Observ asta peste tot, oriunde merg cu copiii. Oamenii mari nu știu să se poarte cu cei mici. La spital, la magazin, în parc, la restaurant, peste tot unde-i iau cu mine (și îi iau cu mine peste tot unde știu că nu deranjează și nu vor fi deranjați). Sunt și excepții, desigur, și atunci când ne ies în cale oameni care știu să se poarte cu copiii, rezultatele se văd imediat: micuții mei ies de după mine, zâmbesc, întreabă, se joacă. Altfel, amândoi se strâng în mine ca puii de găină sub cloșcă și interacțiunea devine disconfortabilă pentru toată lumea. Pentru că:
Majoritatea oamenilor mari cum văd un copil, ridică și pițigăie vocea. De parcă ăștia micii, cu urechi mici, sigur nu aud bine.
Copiii aud foarte bine, vă spun sigur. Mai mult, ei doresc să fie tratați ca orice altă ființă umană. Câtă vreme adulții nu strigă unii la alții, de ce ar striga ei la copii? Când un om strigă la tine și pițigăie vocea, reacția ta e să ridici sprânceana. Sofia (4 ani) chiar m-a întrebat în câteva situații ce e în neregulă cu doamna de vorbește așa. Din fericire, doamna ne-a și auzit și tare s-a supărat pe noi. 🙂
Ivan (2 ani) mă întreabă direct, cu ochii mari:
– Di ce bobește așa doamna ceea?
– Nici eu nu știu, puiule, îi spun cu toată sinceritatea.
Majoritatea oamenilor mari se poartă ca și cum copilul n-ar fi acolo.
– Și, doarme noaptea? E cuminte? Cum o cheamă? Toate, cu copilul ascultând cum un om străin se interesează despre el, deși nu pare să observe că e și el acolo.
Majoritatea oamenilor mari uită că cei mici au și ei sentimente. Îi tratează ca pe niște animăluțe de companie. Sar să-i flocăie de obraji fără să ceară voie, apoi se supără că cel mic se ferește.
– Vaai, ce copil mofturos, nu mă lași să te trag de obraji…
– Păi, doamnă dragă, dacă eu, o străină, mă reped la dumneavoastră să vă trag de fălci, oare o să apreciați gestul?
E mic, are și el spațiul lui personal.
Asta dacă nu cumva se reped să le ceară lucruri:
– Puișor, îmi dai mie ursulețul tău?
WTF, femeie, nu te cunosc, de ce ți-aș da ție obiectul meu preferat? Pentru că-s mic e clar că am creier de legumă? Ia dă-mi tu mie cardul de pensie și apoi mai vorbim!
Unii oameni mari folosesc atât de multe diminutive că devine caraghios și pentru copii. Ei înțeleg și cuvinte normale, care descriu obiecte mai mari.
Majoritatea oamenilor mari au uitat să fie copii și habar n-au cum să se poarte cu ei. Cei mai simpatici adulți din jurul nostru sunt cei care nu au copii, dar sunt ei înșiși super copilăroși. Ei tratează copiii ca pe niște egali. Nu li se schimbă vocea, nici vocabularul, nici mimica. Vorbesc cu copiii mei normal, le spun salut, îi întreabă ce mai fac, le cer voie să se așeze pe jos lângă jucăriile lor, le povestesc lucruri despre ei, caută subiecte de interes comun și ce să vezi, în jumătate de oră, se leagă o prietenie acolo!
Mi-ar plăcea să nu se mai uite lumea ca la urs la noi când merg cu copiii la restaurant, de exemplu. Când intru cu ei, cei de la mese ne privesc ocazional cu teamă, pe ideea că sigur urmează circ. Dar nu. Fiecare copil se așază pe scaunul lui, apoi le citesc meniul, ca unui om mare.
– Păi, doamnă, ce înțeleg ei? bombăne ospătărița.
– Înțeleg tot, doamnă, că sunt oameni și vorbim aceeași limbă.
Copiii își aleg ce vor să mănânce, tare le mai place să decidă ei, comandăm, stăm de vorbă la masă până vine mâncarea, Sofia se mai plimbă în jurul mesei, Ivan se joacă cu sarea și cu piperul.
Când pune ciorba sub nasul lui Ivan și primește un Muțutec sincer, doamna dă să scape ciorba Sofiei pe jos. Apoi tot el zice:
– Mami, de ce nu zice doamna cu păceie?
– Cu plăcere, bâiguie doamna.
Apoi la final, unul dintre ei duce nota cu banii, se șterg la gură, ne luăm bagajele și plecăm. Când ne-a aplaudat o doamnă la Piatra Neamț la ieșirea din restaurant, am crezut că mor de râs.
Știți vorba aia a lui Janusz Korzak, nu există copii, există doar oamenii. E adevărat, să știți. Nu e nevoie de vocabular special, de ton special sau de adresări speciale. Trebuie să fiți voi înșivă, respectuoși și autentic interesați de copil, dacă vreți să vă apropiați de el. Ca și cum oamenii mari! 🙂 Dacă nu sunteți interesați de el, ajunge un mic salut, apoi puteți interacționa cu părintele și gata, copiii nu sunt orgolioși, vor învăța ei în timp să devină, de la noi. 🙂
Sursa foto: domn vorbind cu fetiță, via Shutterstock.com
”Nu există copii, există doar oameni” am citit-o prima dată în ghici care carte 😉
Buna…. te citesc de ani de zile si totusi cumva niciodata nu m-am simtit sufficient de inspirata ( ca sa spun asa ) sa iti las un comentariu…. probabil ca nici un articol nu a trezit in mine pana acum acest sentiment… cred ? :))) … oricum idea este urmatoarea – din pacate inca nu am copii… nu ca nu ne dorim… chiar ne chinuim tare pentru macar unul … ( a trebuit sa ma mut pe o insula sa isi dea seama cineva ce am de nu fac un copil… si sa am parte de tratamentul adecvat asa ca sper din tot sufletul ca macar acum dupa 36 de ani sa am parte de raza mea de soare…. …. in fine… imi vine deja sa plang asa ca sa nu lungim subiectul foarte tare… dar eu cred sincer cu toata fiinta mea ca un copil de cand vine pe lume are propria lui personalitate , propria lui fiinta si trebuie lasat sa se exprime… nu am inteles niciodata de ce trebuie sa ne prostim atunci cand vorbim cu copiii , de ce trebuie sa ” ne coboram la mintea lor ” cum se spune in popor… e o tampenie , scuza-mi limbajul … imi doresc din tot sufletul sa am un copil… sa il vad zburdand si alergand in apa oceanului langa care am ales sa traiesc , sa il vad pe taica-su invatandu-l kite-surf … sa ma vad pe mine si pe el zambind de mandrie si bucurie privindu-ne odrasla …. mandri ca avem un copil care se poate exprima de la nastere incepand asa cum simte , cum ii dicteaza sufletul si cum doreste el ca om, ca fiinta…. inainte de toate toti suntem la fel , suntem oameni , si chiar daca avem nevoie de timp sa crestem , toti suntem la fel… deci de ce trebuie sa ne purtam diferit cu copiii ? ar fi atat de simplu sa ii tratam ca pe niste egali… atat de multe satisfactii :)…. aici am ocazia sa vad copii de alte nationalitati crescuti in total alta mentalitate decat a noastra a romanilor , si Doamne cat imi place ce vad si cat de tare imi doresc pentru viitorul meu copil asta… continua sa scrii printesa… poate nu o sa mai postez vreodata , poate voi mai posta de acum mereu , dar un lucru e cert , ca imi place sau nu ce subiecte vei aborda …. te voi citi !… cu drag , din Tenerife , Gabriela
Gabriela, frumos ai spus! Acum, mie mi-a sarit in ochi partea cu insula, oceanul, Tenerife… 🙂 Nu adopti o familie completa, macar pana vine bebe? 🙂 Ne oferim noi, cu catel, cu purcel!
Cu mare drag ! Mai ales ca Wizz a introdus zboruri directe de anul acesta din noiembrie ! 5 ore si 40 de minute , bucuresti Tenerife :)…. Ce zici ?:)
Ieri un „domn” oarecare incerca sa-si puna degetul pe nasul puiului meu care imi statea in brate. Evident ca m-am luat de el, moment in care el s-a aratat foarte deranjat ca doar nu-i scosese inca ochii. Serios??? De ce ai trata un copil ca un animal de plus? Tie ti-ar conveni sa te flocaie cineva de 5-6 ori mai mare ca tine?
Poate imi dati si mie o idee sau un sfat cum sa procedez in ce priveste atinsul copilului. In parc Alex al meu (2 ani si 2 luni) are momente de posesivitate. Lucram inca la acest lucru, pentru ca devine violent (musca, impinge sau da cu jucaria la care tine in „adversar”) cand un copil vrea sa ii ia jucaria din mana sau doar o cere din priviri… Se mai intampla ocazional sa nu fiu chiar la 50 cm de el, dar sa reactionez atat fizic cat si verbal fata de copilul meu. Alex chiar ma asculta si da inapoi, chiar daca reactia lui de „aparare” initial este cea violenta, cand ma aude pe mine (sau bunica/tatal) se linistete si pleaca de langa „adversar”. Problema sunt adultii care insotesc presupusul „adversar” a lui Alex. Primul lor instinct este sa puna mana pe copilul meu sa il dea la o parte. Parerea mea este cu totul alta, si anume: nu imi atinge copilul, fara acordul meu! E chiar atat de simplu. Nu stiu ce reactie sa aiba acel insotitor (fie el parinte, bunica sau bona) dar nu atinge copilul altuia. Nici eu in situatii asemanatoare nu ating un alt copil, eu il iau pe al meu in brate si il indepartez de acel loc (explicandu-i fix asta: ce tie nu iti place altuia nu ii face, etc.). Nu stiu si sincer nu vreau sa impun nimanui cum sa reactioneze in asemenea situatii, dar nu inteleg de ce trebuie sa atingi, impingi sau sa indepartezi copilul altuia. Sincer va spun ca ma consum foarte mult pe acest subiect. Ba chiar am avut si replici cu acei insotitori, dar bineinteles ca punctul meu de vedere nu este inteles. Mamicilor, exagerez cand spun: nu imi atinge copilul fara acordul meu/ al bunicii/ al tatalui???
Nu, nu exagerezi, nimeni nu are dreptul sa puna mana pe copil daca nu e vorba de a evita un pericol iminent, ceea ce evident nu e cazul.
Pe mine ma scot din sarite si oamenii care se reped sa ridice copilul de jos dupa o cazatura banala, adica nici nu s-a lovit si nici nu are nevoie sa fie ridicat. Si mai sunt si eu, parintele, la 2 metri langa el. Si asta face parte tot din mentalitatea cretina a romanului fata de copil, adica copilul e un fel de neajutorat prin definitie, nici sa se scoale de jos dupa ce s-a impiedicat nu e in stare.
Solutia in cazul tau e sa intervii tu si sa-ti iei tu copilul ca sa nu dai ocazia altora sa o faca, ca de schimbat mentalitatile mai dureaza la noi.
Neplacut, dar cand copilul meu e muscat/lovit de copilul tau, imi cam vine sa-l dau la o parte . NU o fac practic, dar imi vine… .
mie-mi vine sa-mi iau eu copilul meu de acolo, nu sa-l dau la o parte pe celalalt.
Din pacate din proprie experienta stiu ca daca copilul tau are o problema cu altii si e „agresiv” (loveste, musca, impinge, stiu ca agresiv e prea mult spus la copii mici) parintii celorlati uita tot (ca si copilul tau e copil mic) si dintr-o data puiul lor chiar daca e sau nu e vinovat e sub cea mai mare amenintare si se poarta urat si cu tine si cu copilul tau si vorbe urate si comportament urat si sa nu mai zic de priviri!! e o situatie foarte delicata si doar cu mult calm si cu rabdare se revolva.
tu tot timpul trebuie sa fii pe faza sa ii explici copilului ce se intampla si ce sa faca si ce sa nu faca si bineinteles sa il iei de la locul faptei.
Eu când e o altercatie asa, îmi iau copilul, nu contează daca el a lovit sau a fost cel lovit, copilul meu e problema mea. Nici nu le fac observație altor copii, chiar si ai prietenilor. Exceptie daca sunt la mine acasa si fac ceva periculos sau daca acei copii sunt in grija mea, altfel, mi se pare normal sa te adresezi părintelui, el stabilește regulile si poate ce interzic eu, altul permite.
Ioana sunt de acord cu mai mult de 90% din articolul tau. Si noi discutam cu copilul, copilul vorbeste normal cu noi, nu se pitzigaie nimeni, nu tranteste nimeni pe jos, poate e putin mai greu la restaurant fiindca al meu are obsesia redecorarii :)) Insa am fost in Italia recent, mai exact la Milano. Si acolo oamenii iubesc copiii, si chiar daca ii fac tarziu, fac cate 2-3 din ce-am vazut eu pe strada. Iar oamenii in varsta, datorita faptului ca-s mai fericiti, mai veseli, mai zambitori de cat batranii nostri, sunt foarte dragastosi cu copiii. Se opreau pe strada sa il mangaie, sa ii vorbeasca, sa il intrebe diverse(in Italiana, evident, ne prefaceam ca intelegem :)) ) si ma jur ca nu ma deranja absolut deloc. Ei, uite, la noi m-ar enerva. Fiindca oamenii sunt mai degraba critici sau agresivi…nu stiu cum sa ma exprim, primesc un vibe negativ si ma zbarlesc. Una peste alta acolo nimeni nu s-a aruncat pe copil sa-l stranga de obraji sau sa-i dea un pupic zgomotos pe manuta, insa il mangaiau pe par, pe spate, il luau delicat de manute…cumva nu m-au deranjat absolut deloc interventiile.
Doar personale care au copii le-am vazut comportandu-se asa, sa isi schimbe vocea si sa se maimuțărească. Eu nu am copil si nu ma comport asa, si nici cunoscuții mei care nu au copii, nu am vazut sa se comporte asa. Dar pentru ca nu avem copii asta inseamna ca nu stim sa ne comportam. Nu pot sa imi spun parerea cand este o discutie despre copii fara sa aud ” lasa ca o sa ai si tu copii, o sa vezi atunci!!”. Evident ca voi, părinții sunteți cei mai deștepți si copii voștrii sunt cei mai educați!
Asta am observat si eu, si cred ca am si scris in articol la final, ca cei care se poarta cel mai ok cu copiii nostri sunt prietenii nostri fara copii. Bine, avem si prieteni fara copii care cand vad copiii se tranforma in alte persoane. 🙂
Da, ai scris, dar eram prea pornita împotriva celor care se cred superiori doar pentru ca au copii :)). Inteleg perfect de ce copii tai reacționează asa, imi amintesc cand eram mica, ce ma enervau lucrurile astea, schimbatul vocii, pupatul, trasul de obraji. Si pisica daca mi-o agresează asa ma deranjeaza. Nu sunt plușuri. ?
Pot sa printez asta, cu semnatura ta desigur, si sa o impart oamenilor care interactioneaza cu copilul meu?
Pe mine ma intreaba, in România, daca vorbește si română. Pai întreabă-l pe el! Si apoi de ce nu ar vorbi daca e si român. Si apoi mă enervează ca ae poarta cu el ca la maimuță, ii aduc lucruri si-l intreaba ce sunt, ce culoare au, îl întreabă ce e una, ce e alta, cum o cheamă pe mama, dintr-astea. Dacă ii mai face unul asa, o să-i întorc provocarea, poate se lecuiește.
Ioana, știu românce care au ales să nu le vorbescă copiilor decât în limba soțului. Printre care și prietena mea bună. Uite că, în cazul lor, „nu sunt și români” copii. Nu toți părinții gândesc la fel…. Cel mare (al prietenei), a mai învățat venind pe aici. Dar o vacanță pe maxim… mai necesită un „ce culoare e asta, mai știi?”
Dac-or fi întâlnit oamenii ăia mai mult românce de genul ăsta… acum întreabă/ se miră și ei. Nu le-o lua în nume de rău…
Mie mi se pare usor rautacios articolul. Vrei sa ne dai o lectie dar pierzi din vedere nuantele si diversitatea. Exista situatii si situatii. Si din ce scri mai sus, reiese chiar ca ii inveti pe copii, sau macar ii incurajezi sa condamne aceasta diversitate. Nu toti au acces la tot felul de instrumente de parenting modern. Cred ca in loc sa ii expui copiilor ca pe niste ciudati mai bine i-ai invata sa ii accepte si sa ii inteleaga si pe cei care au fost crescuti si educati altfel.
Condamni faptul ca oamenii nu vorbesc direct cu copiii tai dar pierzi din vedere faptul ca sunt f multi copii trecuti de 2-3 ani care nu leaga doua cuvinte si vezi cum parintele e stanjenit in momentul in care il intrebi ceva simplu pe copil si el nu stie sa raspunda.
Apreciez mai toate articolele tale, dar nu si atunci cand sunt exprimate sub forma „noi suntem mai buni ca facem asa, si ne ferim de toti ceilalti care fac altfel”.
Nu condamn pe nimeni si nici nu imi invat copiii altceva decat ca sunt persoane ca mine si ca tine si ca au tot dreptul sa reactioneze cum doresc atunci cand sunt tratati altfel. Nu ii invat eu ca altii sunt ciudati, singuri observa comportamentul ciudat si il trateaza ca atare. Faptul ca un copil de 2 ani nu vorbeste inca e normal si nu ar trebui sa fie stanjenitor pentru nimeni.
Mie foarte deranjant mi se pare cand adultul cere jucaria, caciula, biscuitele din mana copilului, dupa modelul da-mi mie papusa ta, mi-o dai??? Ca imi place si vreau si eu. O sa imi invat fata sa le raspunda ca daca vor papusa, sa faca schimb cu telefonul, portofelul, ceasul, etc. Abia astept reactii.
Eu l-am invatat sa spuna: du-te si cumpara-ti, zgarcitule!! :))))))
Mi se pare ca ai reusit sa starnesti mamicile care ar vrea ca inainte sa interactionezi cu copilul lor, sa faci nu stiu cate facultati de psihologie si cursuri de parenting. Ceea ce ma duce cu gandul la o alta zicala: „don’t prepare the road for the child, prepare the child for the road”.
Da, dunt de acord ca se pot imbunatati extrem de multe in interactiunea tuturor cu copiii. Dar pe de alta parte consider ca, exact cum spui tu, copilul nu trebuie subestimat. Ceea ce de asemenea inseamna ca este perfect capabil sa inteleaga ca nu toti o sa se poarte cu el cum o faci tu. Si asta nu inseamna ca sunt niste lepre ce trebuie evitate. Asta bineinteles, daca tu, ca parinte, esti capabil sa areti toleranta si bunavointa fata de ei. Si asta se invata tot de la parinti, nu? Nu cred ca tonul pitigaiat sau folosirea diminutivelor ii face persoane de evitat. Poate daca ai incerca sa fii mai toleranta si sa ii inveti pe copii sa fie la fel, veti avea chiar relatii fructuoase cu astfel de persoane.
Nimeni nu e perfect. Hai sa nu ne mai prefacem!
Nu evit pe nimeni, doar ca nu-s interactiuni frumoase pentru nimeni. Copiii se retrag, adultul se supara ca ia uite ce copil mofturos, eu ma enervez ca nu e cazul sa-l eticheteze aiurea. De ce, cand ar fi atat de simplu ca toata lumea sa se poarte respectuos, inclusiv cu copiii…
Ioana, in multitudinea de articole care le postezi, rar se intampla sa scapi de un comentariu critic. Si remarc la tine o eleganta si o calmitate cand replici… Super!
Cum faci? Cine/ ce/ cum te ajuta sa nu „musti”?
Ei, uneori mai sar si eu calul. De cele mai multe ori insa nu ma enervez pt ce ce spune lumea e despre ei, nu despre mine. Daca e ceva constructiv acolo, iau cu mine fara sa ma supar, dacă nu, merg mai departe.
Bravo! Nu te enerva absolut deloc! Esti la tine acasă! Cui nu-i place, usa e deschisă! ?❤️
Am citit un articol – stiintific,nu scris de mamica din deal – in care era dovedit ca este INDICAT sa vorbim si „maimutarit” cu micutii.
🙂
Nu spune nimeni ca nu trebuie sa te joci cu cei mici, daca despre asta spui. Mamica din deal asteapta linkul, sa invete ceva util.
:))) am ras!
mamica din deal :))))))))) hahaha. Printesa, ultima oara cand am fost prin zona 1 Mai ma jur ca n-a trebuit sa urc prea mult :)))
Imi pare rău, dar nu pot sa cred ca acel articol era bine documentat. Copiii invata sa vorbeasca de la oamenii din jur si daca ne „maimutarim” la ei, ei de unde sa învețe sa vorbească corect? Si eu am citit multe articole si carti din care reiese ca abordarea Ioanei este cea corecta.
Cred ca se referea la „motherese”. Si da, sunt ceva studii in directia asta:
http://theconversation.com/why-baby-talk-is-good-for-your-baby-59515
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3800080/
http://www.parentingscience.com/baby-communication.html
Hihihi! Bine, așa zicea și nenea ăla de la TV (cred că Cezar), dresor de meserie, că e cazul să facem și cu câinii :)))
Deja si eu, si sotul suntem terorizati de onomatopeele scoase din gura soacrei. La intalnirea cu copilul (care are 3 ani si vorbeste foarte bine) efectiv se transforma. „Abubububu”, „chit-chit”, „cucuuu” si Doamne iarta-ma ce ii mai vine. E ca in safari la noi. Degeaba i-am explicat frumos. Degeaba.
Hiii, ce simpatica, Bib…:)))
Draga Ioana,
Îți dau dreptate, mulți oameni chiar sunt caraghiosi când încearcă să vorbească cu cei mici. Dar, chiar dacă și eu vorbesc normal cu cei doi copilași mici ai mei, cum îmi explici faptul că sunt mai receptivi și mai conectați când am un comportament mai jucăuș decât dacă mă comport serios? La mine funcționează joculetele și schimonoselile fără exagerări.
Lucrurile de care vorbesti mie imi par de mult apuse, sincer. se intamplau cand eram eu mica si intr-adevar erau extrem de deranjante mai ales partea cu apucatul de obraji. Insa, in prezent, de cand am copil, personal nu am intalnit astfel de situatii cu voci pitigaiate si ton ridicat 🙂 Baietelul meu de 1 an si 8 luni e chiar foarte incantat cand se opreste vreun vecin sau o persoana de pe strada sa vorbeasca cu el. Da, sunt si persoane pe care le ignora sau cu care nu vrea sa comunice, insa eu le zambesc si ne continuam drumul. Nu am intalnit niciodata o reactie deplasata. Poate suntem noi un caz norocos 🙂
Cat despre ce a scris Oana mai sus… si copilului meu ii plac persoanele care „vorbesc jucaus”. Faptul ca o persoana „se maimutareste” – alta expresie nu imi vine in minte 🙂 cu un copil nu inseamna ca nu il respecta, ca nu il trateaza ca pe o fiinta egala, ca ii stirbeste identitatea.
Offf, ce bine ai descris lucrurile. In interactiunea adulti-copii, cel mai tare am fost surprinsa de niste prieteni care au fetita cu vreo 5 luni mai mare decat baiatul nostru. Cand i se adresau lui isi pitigaiau continuu vocea si ceea ce mi se pare si mai grav, poceau cuvintele – sincer, imi provoca mie dureri de cap. El avea cam 9 luni si nu putea sa reactioneze verbal. Cand le-am atras atentia ca pot (si e recomandat) sa vorbeasca normal cu copilul mi s-a raspuns sa-l las sa se bucure de copilarie… Pur si simplu am ramas blocata. Nu mi-am dat seama ca Victor nu se bucura de copilarie pentru ca eu il tratez ca pe o persoana cu vointa, sentimente si dorinte proprii.
sincer cred ca parintii sunt (aproape) singurii deranjati de comportamentele descrise in articol.. Copiii mei se amuza cand cineva se maimutareste cu ei si sint mai receptivi si atrasi de comportamente „jucause” (fara exagerari, trasul de obraji imi suna si mie a secolul trecut) Noi parintii stam mai prost cu nervii:)
Corect. Și eu știu copii care interacționează mai bine cu străinii care se maimutârăsc. Pana la urma depinde de la copil la copil.
Sau părinții care vorbesc cu proprii copii cu diminutive. Adică foarte multe diminutive:cacuță, apiță, ciorbiță, bănănuță, mânuță, guriță… Aproape nici un cuvânt nu scapă neschimonosit.
si daca asta e alegerea parintelui, daca asa vrea sa vorbeasca cu propriul copil, cam pe unde te afecteaza pe tine? bun, am inteles , vreti ca ceilalti sa vorbeasca ci copii vostri ca la sedinta de management: plat, fara diminutive, fara modulatii in glas, etc. dar ce te doare cum vorbeste omul cu copii proprii?
Foa, apropos de diminutive, noi nu am vorbit cu fata noastra de 3 ani si 5 luni folosindu-le, rar ne scapa cate ceva. In schimb ea le utilizeaza la maxim, daca nu cunoaste diminutivul, si-l inventeaza singura. Are propozitii intregi in care diminutiveaza fiecare cuvant. Imi dau seama ca se joaca cu vorbele doar de dragul jocului, e foarte haioasa, noi radem de ne prapadim si probabil asa o incurajam.
Pitigaiati intalnim si noi, parca din ce in ce mai putini pe masura ce creste.
Cand era mai mica si bebele incercau sa o ia pe strada de obraji, sotul a abordat metoda ta Ioana, a inceput si el sa le ia de falci, sper sa le fi potolit. Desi si acum e bucalata, pentru ca a mai crescut, nu mai prezinta interes, lucru care pe noi ne bucura.
In schimb avem inca probleme cu mersul in carucior (vaaaai ce fetita mare care inca sta in carucior), parca ar cara-o ei in brate 3-4 km pe zi si ar avea ei vertebrele tasate de 16 kg de copil.
Cred ca sunt persoane și persoane. Nu cred ca tine neapărat de cuvintele folosite, am întâlnit băbuțe la care M aproape ca vroia sa le ia acasă, cu îmbrățișări din partea amândurora și persoane de care M se ferea sau le spune nu la orice. Și asta indiferent de felul în care au vb cei mari. Eu nu am suportat niciodată diminutivele și nu le folosesc cu copilul meu, doar dacă sunt folosite în mod exagerat ma zgârie pe creier
Eram cu copii pe strada.
Junioara (2ani 4luni) tocmai imi facea o criza de tantrum, junior (1an) statea cuminte in sling. Iese dintr-o scara de bloc o cucoana sprijinita intr-un baston si cu o punga de gunoi in cealalta. Eu cu nervii la pamant. Ea se apropie zambind. Pt un minut chiar am sperat la un ajutor, macar o vorba de incurajare pt mine…
„Care nu-i cuminte aici, ca il iau si il arunc la gunoi!”
Am incremenit! Toti 3! A reusit baba si a oprit o pe fica mea. Apoi am inceput eu…si mi a prins bine pe moment sa am pe cine mi varsa nervi, insa… cu ce oameni convietuim!
Cred ca generatia noastra este prea speriata in general. Sunt parinti care nu si lasa copilul sa interactioneze cu altii de frica bolilor. Batranii in general ating copii pentru ca nu sunt obisnuiti cu noul trend, nu din rautate.
Imi amintesc cand ma iubeam cu omu’ meu la inceputuri si cand ne alintam numai cu diminutive si voce pitigaiata o ‘ardeam’ pt ca imi era drag, si e ditamai barbatul, asa ca nu am cum sa nu ma prostesc cand o vad pe asta mica cat de dragalasa e. Avem momentele noastre de iubire cand o pup si o mangai si ii vorbesc pitigaiat, iar ea imi raspunde chiuind si lasandu-se pe spate sa-i pup gatul. Eu le consider normale, e o descarcare e iubirii pe care ne-o purtam. In rest ne comportam normal, mai si ridicam tonul, mai luam de mana si mutam copilul fortat din locul ala in urletele lui dar il tratam si ca pe un om mare cand tre sa invete ceva si asta o facem constant. In parc daca se apropie un adult il las sa ii vorbeasca cum vrea si de obicei e cu feed back pozitiv, ea ar vrea si putina halcă daca tot a bagat-o un om mare in seama si sa-i faca si jocul. Sunt multe de invatat, corectat, poate pare urat spus dar vad multe chestii ca pe un dresaj si crearea de reflexe conditionate. Asa ca dupa mine nu e nimic nefiresc daca i se vb copilului pitigaiat sau nu i se adreseaza lui, pt ca pana la urma e atat de polimorfa lumea cu care interactioneaza incat nu mi-e frica ca nu va avea ce invata de la ea.
Hai ca aia cu „aruncatul la gunoi” a fost tare!
In alta ordine de idei, soacramea zice:” lasa ca se face fratiorul tau mare si sa vezi ce te bate!” adresandu se fiului meu cel mare! Sa nu ii dai cu tigaia in cap?
Buna seara, printre atâtea mămici competente, îndrăznesc si eu sa întreb ceva. Era in vizita la mine, seara, o familie cu copilul de 2 ani si 2-3 luni si dupa o scurta acomodare cu sufrageria si dormitoare timp in care eu l-am condus răbdătoare in toate camerele si baia si i-am deschis toate ușile si sertarele calma si zâmbitoare si i-am dat orice obiect inofensiv pe care l-a cerut, ne-am întors in sufragerie. Aici. Micuțul insista sa deschidă toate ușile si sertarele dulapurilor din sufragerie. Eu i-am spus calma, fără sa ma pitigaiesc, ca din acele sertare va ieși un șoricel care face chit-chit si ca mai bine sa nu le deschidă. Mămica lui i-a spus pe un ton extrem de doct ca si cum vorbea unui Adult ca fiecRe familie are in casa dulapuri si sertRe in care tine diverse lucruri si ca nu e bine sa le deschidă, si alte explicații savante . Mi-am amintit ca si in urma cu un an când văzusem acel copil deci avea un an, mama lui ii vorbea la fel ca unui Buda mic genial care înțelege cuvintele chiar rare din vocabularul ei. Evident, intervenția mamei m-a deranjat foarte mult de parca eu as fi fost o oligofrena care nu stiu sa le vorbesc copiilor sau, mai rău, de parca as fi vrut sa sperii pe micuț. M-am simțit jignita cu atât mai mult cu cat am crescut si eu doi copii, ai mei, foarte bine. Ce părere aveți, Prințesa urbană? Multumesc!
parerea mea e ca nu e nevoie sa spui minciuni unui copil. ii poti da explicatii care sa contina adevarul, pe un ton normal, folosind cuvinte simple. doar pt ca te adresezi firesc nu inseamna ca il consideri vreun geniu, ci om care aude, ceea ce si e. copiii inteleg foarte bine de la varste mici, de ce credeti ca minciuna e mai usor de inteles decat adevarul? nu e. si mai e si condescendenta, o sa inventez un soarece pt ca tu eati mic si idiot si altfel nu o sa pricepi.
si nu inteleg de ce v-a deranjat atat de mult felul in care mama asta alege sa discute cu copilul ei. era mai acceptabil sa accepte sa-i spuna un strain o.minciunica, atunci cand ea stie sigur ca cel mic se descurca foarte bine cu adevarul?