Toate aceste ateliere sunt gratuite! Detalii despre locații, ore, teme și mod de înscriere aveți aici. Vă așteptăm cu drag!
Am pus mai jos câteva poze de la întâlnirea de la București, să vedeți cam care-i atmosfera. Mai multe poze, aici🙂
Credit foto: Andreea Mira Photography
Sursa foto preview: copil plângând via Shutterstock.com
Eu sunt din Sibiu, am trimis mail la adresa indicata, insa nu am primit nici o confirmare. Imi spui te rog cum sa procedez in continuare?
Salut, verific si revin.
Uite, am primit acum lista cu rezervari si numele tau nu e pe ea, te rog sa mai trimiti o data email, probabil nu a ajuns unde trebuie. Multumesc.
Eu cred ca decupam calcaiele la cateva perechi de sosete si i le ofeream, numai asa, sa vad ce moaca face 😀
Nu a fost nevoie sa fac asta, stiam si eu si ea ca nu despre sosete era vorba, stricam ciorapii degeaba, ar fi bocit ca de ce i-am rupt.
Ei, da, ma alintam si eu la modul ca mi s-a parut simpatica cerinta. Si doar de asta nu m-as fi putut abtine. Ca altfel te cred ca e cum spui. Dar dintre toate chestiile pe care le poti cere cand esti intr-o pasa proasta, destul de creativ sa vrei sosete fara calcaie 😀
Eu m-am înscris pentru Constanta, inclusiv cu cei doi baieti ai mei de 6 si 9 ani. Ei vor avea ce face pe durata programului sa ar trebui sa le gasesc o activitate prim mall? Multumesc si abia aștept sa ne cunoaștem! Apropo, cărțile tale le vom găsi, pentru un autograf?
Salut, da, vor fi si cartile mele. Astept confirmare legata de activitatile pentru copii si revin.
Aseara fiica mea plangea ca ii e foame in fata farfuriei cu supa. (era franta de oboseala). I-am zis ca si asa, cand plange si zice ca ar fi vrut o mama mai buna care face paste toata ziua, tot o iubesc. S-a oprit brusc.
ești minunată! Copiii trebuie surprinși, surprinși tot timpul! Nu se aștepta la așa un răspuns :))
Pe cand la Brasov? Mi-ar fi placut tare mult sa particip la atelier. Te admir foarte mult si citesc in fiecare zi ce postezi. 🙂
Buna, nu stiu cand ajungem la Brasov, anunt imediat ce am vreo veste, m-as bucura si eu sa revin la voi!
Da da! Brasovul va asteapta!
Confirm că Monica este o sursă minunată de învățături bune și vă spun că a răspuns la TOATE întrebările din public. Cu multă răbdare și blândețe, până i s-a uscat gura.
Mergeți și vă întâlniți cu ea, luați și soții, le va prinde bine. Vorbesc din experiență 😉
Buna ziua!La Brasov,pe cand?
Uf, inca nu stim de Brasov, partenerul nostru Nepi stabileste orasele in care mergem. 🙂
Super articol,mulțumim!
Buna.Mi-ar placea sa particip si eu. in satu mare aveti planuri sa veniti?
Deocamdata nu avem planuri pentru Satu Mare, din pacate.
I agree with you. Cand il iau de la gradi este ok. Dar cand ajungem acasa incepe haosul. Totul pana la primul planz. Zilnic. Dar apoi ne jucam atat de frumos 🙂
Ce spuneti voi aici e valabil in tara noastra unde nu e o problema daca un copil plange sau se loveste in public. In tarile nordice si cele mai „dezvoltate” plansul sau alte manifestari „deranjante” ale copilului sunt considerate infractiuni.
eu sunt de parere sa lasam copilul sa planga si sa emapatizam cu el si de ce nu … sa plangem si noi (nu cu el odata)
Huh? Asta cu „infracțiunile” a fost o exagerare voita? Locuiesc in Germania si nu am avut niciodata senzația ca fii-mea ar fi privită ca o infractoare pt ca plânge 🙂 maxim, oamenii se uita cu mila la mine pt ca eu trebuie sa suport plânsul.
In alta ordine de idei, asa e! Monica Reu are dreptate 🙂 in fiecare zi izbucnește in plâns cand ma vede ca intru pe usa sa o iau de la cresa. In fiecare zi, tipa care are grija de ea se mira ca toti copiii incep sa se mârâie cand vin părinții. In fiecare zi ii explic ca e normal, ca se eliberează de tensiune, etc etc. In fiecare zi… ?
Pana sa implineasca 1 an, am experimentat o criza de furie din partea baietelului meu. Recunosc ca m-a luat pe nepregatite, m-a socat, mai ales ca a venit si cu prima palma peste fata. Mi-am zis: „cum bebelusul meu adorabil poate sa fie violent?” Pentru ca in general citesc carti de parenting, am cautat si de data aceasta o carte in acest sens. Am gasit „Lacrimi si crize de furie” – de Aletha Solter. Mi-a parut rau ca nu am citit-o mai devreme mai ales ca este un capitol intreg dedicat plansului la bebelusi. Am recunoscut situatiile care ii provocau crize de plans lui David: suprastimularea in urma unei calatorii sau frustarile de crestere (dupa 2 zile agitate, hopa ca putea sa faca un lucru nou – gen sa prinda cu manutele diverse obiecte etc) . Am inteles atunci ca plansul trebuie acceptat si nu reprimat. Asa ca l-am lasat sa planga cand simtea nevoia sa o faca, l-am tinut in brate.. dupa care totul mergea ca uns 🙂
Chiar as recomanda-o tuturor parintilor care se pregatesc sa aiba un copil. Pentru ca traim intr-o era a „copilului grabit” de la care avem asteptari prea multe, prea mari.
Asadar, mult succes in acest demers! Sa „luminati” cat mai multi parinti!
Geniala cartea „Lacrimi si crize de furie” a Alethei Solter. Spre ea mi-a fugit gandul cand am citit articolul asta. Noua ne-a schimbat viata in minunat de bine!
Buna!Abia va astept in Buzau!Vom veni toti trei,adica mama tata si puiul de doi ani si doua luni,si mi-as dori sa aiba si el o ocupatie pe durata seminarului pt ca vreau ca tati sa asculte tot ce se intampla acolo.Sper sa mai fie copii si sa aibe activitati de facut.Multa bafta pe toata perioada asta va doresc si discutii cat mai interesante!
da, vor fi activitati pentru copii, va asteptam!
Exact exact asa face si fetița mea. Eu stiu de ce plânge doar cu mine, si stiu ca indifferent ce fac tot o sa vina tura de plans, dar articolul asta e perfect pentru soțul meu, care tot încearcă sa-mi sugereze ca nu fac eu ceva bine, ca prea o alint si de-aia isi permite sa faca „fitze” cu mine 🙂
Întrebarea mea e: oare ce se întâmpla la gradi de aduna asa frustrări? Sunt prea duri cu copiii? Prea reci? Plânsul de acasă al copilului, dupa gradi, e un semn ca ceva nu e in regula acolo?
Nu neaparat. Cred ca oricat de bine le-ar fi la gradi, tot nu le e suficient de bine ca la noi in brate. Le e dor. Respecta reguli diferite. Mai apar conflicte legate de alti copii, mici obstacole, neputinte. Cam ce ni se intampla si noua, ca adulti, intr-o zi obisnuita. Abia asteptam sa ajungem seara acasa sa ne tina cineva in brate, sa povestim tot. Asa si ei.
Asa e… Si noi vrem acasă, acolo ne e cel mai bine chiar dupa o zi frumoasa la servici…
Si da, recunosc, si eu vreau in brațe…:)
La fix, în brațe, mi-au căzut simțământele astea scrise aici. Mulțumesc!
La cluj pe când?
nu stiu inca… 🙁
Draga Ioana, am si eu o întrebare. Același lucru sa se întâmple oare si in prezenta tatălui? De o săptămana am început munca iar puiul meu in fiecare dimineața se trezește plângând ca nu sunt langa el. Numai ca face asta doar daca se trezește alături de tati, daca e bunica, mătușa sau altcineva, nu se mai trezește plângând. Inițial credeam ca nu e obișnuit sa se trezească cu tati…care ar fi oare explicația? Mulțumesc
Te asteptam si la Cluj!!!
Sa ne anunti pe pagina ta cand ne incanti cu prezenta!
Ce mult mi ar plăcea sa ajungeți si in Tg Jiu…?
De foarte multe ori frica mamei este transmisa si la copil iar acesta incepe sa planga in bratele mamei! Acest lucru se intampla si cand copilul plange in prezenta fratelui mai mic, sau al unei bunici mai prudente 🙂 !
Ieri ma duc sa imi iau copila de la cresa. Are 17l. De obicei ori mergem pe jos acasa, ori se agata de mine ca o maimuta si o pun in sling. Ei, ieri nu voia nici calare, nici pe jos. Ba mai mult, luase un servetel umed de la cresa, s-a sters pe fata cu el (e o igienicoasa fata mea :))) ) si apoi il arunca jos, se uita la el si incepea sa planga. I-l dadeam, facea trei pasi, de la capat. Am ajuns cumva acasa. Cum a vazut usa de la intrarea in cladire a inceput sa urle. Bai, dar urla de ziceai ca o tai. Am deschis, am reusit sa deschid si usa de la apartament, m-a dat la o parte, a intrat tot urland, s-a asezat jos pe parchet si urla, si urla! Am lasat tot din mana, m-am asezat langa ea, o mangaiam si am lasat-o sa-si faca numarul. Pana la urma m-a dus pe canapea, tot urland, si a cerut sa suga. Abia dupa s-a calmat. Ca si cand nimic nu s-a intamplat. 🙂
Noi, adultii, ne mai ciondanim pe tema asta. In sensul ca sotul meu, din dorinta de a-i vorbi si a o calma, spune tot ce-i trece prin cap si multe is automatisme verbale de genul „nu s-a intamplat nimic”, „nu ma mai uit la tine cand plangi”. I le spune calm, cu dragoste, chiar nu se simte vreo urma de furie sau pedeapsa, dar mie tot mi se zbarleste parul. :)) Invatam si noi. Crestem mai mari si mai buni odata cu copiii nostri. 🙂
Deja ma gandeam la taiat sosetele. M-a preocupat si pe mine momentul asta cu plansul, mai ales ca l-am vazut inainte la sora mea si al ei. Eu nu am gasit rezolvare, paote doar asa ca Mirona, am stat acolo si am consolat copilul, dar fara sa stiu ce fac.
asta e teoria lui Bowlby ! traita si explicata !