Pop-porn sau poate porc-cock sau cine mai știe…

– Maaaami, vrem poc-porn! zice Sofia, decisă.
– Ce vreți? întreb, pentru că-mi place cum se opintește.
– Pop-cock! se raliază și Ivan.
E tot mai interesant, așa că fac pe niznaiul.
– Nu prea știu despre ce vorbiți. Ce o fi ăla?
– Pot-cock! încearcă din nou Ivan.
– Pop-porc! se enervează și Sofia.
– Pobup, mami, pobup caie faci poc în tigaie! intervine Ivan cu detalii.
– Da, măi mami, boabele alea de porumb care sar în ceaun și se transformă în ciupercuțe albe!
– Aaa, popcorn! Așa ziceți, bine, facem!
– Ieee, pocporn! se bucură Sofia.
– Daaa, popcock, încheie Ivan!
Hai că m-au distrat, merită un ceaun de popcorn.

Într-o dimineață la munte, face Ivan ochi pe la 8.45, după o noapte în care dormise numai el, eu abia ațipisem sub ploaia lui de picioare și tumbe.
– Mami, pot sî fac gugiugie?
– Da, poți să faci gălăgie, am zis, gândindu-mă că la ora aia sigur nu mai doarme nici Sofia, nici tati, nici gazda noastră.
Mă așteptam s-o strige pe Sofia, cum face în fiecare dimineață după ce întreabă dacă ea s-a trezit deja, dar nu, m-a privit fix, a încrucișat ochii și-a început să tragă pârțuri din alea bărbătești, ca un trombon în concert, de sigur s-au auzit până pe cerdac.
Elegant băiatul, a cerut voie!

El îi zice în continuare Sofiei Fofia, ceea ce e mereu sursă de scandal, pentru că ei nu-i place, și ca să se răzbune îi spune și ea lui Oian, el se enervează, pentru că acum el își spune Ivan, Oian e pentru bebeluși, și se supără unul pe altul, strigă și urgent trebuie să-i descaier. Așa că încerc să-i învăț pe Ivan să spună Sofia.
– Ivan , spune ssssoare.
– Ssssoooaie.
– Spune ssssare.
– SSSaie.
– Ssssofia.
La care el:
– SSSFofia.
– Ssscară.
– SSScaiă.
– SSSof.
– SSSFof.

Nu, încă nu e timpul pentru Sofia. Mai nou, și eu și taică-său, îi spunem ei acum Sfof. Se sufocă mititica de oftică!

Tot cu Ivan, în timp ce îl spălam în chiuvetă.
– Mami, pot sî bag degețelu meu mic în aia?
– În care, mai precis?
– În chema ta aia.
– Crema mea de buze?
– Di buzi, da. Sî bag degețelul.
– De ce vrei tu una ca asta?
– Pupu că sut cuios.

Eram în vizită la prietenele noastre, în dormitorul lor, pe întuneric, ei au un stroboscop care se învârtea cu lumină colorată pe pereți, ăștia țopăiau în pat, Sofia nemișcată:
– Ce ai, soro?
– Mami, zice, mi s-a prăbușit gândul pe jos. Ia uite cum curge lumina pe pereți…

În trafic, eu la volan, copiii în scaunele lor, în spate. Ne taie unul calea, eu zic, delicat:
– Haide, măi nene, acum ți-ai găsit să te bagi și tu…
Sofia completează tare:
– Da, prostule!
– Aoleu, Sofi, tu știi ce înseamnă prost?
Mustăcește.
– Nu prea, mami.
– Păi și nu aveam noi regula aia care zice că nu atingi lucruri pe care nu le cunoști și nu folosești cuvinte despre care nu știi ce înseamnă?
– Ba da, mami, dar m-a enervat nenea ăla care s-a băgat și m-am repezit să spun ceva urât despre el.
– Iubito, nu vorbim urât. Nici sau mai ales despre oameni pe care nu îi cunoaștem. Chiar dacă ei nu ne pot auzi.
– Prostule e ceva urât?
– Prost înseamnă să iei decizii fără să te gândești înainte, să faci cum îți vine fără să-ți pese de alții, de tine, de reguli, cam așa ceva.
– Deci nenea ăla chiar e prost, am avut dreptate, mami…
N-am mai zis nimic, ce să mai zic…

Tot cu Sofia, tot în trafic, observă că am trecut pe roșu, se scandalizează, îi explic.
– Era un polițist acolo care mi-a făcut semn să trec. În cazurile astea, fac ce spune polițistul, chiar dacă semaforul era roșu. Cum ar veni, polițistul e mai tare ca semaforul.
Stă o clipă, apoi zice:
– Adică dacă mă duc să înțep cu furculița un semafor și un polițist, semaforul o să fie mai moale?
Sper să nu încerce vreodată.

Ieri prin oraș, Sofia a observat pe un zid un fel de lăcustă uriașă, era cât palma ei. După ce-au observat-o vreo cinci minute și au mângâiat-o pe aripi și pe picioare, Sofia a decis că vrea să o boteze.

– Să-i spunem Maricica, mami. Putem s-o luăm acasă? Ce drăguță e… Pot să dorm cu ea? O să-i fac și baie…
– Nu cred c-o să-i placă, pare genul de insectă dornică de sălbăticie. În plus, s-ar putea s-o mănânce pisica noastră.
– De ce, mami, crezi că Maricica e gustoasă?
Oh boy, mereu mereu e despre mâncare.

Și apropo de asta, la masă, când vor supliment, mereu zic, amândoi:
– Mami, mai vreau mult!
(eu știam că politicos e să mai ceri încă puțin, nu încă mult).

Distracție mare, după cum puteți observa. 🙂