Joc de roluri fericit în care mama stă, în sfârșit, degeaba!

Aseară eram cu toții epuizați, după multe zile cu copiii bolnavi, când pe rând, când amândoi deodată, mă luase și pe mine răul, cu dureri fiecare prin alte părți, omul la serviciu, eu cu copiii acasă. Ei se văicăreau din te miri ce motive, voiau plimbați în brațe, fiecare singur, dar în același timp, voiau mângâiați, alinați, fiecare separat, dar în același timp. Eu încercam să nu scot din mine dragonul (vorba unei bune prietene), deși eram nedormită, bolnavă, frustrată că nu reușisem să termin nimic din ce-mi propusesem, cu amândoi copiii acasă de o săptămână întreagă, telefoane care sunau încontinuu, două cărți care se pregătesc de tipar, două evenimente în weekend, ambele la sute de kilometri de casă, plus articole de scris, contracte de modificat, ocazionalele discuții urgente și importante pe Facebook. Așadar, cu greu îmi țineam în frâu toate răcnetele și deversările nervoase în timp ce ăștia doi mici trăgeau de mine ca de guma de mestecat.

La un moment dat, pe la 7 seara, după ce epuizasem domino cu fructe și cărți și desenat și ei intenționau să mă roage să-i alerg în jurul canapelei, iar eu aș fi preferat să stau să croșetez în ploaie în loc, le-am propus să mergem să ne jucăm în patul meu mare. Aveam planul secret să zac acolo măcar 10 minute în timp ce ei îmi devastează sertarul cu ciorapi sau cutiile cu mărgele. Doar că lucrurile au decurs altfel și din întâmplare s-a născut un joc care ne-a salvat seara. Vi-l povestesc, poate o salvează și pe vreuna dintre ale voastre, când voi nu mai aveți puteri, dar cei mici au și habar n-au ce să mai facă cu ele.

Cum am ajuns în pat, m-am băgat sub pilota pufoasă. N-aveam de gând să mă joc, speram doar să pot sta acolo câteva minute, să mă refac. Imediat s-au strecurat lângă mine și Sofia și Iv, unul la subrațul stâng, altul la subrațul drept.
– Eu sunt mama, mami, iar Ivan e tati, bine? îmi propune Sofia.
– Hm, ooook, am zis, aproape curioasă de ce va urma, dar mai mult semi-adormită.
– Tu ești bebelușa noastră și plângi după noi amândoi, da? Ai mare nevoie de noi, da?

Ahhaaa, fetița dorește un schimb de roluri. Vrea să aibă ea controlul și soluțiile, vrea ea să mă răsfețe pe mine, a simțit că eu nu mai pot. Și am început jocul, care mie mi-a convenit de minune, pentru că am stat sub pilotă aproape o jumătate de oră, mult mai mult decât speram, până s-au plictisit ei și a trebuit să mă ridic să îi alerg în jurul canapelei, făcând ca lupul.

Jocul inventat de Sofia a fost foarte pe gustul meu, pentru că n-am avut altceva de făcut decât să stau pe spate sub pilotă, să plâng ca un bebeluș, să mă vaiet și să cer diverse lucruri. Cam așa:
– Oaaaa, oaaaa, mami, mi-e foameee!
Sofia răspundea din sufragerie:
– Bebe, noi suntem la serviciu acuma, dar o să venim imediat la tine.
Auzeam pași tropăind, hop, apăreau pe rând, eram alăptată imaginar, legănată puțin, mă prefăceam că adorm, iar plecau.

Mai stăteam 10 secunde, timp în care îi auzeam vorbind unul cu altul chestii de oameni mari. Cu ocazia asta mi-am dat seama din nou cât de multe rețin ei din conversațiile de adulți la care asistă.
– Ivan, vezi că vine emagul, îi spunea Sofia hotărâtă „soțului” ei. Ți-am lăsat bani aici în bibliotecă. Vezi că o să te sune înainte.

Eu mă văicăream în pat, ea spunea tare de dincolo:
– Of, Doamne, dar câte să și fac în același timp, sunt și eu doar un om!! (ceva ce le mai spun eu uneori, când amândoi îmi cer lucruri imposibile în același timp)

Venea la mine în pat să-mi ia temperatura sau să-mi schimbe scutecul, în timp ce eu făceam pe neajutorata și dădeam haotic din mâini și din picioare. Râdeau amândoi de se prăpădeau, cu greu se desprindeau să plece înapoi la serviciu, adică în sufragerie. Apoi imediat îi chemam înapoi, că iar am făcut caca sau că nu vreau să dorm singură sau că e un păianjen acolo pe perete sau că mă deranjează o cută pe cerașaf. Au râs mult amândoi, am râs și eu, le-am făcut și o mică și inocentă demonstrație succintă de cât de complicat e să fii părinte uneori, am tras cu urechea la ce vorbeau ei acolo ca oamenii mari, am băgat la cap.

Apoi eu le ceream să-mi gătească meniuri complicate (exact cum îmi fac ei uneori), le priveam cu satisfacție moacele încurcate (aha! ia să vezi și tu cum e la celălalt capăt al dezamăgirii), plecau să execute sarcina imaginară, bombănind Ce greu e să fii mami, băi frate!

Apoi Sofia a vrut să fie doctor, iar eu eram pacientul mic. Mi-a pus perfuzii, clește de puls la picior, m-a ținut la regim și nu m-a lăsat să mă dau jos din pat (s-a răzbunat puțin și pe spital cu ocazia asta), iar eu m-am prefăcut că-s tare supărată (de fapt, nu mai puteam de fericire c-am prins norocul de-un picior și stau atâta vreme întinsă în pat).

După vreo 30 de drumuri în care tot a răspuns la plânsetele bebelușei de mine, a gătit, mi-a adus ceai, m-a alăptat și m-a adormit, a obosit să fie mamă. A venit și s-a strecurat sub plapumă lângă mine, urmată la un metru și de fratele ei.

– Gata, mi-a zis, acuma tu ești mami la loc și eu sunt Sofia și Ivan e Ivan.
– Ce, ți s-a făcut foame?
– Nuuu, doar poftă. De niște clătite. Dar mai întâi, tu ești lupul și noi porcușorii, și trebuie să ne prinzi!

I-am mai strâns în brațe puțin, le-am mai smotocit fălcile rotunde și m-am ridicat să-mi fac meseria. Parcă s-au văicărit mai puțin după joaca noastră de-a inversul, eu sigur am primit energie, cu toții am primit perspective și informații noi, pe lângă că ne-am super amuzat împreună. Mi-a plăcut jocul Sofiei, sigur o să mai facem, dacă mai are curaj. 🙂

Sursa foto: distracție cu mama via Shutterstock.com