O fetiță scundă, blondă, cu breton gros până la jumătatea frunții, mă privește de jos, ținându-și întinse spre laterale marginile rochiței albe, tricotate. Poartă ciorapi albi, groși, iar piciorușele ei grase ies din pantofii roșii prea mici precum cozonacii din tavă, la copt. Zâmbește larg și-i văd dinții rari, rotunzi și albi ca niște perle mici.
O știu bine pe fetița asta. Îi plac mult pufuleții, dar primește doar trei pe zi, pentru că e alergică la ou. Îi alege mereu pe cei bine tapetați cu lapte praf din cel dulce. Îi plac clătitele cu gem și gogoșile calde.
Îi e mereu dor de mama ei. Stă mult când la bunicii de la țară, când la cei de la oraș. E iubită, îngrijită și alintată la bunici, se joacă mult cu alți copii, aleargă după găini și pisici, bea lapte proaspăt muls, mănâncă cireșe direct din copac, râde mult și știe poezii pe bandă rulantă. Mândria familiei, nu alta! Bine, e drept că-i singura nepoată… E un copil vesel, dorit, înconjurat de lume care o iubește.
Dar ei îi e mereu dor de mama ei. Și de tata, dar mai ales de mama. Are o poză alb negru cu ea pe care o ține la capul patului în care doarme la bunici și o poartă cu ea peste tot. Când n-o vede nimeni, își lipește poza mică de obraz și plânge mut.
Când vine vremea să meargă la mama și la tata, tropăie de fericire ca un ieduț. Intră în camera ei curată, își atinge în treacăt jucăriile puține, cu care nu are vreme să se joace niciodată, se schimbă în hainele ei de casă și se repede peste mama, în bucătărie. Ce frumos miroase! Mama face cele mai bune prăjituri și sosuri și fripturi și orice-uri. I se lipește de poalele capotului înflorat și oftează încet.
Păcat că mama n-are timp acum de asta, are de spălat rufe, de terminat mâncarea, de călcat pentru a doua zi și de dat cu mătura. Fetița merge la televizor, unde nu e nimic interesant. Scoate poza cu mama. Și-o lipește de obraz. Plânge, în timp ce pe chip îi joacă lumini albe și gri.
Se bagă seara în pat, mama vine să-i spună noapte bună.
– Mâine dimineață vine bunicul să te ia, bine?
– Da, mama.
Mama stinge veioza și iese încet. Fetița trage plapuma mai sus, până sub nas și visează să se facă mai repede mare, să aibă destui bani să-i dea mamei ca ea să nu mai trebuiască să meargă la serviciu, să stea acasă cu ea, să-i miroasă mereu părul, hainele, mâinile, să doarmă cu ea, să mănânce împreună, să se uite la nimic interesant la televizor împreună.
Fetița aceea sunt eu, acum multe decenii. De fiecare dată când îmi iau acum copiii în brațe, când îi strâng la piept, când le spun că-i iubesc, că ei sunt viața mea și minunile mele, nu sunt doi copii în brațele mele. Sunt trei. Înghesuită între ei, râzând fericită, cu ochii închiși de plăcere, adulmecând mirosul nostru împreună, e și fetița cu breton și pantofi roșii prea mici care așteaptă de atâtea zeci de ani iertare, acceptare, ascultare.
Uitându-mă la copiii mei acum, la cum cresc, la ce-i bucură, la cât de multă nevoie au de iubire, mă văd pe mine atunci, mică, înțelegând totul, mulțumindu-mă cu tot ce primeam, agățându-mă de o poză alb-negru cu mama, pe care o am și acum. E ștearsă și moale, s-au uscat pe ea sute de rânduri de lacrimi. O lipesc și-acum uneori de obraz și-mi face bine. Și acum mi-e dor de mama, mereu mi-e dor de ea, chiar și în cele câteva zile din an când suntem împreună. N-o să mă satur niciodată de mirosul ei, de vocea ei, de clinchetul ușor al lănțișoarelor ei de la gât.
Ne-a fost greu atunci tuturor. Acum ne facem bine, tot împreună, cu un rând nou de copii mici care ne privesc de jos în sus râzând cu dinți albi și rari. Curg între noi, bunici și nepoți, părinți și copii, valuri de medicament nenumit, care pansează și reface. Păcat că tata nu mai e aici să simtă, să primească, să se ierte. Mă consolez cu gândul că oriunde-ar fi, iubirea ajunge și acolo, trebuie, nu e loc în care iubirea să n-ajungă, chiar dacă mai târziu…
Sursa foto: fetița vintage via Shutterstock.com
mi-au dat lacrimile…
Dramele copilariei transpuse in viata de adult!… Pe copiii mei ii vad din pacate altfel: cu nevoie acuta de bunici! Pe mine ma stiu, acolo in umbra veghind tot timpul, nici nu isi pun problema ca as lipsii vreodata…dar bunicii?! ii vad in vizitele rare cum tanjesc dupa atentia lor…hmm
M-am regăsit, am retrăit si am plâns ușor. Doar ca eu aveam o poza cu ambii părinți. Si ma uitam de pe înălțimea unui deal la drumul ce ducea la casa bunicilor, după fiecare mașina roșie, sperând ca in una sunt părinții care vin după mine. Acum in casa bunicilor nu mai este nimeni, iar eu sunt mult prea departe de mama si de tata.
Cât de trist a sunat: în casă bunicilor nu mai este nimeni. Mi.au dat lacrimile
Mi-au dat lacrimile, Ioana! ❤️
Din acelasi motiv m-am lipit si eu strans de fetita mea. Vreau sa simta iubirea infinita si e important sa simta asta acum.
M-ai facut sa plang, luni dimineata, copil crescut la bunici 🙁
Foarte emotionant si cred ca foarte adevarat pentru generatia noastra.
O Doamne…cutit in rana rasucit!Insa eu nu ii mai duc dorul mamei…poate pentru ca durut prea tare,sau pentru ca m-am obisnuit asa!Ingrid nu va simti nicicand asta…asta imi promit zilnic,dar uneori fac aceleasi greseli ca mama…O iubesc nespus…dar unele lucruri trebuiesc facute la timpul lor,pentru ca mai tarziu…poate fi prea tarziu!Ioana esti minunata!
Mama mea a renuntat la serviciu dupa ce ne-a nascut pe noi (pe mine si pe fratele meu) si nu i-am simtit niciodata lipsa, asa ca nu stiu cum e sa cresti departe de mama. Stiu cum e insa sa cresti fara iubirea bunicilor (si am avut 3 randuri de bunici, poveste lunga…). Pur si simplu, au fost indiferenti fata de noi. Da, erau ok daca mergeam 1 saptamana pe an in vizita, dar nu mai mult…Pentru mine bunicii sunt aproape ca niste straini. Vad in schimb cum sunt bunicii pentru sotul meu sau prietenii mei, ce bine era sa fi avut si eu…
Offf, Doamne! M-ai facut sa plang… Toti avem rana abandonului din copilarie, nu stiu ce naiba era in capul parintilor nostri… Eu am trait fara mama de la 1 an pana la 3 ani si ceva… Depresia post partum pe care am avut-o dupa nastere s-a datorat in mare parte plecarii ei de langa mine. Nesiguranta pe care o am acum tot din cauza asta este. Frica de a ramane singura pe care o am mereu in suflet, tot de acolo este. Eu jur ca prefer sa mancam numai senvisuri si cartofi copti si timpul ala pe care il am sa il stau cu ea, ca este cel mai bun lucru pe care il pot face. Offf, dor de mama… 🙁
Asa erau vremurile, Raluca. Femeile aveau concediu de maternitate doar 4 luni. Multi oameni lucrau in schimburi, chiar si-n schimbul 3, nu mai vorbesc de cei care nu aveau loc de munca in orasul in care locuiau (faceau naveta). Notiunea de bona nu cred ca exista. Si atunci cei mai la indemana erau bunicii. Iar cine nu-i avea nici pe acestia aproape..isi lasau copiii singuri in casa! Stiu ca pare incredibil insa am crescut usa de usa cu un asemenea caz. Vecinii mei, ambii muncitori, aveau doua fetite mai mici decat mine, diferenta dintre surori fiind de patru ani. Eu eram mai mare cu trei ani decat cea mare. Si cand vecina a trebuit sa se intoarca la serviciu, cand nu se potrivea cu turele cu sotul ei, le lasa singure acasa, si ma ruga sa mai trec pe la ele. Adica lasa un bebelus in grija unor fetite de patru si sapte ani! Iar o intamplare care m-a marcat pe viata din perioada aceea este urmatoarea: intr-una din zile, cand ma jucam cu cea mare si pt o clipa nu am fost atente la cea mica, aceasta s-a catarat pe un scaun in dreptul geamului deschis de la bucatarie si si-a pierdut echilibrul alunecand in exterior! Intr-o clipa am alergat langa ea si am prins-o de maieu IN ULTIMA SECUDA, salvandu-i practic viata (locuiau la etajul3). Nu pot merge cu imaginatia mai departe de punctul acela, nu vreau sa stiu cum si ce ar fi fost daca chiar ar fi cazut. Bebelusul de atunci are acum la randul ei o fetita si de cate ori le intalnesc nu pot sa nu ma gandesc ca niciuna dintre ele n-ar mai fi existat daca in ziua aceea nu as fi fost ingerul ei pazitor.
Desigur, toata povestea de mai sus se petrecea in perioada comunista. Cei care s-au nascut ulterior si totusi au simtit durerea abandonului,cauzele evident sunt cu totul altele. Poate alergatura dupa bani, teama mamelor de a nu pierde jobul sau functia, nu stiu.
Pentru cei care in unele comentarii au dat dezaprobator din cap pentru ca autoarea isi tine copiii prea aproape si prea lipiti de ea, acest articol emotionant si atat de frumos scris are raspunsul…
Frumos spus! Eu zic ca, in ciuda emotiilor, ar trebui sa privim lucrurile si cu un pic de realism. In loc sa ne plangem de mila ce ar fi sa incercam sa ne imaginam cum ar fi sa traim viata parintilor nostri, macar pentru o zi. Fara masini de spalat, fara apa calda, caldura, program flexibil, bone. In fiecare zi era o lupta sa supravieturiesti.
Nu mai zic de cazul femeilor obligate sa faca copii pe care nu si-i doreau. Nu le condamnati pentru ca nu ati trait in locul lor si nu aveti idee ce inseamna.
Nu stiu daca realizati dar, daca stateai in parc sa te conectezi cu copilu’ si nu la coada la alimentara, a doua zi nu mai aveai ce pune pe masa. Simplu!
Asta a fost situata si cred ca e cazul sa acceptam si sa trecem mai departe. Sa ne bucuram ca traim vremuri in care mai avem vreme sa ne gandim si la altceva decat nevoile de baza.
Ai gasit vreo tenta acuzatoare in text? Pentru ca eu nu despre asta am scris, nici macar un cuvant, nici macar o idee, pentru ca NU despre asta era vorba, dimpotriva…
E o postare cu rol justificator pentru cea in care afirmai ca nu mai pleci ever de langa copiii tai? Nu de alta, dar vad ca de ceva vreme scrii doar despre extreme…despre comunism si copil lasat exclusiv in grija bunicilor sau despre vremuri actuale si mame dedicate per complet cresterii si educarii copiilor in casa. Cale de mijloc n-o exista oare? Uite, eu, nascuta cam tot pe acolo, n-am dormit o noapte in casa bunicilor fara sa fiu insotita si de parintii mei.Am fost crescuta de parintii mei, care au lucrat in ture, apoi supraveghetata de fratele mai mare si de nasa mea care era pensionara si locuia vis-a-vis, apoi mi-am vazut de scoala cu cheia de gat si mama la 3 pasi distanta de casa. Copilul mi-l cresc eu cu sotul, avand o simpla si singura conventie cu bunica, aceea de a sta cu el doar cat suntem noi la serviciu. In rest, no excuses, nici macar cand canta Madonna in fata casei noastre, copilul e responsabilitatea noastra si we deal with it. Si da, n-am stat 2 ani acasa pentru ca nu mi-am permis, si nu, n-am pus accent pe bani, ci tot pe binele copilului, copil care datorita sacrificiului meu de a ma intoarce rapid la munca isi vede tatal seara de seara acasa, langa ea.
Erai, pana de curand, exemplul de mama moderna, cu o viziune foarte sanatoasa asupra ideii de crestere a copiilor, insa acum, cu tristete, remarc ca prin fiecare articol incerci doar sa-ti justifici situatia familiala si atat. Nu lasi loc catusi de putin ideii ca poate nu faci bine stand atat de mult acasa, ca poate independenta copiilor tai are de suferit datorita deciziilor tale, ca poate cocoloseala le va face rau mai trziu sau ca poate nu esti chiar asa cum vrei ca lumea sa te perceapa. Cand o sa intelegi ca nici macar 10% din romancele cu copii de varsta alor tai nu-si permit sa faca alegerile tale privind cresterea copiilor, poate o sa intelegi si valul de reactii din online in urma postarilor de acest gen. Incearca un guest post venit din partea unei familii care-si creste copilul frumos si fara sa trebuiasca sa aiba ceva mina de aur sub fund pentru a le sta langa pampers non stop.
Scriu despre multe lucruri, si primesc foarte multe reactii de toate felurile, insa majoritatea sunt din cele pe care le astept si pentru care scriu, respectiv emotii cu si despre sine, in fiecare om care citeste.
Nu comentez mesajul tau, esti libera sa crezi ce doresti, as vrea doar sa subliniez ca nu stau pe o mina de aur si ca n-am castigat la loto, ca muncesc pentru tot ce am, ca niciodata nu am primit nimic gratis de la nimeni, dimpotriva, am fost inselata si mintita de multe ori, ca probabil noi toti, ca nu am lucruri care nu mi se cuvin, ca nu sunt bogata si nici n-o sa fiu vreodata, iar lucrurile pe care le sustin cu tot sufletul nu au legatura cu cati bani castig (eu sau altii).
Si cat muncesti…
Ali, e treaba ei ce scrie. Nu-ti place si nu te regasesti in ce scrie, asta e! Nu mai citi. E cam inversunat comentariul tau si deloc empatic. Eu am crescut 3 ani fara mama (nici macar cu vazut in weekend) si inteleg bine ce inseamna sa tanjesti dupa o mangaiere de la mama… Nu mai zic ca nici acum, la aproape 33 de ani nu mi-ar dispace sa ma sune sa ma intrebe de sanatate. Sau nu mai zic ca pe la 5, 6, 7 ani mi-ar fi placut enorm ca in loc sa mananc eu stiu ce mancare sau sa fie super curatenie de paste, maica-mea sa se fi jucat cu mine 10 minute. Nu intelegi pt ca nu ai trecut pe acolo si e ok asta. E foarte ok. Dar nu iti da cu parerea intr-o privinta pe care o analizezi din avion. Si eu si barbata-miu muncim de dimineata pana seara dar stii ce? In alea doua ore jumate cat apuc sa stau cu fiica-mea nu fac altceva decat sa fiu cu ea! Si ce daca o cocolosesc, sjnt convinsa ca o sa ii prinda bine mai tarziu …
@Ali, nu prea e corect ca atunci când cineva își pune sufletul pe tavă ca sa îl mai lase la zvântat, să se mai vindece puțin și văzându-l să ne mai vindecăm și noi, să îți înfigi gheruțele în el.
Părinții fac greșeli oricare ar fi abordarea, dar dacă un copil e iubit și respectat, asta nu îi va împiedica dezvoltarea. Să nu confundăm dragostea cu cocoloşeala. Și chiar dacă ar fi cocoloşeală, e mai ușor să înveți sa faci lucruri noi ca și adult decât sa îți vindeci sufletul de sentimentul de abandon…căci îl vindeci…dar nu prea.
Jos bocănceii la ușă, te rog!
Dupa umila mea parere e probabil ceva mai bine sa faci greseala sa-l cocolosesti decat sa faci greseala sa-l abandonezi. Adica na, hai sa alegem raul cel mai mic, ca de intarcat oricum ii intarca la un moment dat, nu mai accepta ei sa fie cocolositi.
Adica daca iubesti si petreci mult timp cu bebele e cocoloseala???? Doamne cate prostii mai ziceti. Uite sora mea cea mare a cocolosit un baiat mereu si cand a plecat la facultate nu cumparase ln viata lui o paine. Si ce a murit??? Nu!!!! Chiar e foarte bine lucreaza pe un job super bine platit are o masina foarte scumpa casa e si casatorit la doar 30 de ani. E si in alt oras indepedent. Deci nu vad unde cocoloseala l-a stricat. Cealalta sora la fel a cocolosit o mandra de fara de numai numai. Toate mofturile si poftele i le facea si erau mereu impreuna. Si ce? Acum e doctor cocolosita, la 450 km distanta de mama, e casatorita so in curand va fi si ea mamica? Deci unde a stricat cocoloseala? Eu una a stat mama non stop cu mine si eram cea mai mica dintre cei opt frati. Mama si-a deschis croitorie dupa penultimul frate crezand ca nu mai face copiii. Surpriza am aparut eu. Cum ea era sefa si sectia era langa casa mama era.mereu cu mine
Ma lua cu ea peste tot. Si dehgg uite acum sunt departe se ea la 6000 de km maritata cu copil la randul meu. Si nu mi se pare ca mama m-a tampit ca a stat cu mine. Deci mamelor dragi, stati cst mai mulr cu copiii vostri si iubire cat de multa. Ai mei frati fac orice ptr mama si tata. Nu conteaza ce, ptr noi toti parintii sunt cel mai de pret lucru. De aia cand vad parinti abandonati de copii, nu imi este mila de ei, copiii sunt oglinda parintilor si unii fac ce au vazut de.mici.
E o postare atat de trista, in care atat de multi dintre noi ne regasim…cred ca e cea mai trista postare din ultima vreme…e superb scrisa, cu sufletul…dar totusi atat de dureroasa…mereu simt ca imi e dor de mama, si cand sunt cu ea, mereu mi se pare ca timpul trece prea repede si nu apuc sa stau cu ea deloc…trist, trist…
Sincer eu fiind singur copil la parinti, o familie in care totul se facea cu parintii, imi era mereu dor de bunici, si asteptam cu sufletul la gura vacantele cand plecam la bunica: acolo primeam tot ce vroiam de mancre, acolo aveam mereu voie sa fac mult mai multe decat acasa, acolo erau verisoarele mele, si totul era acolo invaluit in spirit de aventura. As fi vrut sa pot sa ii ofer copilului meu bunicii mai mult decat i-am avut eu, din pacate nu am reusit. Si vad in fetita mea nevoia pe care in vara mi-a spus-o deschis: eu vreau sa ma duc la bunicu’ la tara! Oare ce e mai bine pentru copii din generatia noastra? Mereu imi pun aceasta intrebare….Parca din ce in ce mai putin copii au parte de alintarea bunicilor si de dragostea lor..sau poate gresesc?
Cam aşa şi la mine. O pereche de bunici era la ţară, cealată într-un orăşel dintr-o altă zonă a ţării. In ambele situaţii bucăţile de vacanţă petrecute la ei reprezentau o aventură. Şi am fost învăţată de mică cu diversitatea culturală, religioasă, etnică, culinară. Mă consider norocoasă.
Din postura de parinte vad ca parintii care nu au crescut copii demult oricare au fost motivele, nu sunt acum bunici de nadejde.
am plans…ai mei ne tineau acasa dar nu se jucau cu noi si nu aveau timp de noi…foarte trist 🙁
La mine a fost pe dos. N-am fost un copil dorit. M-a crescut bunica, pana sa vina vremea de a merge la scoala. Teama mea cea mai mare era ca vine mama. Mama si tata, niste oameni rai, unde mancam batai crunte ptr fiecare prostioara pe care-o faceam, de la el, si indiferenta crasa de la ea. Am fost rupta de bunica, singura persoana care ma iubea. Trist. Trist ptr noi cu aceste copilarii chinuite, care-au lasat urme adanci in fiecare dintre noi. Si ptr care inca luptam sa ne vindecam. Pantofiorii mei erau albastrii, singurii mei pantofi pana pe la 16 ani, in rest, aveam numai pantofii surorii…ufff…Cateodata tare-mi doresc sa uit totul si sa ma mai nasc odata. Mereu m-am intrebat cum se simte un copil iubit..
Imi pare tare rau ca ai suferit atat de mult in copilarie 🙁 pe fratele meu mai mare il batea tata in fata mea…dupa care ne trimitea pe amandoi afara la joaca, iar fratele meu suspina si tremura pana la parter dupa care isi tragea aerul de copil vesel, ca sa nu vada ceilalti copii cat a plans. Pe mine nu ma batea, ca eram mai mica si eram fata, in schimb frate-miu…niciodata n-am inteles de ce mama se prefacea ca nu vede sau poate chiar nu observa…nu va inchipuiti ca tata era violent si cu restul familiei, era doar cu frate-miu 🙁 lua saracul bataie indiferent cu ce gresea. In adolescenta a fost ingrozitor de rau si razvratit iar ai mei se mirau si se inchinau ca de unde a „iesit” el asa rau…Si el a avut o relatie tare apropiata cu bunicul nostru din partea maica-mii. Lui i-a fost cel mai greu cand a murit tataie 🙁 Bunicul l-a invatat engleza, sah, povesteau impreuna, chestii pe care niciodata nu le-a facut impreuna cu taica-miu.
Ce e cel mai bine pentru copii am avut eu in copilaria mea: o casa mare in care traia toata familia: o pereche de bunici, parintii, o matusa cu sotul si cei doi copii si eu. Restul rudelor erau pe aceeasi strada, asa ca nu mi-a fost dor de nimeni. Nu stiu cum a fost pentru adulti experienta asta oarecum inghesuita 🙂 dar pentru noi astia micii era super! Mie si acum ca adult imi lipseste sa fim toti laolalta, as fi vrut sa creasca si copiii mei asa.
Ce frumooos! Suntem construiti sa traim in „triburi” si izolarea vietii moderne desi aduce confort nu cred ca aduce fericire.
Indonezia e in topul fericirii mondiale, mult, mult peste „civilizatii” din Europa si (printre altele) se datoreaza faptului ca traiesc inca in „family compound”, mai multe generatii ale aceleasi familii traind claie peste gramada in aceeasi batatura cu copii crescuti la comun.
De asta imi to racesc eu gura pe aici: copii trebuie sa traiasca experienta unei familii extinse si nu doar mama si tata. Familia nu inseamna doar legaturi de sange ci si nasi, prieteni apropiati, vecini, bone.
In culturile tradiționale încă neciuruite de materialismul vestic/catolic familia este sprijin, vatră emoționala și spirituala.
In Elveția, numărul de sinucideri la mia de locuitori este maxim. Oare de ce?
Pentru că Elveţia are cel mai înalt nivel de trai din Europa ?!?
Nu vorbi prostii fara sa cunosti. Elvetia are numar mare de sinucideri la mia de locuitori pentru ca sinuciderea asistata e legala din anii 40. Oamenii cu boli in stadiu terminal sunt numarati tot ca sinucideri.
In 2014, 1029 persons (754 men, 275 women) died of suicide in
Switzerland. In 1995, 1400 persons a year died from suicide (G 9)
while in the mid-1980s this figure was 1600 persons per year.
sursa: https://www.bfs.admin.ch/bfs/en/home/statistics/catalogues-databases/publications.assetdetail.1023134.html
Moldova e aproape de Elvetia, Romania sta mai bine, dar nu excelent, diferenta nu e colosala: http://www.suicide.org/international-suicide-statistics.html
Ce legatura are traditionalismul cu fericirea si sinuciderea? Care culturi traditionaliste sunt mai ok? China are o cultura traditionalista si sinuciderile sunt in floare.
Cat despre triburi, am citit destul de multisor pentru lucrarea de master in antropologie culturala. Tin sa te contrazic in privinta imaginii idilice pe care o avem despre viata simpla si frumoasa in care toata lumea traieste in armonie. Cel putin triburile din Venezuela si Brazilia studiate intens de antropologi in anii 1960-1980 stateau foarte prost la violenta in familie. Femeile erau ca si marfa de schimb intre familii. Da, copiii cresteau toti impreuna, dar de cand puteau merge invatau sa fie razboinici, sa se lupte. In fine, sunt multe de spus.
In teorie, ideea ca un sat intreg creste un copil e frumoasa, dar exista si alte aspecte ce tin de dinamica unor astfel de relatii care pot fi si ele daunatoare.
Undeva intre viata in trib si cea in care suntem foarte individualisti, egoisti, consumeristi si alienati unii de altii probabil e solutia. Cred ca multi tind totusi spre acest compromis care este totusi mai sanatos decat cele doua extreme.
Felicitari pentru articol si pentru blog in general. Mi-am adus aminte cum plangeam eu dupa mama cand eram mica. Pe mine m-a crescut bunica. Am locuit cu ea pana m-am maritat si am iubit-o ca pe o mama. Ea a fost langa mine mereu cu un sfat, cu o mangaiere, cand mi-a fost rau si cand mi-a fost bine. Am plans si am ras impreuna. Mama dadea bani si ma mai lua o zi cu ea/ la ea. Acum mama are grija de copiii mei cat sunt la serviciu, de fapt acum are grija de cel mic, pana ne-om face curaj sa-l ducem la cresa. Ii sunt recunoscatoare pentru asta. Dar cand vin acasa, incerc sa suplinesc timpul petrecut fara ei. E greu, sunt atatea lucruri de facut in casa, mai trebuie sa iesim si in parc.
Nu sunt perfecta, niciun parinte nu e perfect, fac o sumedenie de greseli, dar macar imi tin copiii langa mine. Si sunt alaturi de ei asa cum pot. Poate nu ma joc suficient de mult cu ei, cum le-ar placea, dar sunt doar un om si fac si eu ce pot. Incerc sa ma organizez mai bine, dar nu-mi reuseste intotdeauana. Copilul mare imi tot reproseaza ca nu m-am jucat cu el suficient de mult cand era mic si ma doare, daca are dreptate ?
Am scris cam mult (de fapt am mai taiat), articolul tau e de vina. Incep sa cred ca ne judecam prea dur parintii, fara sa tinem cont de circumstante, de prezumtia de nevinovatie. Si ajungem si noi sa fim judecati de copiii nostri cu aceeasi cruzime. Invariabil. Stiu ca articolul nu-si propune sa judece, ci exprima doar tristetea copilului.
Si eu ma agat cu disperare de copiii mei si ma bucur ca suntem impreuna si ca pot sa-i mangai noaptea daca au un cosmar, ca ne putem distra la tobogane sau la caluti, ca eu pentru ei sunt Mami, asa cum bunica mea a fost pentru mine. Bunica mea a fost si va ramane Mami pentru totdeauna in sufletul meu, chiar daca nu mai e printre noi. Iar mama e mama si incerc sa o iert si sa inteleg de ce m-a facut sa-i simt atat de mult lipsa. Din pacate nu prea reusesc si ma apasa.
Nu stiu de altii dar mie mi se pare normal ca parintii sa fie mai ocupati si stresati decat bunicii. Parintii sunt cei care „pleaca la vanatoare”, cei care se preocupa de traiul zilnic, nivelul zilnic de stres e mai mare.
Bunicii au ajuns intr-o faza a vietii in care vad lucrurile in alta lumina, au mai mult timp si rabdare cu nepotii, prioritatile lor sunt total diferite.
Nu inteleg de ce bunica trebuie sa o excluda pe mama sau invers, mi se pare ca rolul lor in cresterea copiilor e perfect complementar.
…mi-a adus lacrimi in ochi articolul tau, Ioana.Experienta separarii am trait-o si eu, mai ales dupa ce au divortat parintii..tocmai pentru ca s.au instrainat ca urmare a celor ce au urmat dupa aparitia copiilor.
Ma gandeam ca, poate, tocmai aceast fel de experiente ti-a croit si drumul profesional pana la urma.. si a facut din tine o mama atat de dedicata si constienta.
In alta ordine de idei, de cand ti-am citit prima carte si ti-am descoperit blogul, te savurez ori de cate ori am posibilitatea. Au aflat de tine si mama si sotul…iar aici, departe de tara, comunitatea asta de mamici care s-a creeat pe blogul tau e o binecuvantare.. Imi lipseste asa ceva si aici traiesc sentimentul ca stam la sueta, in parc, in timp ce copiii se joaca.
Multumesc, Ioana. Multumesc, Mamici!
Subscriu!!! Mulțumesc Ioana, mulțumesc mămici!
Offf, Stefan al meu a facut o mini-criza azi dimineata cand i-am spus ca azi va sta cu bona si nu cu mine sau la gradi si m-am simtit vinovata ca plec si-l las. Acum am lacrimi in ochi si ma intreb daca are vreun sens toata viata asta a noastra sociala? Daca ceea ce numim ‘cariera’ sau ‘servici’ ne implineste in vreun fel, cand stim ca acasa o particica din noi asteapta sa ne dedicam lui / ei macar 15 min din zi….
Inteleg ca orice conentariu care nu iti adyce elogii nu apare pe blog.Interesant! N-o sa-mi mai pierd vremea pe aici, pt ca aplauze la semnal nu-mi ies.
Haidi, pa!
Daca ar fi fost asa, nu stiu zau unde ai fi citit tu toate reactiile alea online pe care ti le aduci drept argument. 🙂 Nu doar ca ti-am publicat comentariul, dar ti-am si raspuns, acum vreo doua ore.
Numai bine si tie!
Eu eram fericita și mă simțeam iubita la bunici. Dupa bunici tânjeam tot anul și nu imi plăcea acasă cu o mama aspra pentru care nu eram niciodată suficient de buna, care îmi spunea ca nu merit nici sare în ochi și voi ajunge maturator de strada.
Iar încălțămintea era mereu mai mare…sa intre și o sosetuta groasa, naiba sa o ia de sosetuta…
Multi ani m-a fascinat felul în care măturau lucrătorii strada cu maturile mari din nuiele.
Deci eu nu prea am plâns pe poza maica-mii și nici nu mă mistuie vreun dor de ea.
Rămân la ideea ca a avea o copil ar trebui sa fie un drept câștigat. Nu e pt toată lumea.
Mi-am stapanit cu greu lacrimile, sunt si intr-un loc public ce-i drept. Ciudat, asta astept si eu tot cam de zeci de ani: iertare, acceptare si ascultare. 🙂 Frumos le mai scrii draga Printesa! 🙂
Foarte frumos și emoționant!! Și mie îmi dau lacrimile….. Mama mea a stat acasă sa ne crească. La bunici mergeam în vacante și am foarte, foarte multe amintiri frumoase.