În seara asta, copiii iar s-au certat. Ca în fiecare oră în care sunt împreună, în fiecare zi. Uneori îmi vine să predau ecusonul de mamă și să ies pe ușă în cea mai mare viteză, să vină alta care se descurcă mai bine, e clar că pe mine mă depășește acest task. Am obosit să le spun, să le explic, să țes în jurul fiecăruia plapuma moale de încredere în sine și de iubire orice-ar fi care-ar trebui să le umple paharul suficient cât să se suporte unul pe altul, ca să nu zic că sper la mai mult, că nu mai sper, cel puțin acum, cât sunt mici.
Desigur, ecusonul rămâne unde e. Nu există pauză de la viața mea. Și nici nu cred c-ar putea să facă altcineva asta mai bine decât pot eu acum. Trag aer în piept și-i împac, pe rând, deodată, cum apuc și cum pot. Iese soarele repede, dar problema de fond rămâne: o mamă la doi copii mici, cu nevoie de iubire și de atenție uriașe.
De data asta a fost vorba despre poziția la jocul de popice. Ei aruncau mingea către popice, eu puneam popicele la loc în picioare și returnam fiecăruia mingea lui. Se tot împingeau pentru că n-aveau, chipurile, loc unul de altul (erau acolo cinci metri doar pentru ei, dar în fine, eu știu că locul acela e doar un simbol). La un moment dat, mingea lui a ajuns aproape de ea, iar ea, în loc să i-o dea, a împins-o departe. El a întrebat imediat cu obidă de ce, de ce ai făcut asta, Sofia, apoi s-a dus după minge plângând. Plângea mititelul meu de doi ani și trei luni, plângea cu o jale și o tristețe cum rar am mai văzut. Ea îl privea fără nici o expresie.
L-am chemat la mine. L-am cuibărit în brațele mele.
– Sofia suferă, de asta se poartă uneori urât cu tine.
– De ce, de ce, Sofia? suspina el. Și sunt sigură că nu se referea doar la momentul acela, ci la multele, foarte multele momente tensionate între ei.
– Sofia e tristă că nu poate petrece mai mult timp cu mami și cu tati, că trebuie să meargă la grădi, că atunci când tu ești bolnav (și el a fost bolnav de foarte multe ori anul ăsta), ai stat mult în brațele mele. Sofia suferă și nu știe cum să-și arate tristețea, așa că uneori se poartă rău.
Am spus toate astea tare, să audă și ea.
El n-a spus nimic, în schimb ea a înflorit dintr-odată. De unde se jucase până atunci cu dinții strânși, acum chiar avea chef să se joace. S-a dus și i-a adus mingea fratelui ei și m-a îmbrățișat pe la spate.
Seara a curs apoi lin, fără alte conflicte între ei vreme de două ore (ceea ce e rar). Seara mi-a spus că are nevoie să o iubesc doar pe ea măcar un minut. Exact așa mi-a zis. Așa că am iubit-o. Doar pe ea. Ne-am dus în jumătatea ei de pat, am lipit-o de mine și i-am spus cât de mult o iubesc, cât de rău îmi pare că suferă, că o înțeleg și vreau să îi fie bine. Și am plecat din dormitor plângând fără zgomot. Asta își dorește ea cel mai mult: să o iubesc doar pe ea măcar un minut.
Cred că are nevoie să audă asta și mai des. Că știu ce simte. Că sentimentele ei sunt firești, că o înțeleg și o iubesc așa cum e. Și că încet încet va suferi mai puțin.
Sursa foto: fetiță și mama ei via shutterstock.com
E a treia oara cand ma faci sa plang. Prima data, demult, cand cautam disperata informatii despre refluxul Sofiei mele si am gasit eseul tau care parea foarte al meu, apoi la operatia de polipi a Sofiei, cand nu am putut sa dorm toata noaptea gandindu-ma ce a simtit cand a ramas fara tine si stiind care e nivelul de respect al cadrelor medicale fata de pacientul roman, mai ales copil. Si acum. Cu doua zile inainte sa nasc al doilea copil. Atat de mult imi doresc sa fie altfel la mine, sa nu sufere Sofia, sa nu ii nenorocesc toata fericirea asta in care lumea, mama, tata, bunicii, motanul, toti respiram pentru ea. Si atat de mult stiu ca e inevitabil. Nu stiu daca am sa pot sa il iubesc pe al doilea copil. Stiu ca suna monstruos. Ma consolez cu gandul ca, daca ar fi fost tot o fetita, suferinta si concurenta ar fi fost si mai mare.
Păcat ca gândești asa. Înțeleg ca iti iubești fetița foarte mult, dar si copilul pe care il vei naște e tot al tău. Probabil ca abia atunci cand va fi acolo vei realiza cum „se iubesc” doi copii ai tai, respectiv nu la gramada, ci pe fiecare in parte. Iubirea pt fata nu se va înjumătăți, ci lângă ea va creste încă una. Asemănătoare, dar nu identică. Frumoasa, puternica si arzătoare, deasemenea. 🙂 dar putin altfel, pt ca e adresată unei alte persoane.
Draga Sabina, si eu am doi copii- o fetita de cinci ani si un baiatel de un an. Inainte sa se nasca Matei, am avut aceleasi ganduri ca tine- daca nu o sa pot sa il iubesc ca pe fetita mea, cum sa mai gasesc loc in inima mea si pentru el? mi se rupea inima gandindu-ma la micuta Ana si cum va trebui ea brusc sa imparta toata atentia cu ghemotocul acela mic, pe care oricum nu l-a dorit…. Zilele petrecute in maternitate a fost groaznice, asa mustrari de constiinta am avut fata de Ana, ca imi ma apuca plansul din ora in ora…. Dar pot sa iti spun ca lucurile s-au asezat foarte repede, nici nu o sa-ti vina sa crezi cum va creste dragostea in tine, de la simplu, la dublu. si da, copiii se cearta, se trag de par, se mai imping, dar se iubesc si asta se vede de la o posta. nimic nu e mai implinitor ca momentul in care ii vezi ca se imbratiseaza, asa pur si simplu, fara vreun motiv anume, cum comploteaza la prostii si cum isi cauta compania. asa ca, incearca sa ramai pozitiva, vei vedea cat de minunat va fii!! Bafta!
E bine ca stii ca suna monstruos. Acum poti sa si incepi sa faci ceva sa nu mai gandesti asa. Copilul ala din burta ta are tot aceleasi drepturi ca si cel care este deja nascut. Si nu e vina lui ca se naste intr-o familie din care 2/3 deja nu il vrea.
Copii sunt gelosi. Al meu nu ma lasa sa vorbesc cu alti copii, ma ia la interogatoriu daca fereasca sfantu’ ajut un alt copil sa se ridice de jos de exemplu. Este amuzant dar nu este normal. Si desi in sinea mea rad de gelozia lui, il corectez. Chiar daca ceilalti copii cu care interactionez nu sunt ai mei, gelozia lui nu este normala deci trebuie sa dispara.
Chair acum cateva zile m-a luat la 11 m ca de ce am tinut nu stiu ce baietel in brate. Nu tinusem niciunul cel putin din ce imi aminteam. Asa credeam eu. Pana nu m-a facut sa imi amintesc la ce se referea nu s-a lasat. Acum 1 an jumate sau poate si mai bine, aflati in vizita la cineva, un baietel mai iubaret mi s-a suit in brate si l-am dragalit cateva secunde. Acum 1 an si jumatate!!!! Copilul meu are 4 ani. Nu stiam daca sa rad sau sa plang. Sa rad ca are memorie sau sa plang ca este asa de posesiv.
Posesivitatea lor e normala. Din pacate daca mai ai un copil ii afecteaza pe amandoi, si pe cel gelos si pe cel fara vina.
Mie mi-e mila de Ivan. O inteleg pe Sofia dar Ivan nu v-a avut niciodata doar pentru el si daca ati mai afce inca 4 copii nici aceia nu v-ar avea niciodata doar pentru ei. Si totusi ar avea acelasi drept la dragoste in mod egal.
Iubirea este singurul lucru care nu se consuma cand se imparte. Dimpotriva, sporeste.
Copiii nu Copii, scuzati greselile
Daca as fi un pic mai belicoasa, te-as intreba, de unde stii cum e, daca ai un singur copil…Dar viata m-a invatat sa fiu un pic mai putin intransigenta si mai toleranta. Doar din acest motiv nu te intreb.
Pai nu sunt copil unic 🙂 Si poate ca nu mi-ar conveni sa aflu ca mama a gandit la un moment dat ca sunt cam in plus. Chiar daca sunt convinsa ca acum vorbeste stresul si emotia si apropiata nastere si ca o sa iti para rau ca ai gandit asa si o sa te simti vinovata fata de cel care se va naste mie mi-a sunat rau ceea ce ai scris.
„Nu stiu daca am sa pot sa il iubesc pe al doilea copil.” = sper ca a vorbit stresul si eu sunt sigura ca il vei iubi. Nu ai de ce sa te simti vinovata fata de primul copil. Ii aduci inca o persoana care sa il iubeasca si dupa ce voi, bunicii si motanul nu veti mai fi.
Vaaai , ce fain ai zis! ❤️
O sa îl iubești! Și dacă era tot fetita ai fi iubit-o! Eu am devenit de 7 saptamani mama de doi băieți, cel mare are 2 ani și 2 luni. Și crede-mă, îi iubesc maxim pe amândoi.
Norocul meu este ca cel mare este super cald și iubaret cu cel mic, toată ziua vrea sa îl pupe, sa îl mangaie, îl strigă prin casa, nu are nimic împotriva ca sta în brațele noastre. Atâta căldură și dragoste sinceră nu credeam ca voi trăi sa vad intre doi copii ai mei…
O sa vezi ca o să-l iubești la fel de mult! Iubirea nu se împarte ci sporește ! Când am rămas însărcinată a doua oară am început să mă gândesc dacă voi putea iubi acest copil ca pe fetița ce o aveam deja. Ea era centrul universului pentru noi, până atunci. După ce am aflat că va fi băiețel am început să bocesc efectiv intrebandu-mă dacă voi ști sau voi putea să iubesc un băiețel. Dar de cum l-am văzut prima data m-am îndrăgostit de el, am știut ca îl iubesc. Și ei se iubesc (s-au iubit din prima clipa ) chiar dacă 50 %din timp nu încap unul de altul. Atunci când nu sunt împreună simt lipsa celuilalt, când unul e bolnav suferă și celălalt, când îi fac observații unuia cealaltă ii ia apărarea și tot așa . Îi iubesc enorm de mult pe amandoi! O sa vezi ca o sa fie bine! Naștere ușoară!
Draga Sabina, cat de inteleg de bine. Nu, nu esti un monstru, dar te invinovatesti prea mult… Eu am doua fetite (3 ani jumate si 18 luni). Tot timpul cat a fost in burtica a doua fetita, nu am avut timp de ea, nu am avut timp sa ii vorbesc, sa ii cant, sa o mangai … cum faceam cu surioara ei cand era in burtica … Cateodata uitam chiar ca eram insarcinata … ma invinovateam si eu, dar eram prea ocupata cu surioara ei mai mare ca sa ma gandesc prea mult. Ca sa nu mai spun ca ne-am fi dorit un baietel si ne intrebam cum o sa fie cu o a doua fetita. Dar cand s-a nascut, si am tinut-o in brate … ah, ce moment magic ! E foarte greu de explicat, dar am simtit cum dragostea imi curgea prin fiecare vena cand o priveam. Cred ca toata „neatentia” din timpul sarcinii a „rabufnit” in dragoste in zilele alea cand eram amandoua la maternitate. A fost un moment foarte diferit de nasterea primei fetite, pe care o bibilisem si cu care a fost atat de fuzional … cand s-a nascut, eram atat de debusolati, speriati si preocupati cu ce trebuie sa facem ca am „ratat” (ca sa zic asa) acest prim moment magic … a venit, bineinteles, dar mai tarziu, si sub alte forme. Ce vreau sa zic, e sa uneori, aceste sentimente te invadeaza exact cand te astepti mai putin, dar trebuie sa le oferi un teren propice ca ele sa izbucneasca (iar grijile, gandurile negative, nu sunt un teren propice).
Iar acum revin la articolul Printesei Urbane … care m-a facut si pe mine sa plang … noi suntem acum cam in aceiasi faza cu surorile, deosebirea e ca inca la noi, fetita cea mare nu reusesete inca sa isi exprime asa de bine ceea ce simte (ceea ce e un pas enorm inainte). Iti multumesc pentru articol, ma ajuta mult sa constientizez lucrurile.
Dar ce vreau sa spun mamelor cu mai multi copii, nu va mai faceti atatea griji ca primul copil se simte neglijat cand vine al doilea (sau al treilea :)). Intr-adevar, e foarte important sa il acompaniati pe cel mare sa isi inteleaga sentimentele, sa si le exprime… dar este atat de frumos sa cresti alaturi de o surioara sau un fratior ! … Eu sunt copil unic si toata copilaria am visat sa am o surioara sau un fratior. Si acum imi aduc aminte cum imi tremura barbita de plans in unele zile de toamna / iarna cand se insera repede si trebuia sa incetez joaca cu ceilalti copii si sa ma intorc acasa. Si aveam si pe mama, si pe tata, si pe bunici, si pe matusi … si pe motan 🙂 … toti numai pentru mine… dar asta nu oprea sentimentul ala de goliciune sa apara in unele seri de toamna … Imi zic ca fetele mele nu vor resimti niciodata sentimentul asta … cam asta e experienta mea …
Nu stiu cati ani are fetita ta, dar iti voi impartasi experienta mea. Mi-am dorit mai mult decat orice sa am doi (cel putin) copii, pentru ca am cea mai frumoasa relatie cu sora mea (pe care eram geloasa cand eram mica si cu care ma certam, ne bateam etc, nu are rost sa intru in detalii, o relatie normala dintre frati). Si pentru ca am trait cu ideea ca, stii d ce inseamna sa ai un frate, noi, ca parinti, nu avem dreptul sa privam un copil de aceasta traire. Am reusit, dupa niste ani buni de doctori si incercari, sa avem o fetita. Apoi, dupa 6 sarcini pierdute si multe experiente urate, am ramas din nou insarcinata, de aceasta data cu un baietel. Si la noi tot universul se invartea in jurul Mayei. Si a aparut Sasha. Maya avea atunci 4 ani si 10 luni si inca de cand eram insarcinata m-a intrebat daca dragostea mea pentru ea se va imparti cu bebelusul (pe care il pupa si mangaia in fiecare zi inca din burtica). Era destul de mare si a inteles cand i-am explicat ca odata cu venirea unui nou bebelus, vine inca o „doza” de iubire la fel de mare ca si prima, astfel ca iubirea nu se imparte, ci se dubleaza cumva. Si ca si ea va simti acelasi lucru. Nu zic ca nu se cearta, ca nu se bat, ca nu e haos uneori, ca nu sunt gelosi, dar se vede cat se iubesc, cum impart, cat de atenti sunt cand unul primeste ceva si intreaba daca pt celalalt nu este nimic, sa stie daca ii opreste din ceea ce a primit. Si este valabil din partea amandurora, iar eu cred ca acest lucru depinde mult de parinti, de modul in care le explici cum ei sunt si vor fi mereu impreuna, unul pt celalalt. Daaar, fiecare are nevoie si de momentele lui singur cu fiecare dintre parinti, asa cum are nevoie si de momentele petrecute impreuna, in familie, in 2, 3 sau 4. In concluzie, cred ca trebuie sa fii atent la nevoile fiecaruia, sa inveti sa ii asculti si sa ii oferi fiecaruia ce are nevoie, iubire, dragalasenii, pupici de noapte buna, scarpinat pe spate sau intre degetele de la picioare. Si sa le spui si impreuna, dar si separat ca sunt totul pentru tine, ca ii iubesti mai presus de orice pe fiecare pentru ceea ce este. Chiar daca sunt atat de diferiti. Totul pleaca de la parinti, eu asa cred si mi se dovedeste acest lucru in fiecare zi. Succes!
Nu e pacat ca simti asa. Nu e rusine, nu e rau, nu e monstruos. E perfect normal. (sunt si hormonii, sa stii 😛 ) Va trece, in timp. Va trece cand iti vei tine in brate mogaldeata a doua, cand ii vei mirosi parul, cand ii vei saruta fata toata, va trece, nici nu stii cum va trece. Vor fi multe alte etape de vinovatie, de planset (doamne, eu am plans jumate din timp la maternitate, de vinovatie fata de Sofia, imi curgeau lacrimile siroi pe fata, zici ca eram nebuna), de intrebari, de de de. Vor trece si ele. Tin minte perfect ca eram distrusa in primele luni, in primul an chiar. Nu credeam ca voi vedea vreodata lumina din nou, ca ma voi mai simti intreaga vreodata, ca vom mai reusi sa fim o familie armonioasa. Bai, dar acum suntem. Jur. Acum, de multe luni, e ca si cum Radu a fost cu noi dintotdeauna. Apar gelozii inerente, dar nu mai e senzatia aia ca i s-a „furat” ceva Sofiei, ca i s-au luat drepturile de copil unic, ca nushce. S-a adaptat total si irevocabil la viata cu un frate mai mic. Sunt acum doar doi frati care se iubesc si care trebuie sa imparta atentie si iubire. Cum stiu si ei mai bine. E emotionant si frumos si ohmygod au crescut deja prea repede. Hang in there. There is light <3
Numai atunci cand o sa il ai pe al doilea in brate vei intelege ca dragostea nu va fi impartita. Nu vei lua de la Sofia sa ii dai celuilalt, ci doar inima ta va creste ca sa ii poti iubii pe amandoi asa cum poti mai bine. Gandurile astea sunt normale, fiecare mama le-a avut.
xx
O inteleg si pe ea, dar de el mi se rupe sufletul. Cred ca as suferi enorm, daca as fi in locul tau. Greu e sa fii mama.
Of, nu stiu ce sa zic, dar parca e prea mult. Si spun asta dupa douazeci de ori dupa ce micuta mea a adormit la mine in brate si s-a trezit imediat ce am pus-o in patut. Inteleg ca trebuie explicat de n ori, dar parca la un moment dat ar trebui sa inteleaga. Asta este situatia, are un frate. Exista, este acolo, are nevoi diferite de ale ei. Chiar nu se poate controla? Chiar trebuie sa il „atace” de fiecare data?
nu a dorit ea fratele, nu a fost intrebata, pur si simplu a aparut … nu, nu se poate controla ca este doar un copil mic care se simte neglijat, de unde sa aiba atata intelegere?
Au foarte mare nevoie de validare, a lor si a sentimentelor, emotiilor, mai ales a celor negative, greu 🙁
Oh, ce amotionant!
Ce bine ca are atat de multa incredere in tine incat sa iti poata spune asta. E minunat ca vorbeste cu tine despre sentimentele ei.
Of, cat de bine seamana ce ai descris cu ceea ce se intampla de multe ori si la noi! Tudor (8 ani) si Stefan (2 ani). Tudor merge la scoala, are teme de facut dupa-amiaza, cateva activitati extrascolare. Ii ramane putin timp de petrecut cu mine, cu joaca… Il vad cum tanjeste dupa timpul petrecut doar cu mine. Si cum se descarca pe cel mic necajind-ul mai mereu. E greu sa fii mereu intre ei, incercand sa oferi fiecariua ce are nevoie. Sunt seri in care imi vine sa plang in perna de neputinta sau din cauza modului nepotrivit in care am reactionat. Dar mergem mai departe si nu renunt la aceasta munca titanica fiindca mi se pare in continuare cel mai frumos lucru care mi se intampla.
Vai de mine Luiza! Si eu care imi tot spun ca e mai usor cand e diferenta mare intre frati, ca primul e mare deja si nu mai e asa atasat de mami, si pricepe si se poate discuta normal, etc…
Si tu vii aici si imi spulberi sperantele! :))))
Lasand gluma la o parte, in cercul meu de prieteni si cunoscuti, cel mai greu le este copiilor de 2, 3 ani cand vine un frate. Stiu 2 cazuri de copil dus la psiholog cu depresie si anxietate si pus pe medicamente. Mda! Asta dupa ce parintii au incercat tot ce scrie in carti ca sa le faca tranzitia mai usoara. E drept ca nu in Romania, poate si cultura o avea de-a face.
Pe mine ma sperie textele de genul asta. Ca profesoara, constat ca din ce in ce mai multi copii au accese de gelozie la scoala. Nu suporta sa raspund altcuiva, sa ajut pe altul, nu asteapta ca un altul sa-si termine intrebarea sau fraza. Tot timpul intrerup, tot timpul atrag atentia asupra lor. Si din cate inteleg de la invatatoare, e din ce in ce mai rau, striga tot timpul dupa ele, intrerup pe toata lumea. Copiii ajung la scoala fara sa-si dea seama ca acolo nu mai sunt centrul universului, ca acolo sunt doar elevi printre ceilalti si ca nu au mai multe drepturi decat colegii lor. Simt ca la un moment dat e prea mult. Nu putem sa facem din gelozia intre frati (care exista de cand lumea) o tragedie de proportii cosmice. Exista o masura in toate.
Nu stiu ce se intampla in salile de clasa, eu stiu doar ce se intampla la noi acasa, unde nu e nici o tragedie, sunt doar sentimente firesti de gelozie care trebuie acceptate si discutate, nu cred ca un pumn indesat in gura copilului de patru ani poate fi o rezolvare a situatiei, dimpotriva.
Doamna şi-a spus of-ul. Poate că are nevoie de cineva care să o asculte. Nu a spus nimic despre băgat pumnul în gură. Am câteva cunoştinţe care lucrează în învăţământ şi care sunt terorizate de situaţiile descrise mai sus. Asta apropo de empatie.
E foarte bine ca si-a spus oful.
Stii, nu poti fi empatic cu mai mult de o persoana in acelasi timp. In aceasta conversatie acum eu sunt empatica cu Sofia. Tu si altii puteti fi empatici cu doamna de mai sus, la fel cum poate voi fi si eu maine sau peste doi ani.
dar cu Ivan cum ramane? Cu e cine empatizeaza? El ce vina are sa fie mereu persecutat de Sofia, dar lui sa nu-i ia nimeni apararea?…Dimpotriva, tot Sofia e recompensata…. 🙁
Sofia nu e recompensata cu nimic, iubirea mea nu e premiu, este o constanta, pentru amandoi. Ivan este aparat de mine, atunci cand e nevoie sa intervin, de cele mai multe ori ii las sa isi rezolve singur problemele punctuale.
Fratele sau sora mai mica primeste ce are nevoie și în general știe să ceară destul de evident. Eu am doi copii și recunosc ce spui tu aici. Dar e greu să faci pe cel mare să vadă că dacă nu îl lași să îl înțepe pe cel mic nu înseamnă că nu îl iubești și e și mai greu să îi dai ce are el nevoie. În general eu constat ca și tine că e imposibil să dai asta tot timpul și uneori îmi vine să îmi iau un job nonstop…dar din păcate așa nasoala cum sunt, sunt totuși cea mai calificată în postul asta de mama lor! Ca să înțelegeți situația celui mai mare imaginați-vă că maine sotul vine cu o iubită care va locui permanent în aceeași casa cu voi, va avea drepturi similare cu ale dvs ca soție …a și uitasem nu puteți divorța- sunteți dependentă de el! Și asta e doar 1% din ce simte un copil!
Nu am vrut sa sune ca o acuza, nu a fost un atac. Doar ca.. vezi tu, eu stiu doar ceea ce ne transmiti tu. Poate situatia reala difera mult de ce percepem noi aici, pe blog. Dar, din ce ne scrii tu imi pare ca bunastarea psihica a Sofiei este pe primul loc pentru tine – ceea ce e corect si foarte bine! – dar nu simt aceeasi inclinare, aceeasi grija fata de bunastarea psihica a lui Ivan. Cumva, pe principiul „el e mai bland, mai mic, mai iubaret” se trece peste frustarile lui. Si crede-ma, un frate mai mic poate si el sa aiba frustrarile lui. Acuma, e normal ca intre doi frati sa existe si momente tensionate, momente de gelozie, poate chiar violenta in mica masura. E normal, nu ai de ce sa te ingrijorezi, o sa treaca cu timpul. Dar asta nu inseamna ca astfel de crize nu trebuie tratate. Si o sa renunt putin la „polical correct” si o sa o spun pe sleau. Daca realitatea este asa cum ne-o prezinti tu pe blog, exista riscul este ca la un moment dat sa vina Ivan sa te intrebe „bine mama, dar de ce o iubesti mai mult pe Sofia? De ce ea a fost rea cu mine gratuit, dar tu tot pe ea o luai in brate sa o impaci. Adica ea ma bate si tu o impaci tot pe ea…” . Repet, nu vreau sa acuz pe nimeni de nimic, cu atat mai putin nu vreau sa iti spun eu cum sa relationezi cu copiii tai. Incerc doar sa trag un (mic) semnal de alarma, sa te rog sa fii atenta si la sentimentele lui Ivan. Acum poate nu le verbalizeaza, sau nu le constientizeaza, dar pe masura ce trece timpul amintirile raman si apar semnele de intrebare.
Salut, inteleg ce spui si multumim pentru grija, insa te asigur ca Ivan este cat se poate de iubit si protejat (fara sa il cocolosesc, ca nu cred ca asta il ajuta). De altfel, am si scris in text ca in acest caz anume (ca de altfel in toate cazurile), prima mea reactie este de consolare a „victimei” (de cele mai multe ori, cel mic), il iau in brate si il alin, ii explic ce cred eu ca se intampla, dar asta nu inseamna ca indrept agresiune impotriva ei, pentru ca nu ar fi corect, ea nu face toate astea din rautate, ci din suferinta. sunt cat pot de atenta la amandoi, nu iubesc pe vreunul mai putin si fac ce pot sa ma asigur ca asta si ajunge la ei. sigur, ceva tot imi vor reprosa ei cand vor creste, nu cred ca scapa vreun parinte de reprosuri, oricat de mult s-ar stradui… 🙂
Cea mare a mea a stiut sa spuna de la inceput ca vrea o zi sa stam numai cu ea, de cand era asta mica bebe si o alaptam, asa ca i-am zis ca nu pot sa stau o zi intreaga numai cu ea pe moment, insa de fiecare data cand scapam noi 2 pentru cateva ore ii semnalizam si ne bucuram impreuna tzopaind! Eu am noroc cu ale mele ca cea mare este extrem de intelegatoare de fel si impaciuitoare, nu e genul care vrea cearta, ar face orice sa o evite asa ca nici cu sor-sa nu se manifesta violent. Noroc ca nu e cea mica sora mai mare ca ar fi fost scandal si la noi!
Eu cred ca atât felul de a fi al copilului cat și atenția excesivă data primului născut pot face sa Se ajungă la o astfel de situație.
Eu consider ca un copil foarte răsfățat și care a avut atenția 100%a părinților tinde sa fie foarte gelos când apare un frate în peisaj. Nu ma înțelegeți greșit, și eu îmi răsfăț copii, dar recunosc ca pe cel mare l-am lăsat să se joace și singur, nu am fost umbra lui și l-am și refuzat uneori. I-am arătat cumva ca este centrul universului nostru, dar ca nu e singur în univers :). Acum a venit bebe 2 și mă surprinde cu cata iubire și afecțiune și bunătate îl privește, cum îl pup și îl mangaie la cei doi anișori ai lui, cum nu zice nimic ca îl luăm pe bebe în brate și cum nu există nicio urma de răutate când vine vorba de bebe…
Ai dreptate..
Auzi dar ei doi frati au vreodata timp petrecut doar ei doi? Adica fara sa apari tu in peisaj? Inca nu s-a nascut nr 2 dar am testat cu o vecina. Cand vine vecina sa se joace cu fii mea, cum apar eu in peisaj sau mama fetitei cum incep certurile, sunt atente la ce fac mamele, nu la joc, vor sa atraga atentia mamelor, etc. Si atunci noi ne retragem in alta camera si le lasam in pace. Intervenim numai la violenta fizica dar pana acum nu s-a intamplat. La violenta verbala nu intervin pt ca dupa 2 min sunt cele mai bune prietene si daca intervin fac mult mai mult rau. Am vazut ca de exemplu daca una din ele vorbeste urat cu cealalta, pe cealalta de obicei nu o deranjeaza asa cum m-ar deranja pe mine.
Planul meu cand vine nr 2 este sa-i las cat mai liberi, sa-i pun sa-si rezolve singuri un conflict (eu sa fiu pe post de moderator la inceput), sa verbalizeze mult (sa-i invat ca daca nu spun ca ceva ii deranjeaza , nu va veni nimeni, nici macar mama, sa le ghiceasca gandurile), sa nu iau apararea niciunuia si sa nu-l scuz pe nici unul. Ideea este sa comunice unul cu altul si sa-si rezolve conflictele prin negocieri, nu sa apara mama la orice cearta.
Da, sigur, se intampla de multe ori pe parcursul zilei sa se joace singuri (nu nesupravegheati), dar pe perioade scurte de timp, pt ca au interese destul de diferite.
Foarte frumos ai scris si te admir pentru taria si calmul tau. Si mie adesea imi vine sa imi arunc cu totul ecusonul de mama. La noi loveste si cea mica (2.5) si cel mare (4.5). Cea mica mai nou spune ca mami are un singur copil. Si sa o iau in brate doar pe ea, sa o iubes doar pe ea. Se jaoca mult impreuna si destul de frumos (cand nu le e foame), se iubesc, se apara unul pe altul de alti copii la gradi sau in parc, as spune ca au o relatie foarte frumoasa. Dar gelozia exista si cred ca va exista intotdeauna.
Eu INCERC sa reactionez correct, dar uneori ma infurii atat de tare cand din senin o trage de par sau o impinge sau o respinge…incat am reactii necontrolate, de care imi pare rau.
Parca mai greu este sa gestionez reactiile mele in momentele dificile, decat pe ale lor. Ei vor avea mereu conflicte si lucruri de impartit.
Oricum, faci bine ceea ce faci! pana la urma nici o relatie nu este perfecta, nici a lor nu va fi. Dar eu cred ca tu faci bine si ei simt asta amandoi.
E trist ca doi copii sufera atat de tare desi mama face eforturi foarte mari.
Ma intreb ce se intampla oare in familiile in care parintii nu au rabdare sau nervi pentru empatie, etc? In care se aplica metode mai „traditionale”.
Pai acolo relatia cu parintii nu e o miza asa de mare, cat sa se certe pentru ea, banuiesc 😉
Eu si sotul meu ne dorim doi copii, avem deja unul si acum incercam sa.l facem pe urmatorul. Dupa ce am simtit cat de nemarginita este dragostea fata de un pui de om am inceput sa ma simt vinovata fata de cel de.al doilea copil , ca nu ma va avea doar pentru el ca v-a trebui sa impart timpul lui. Stiu ca ii voi iubi enorm pe amandoi si sper sa reusesc sa scap de acest sentiment de vinovatie!
Nu stiu daca practicati timp special, dar mi se pare ca Sofia pare ca ar avea nevoie: http://www.ahaparenting.com/blog/How_To_Special_Time
Am si eu doua fetite una de 3.4 ani si una de 1.6 ani.Cred ca cea mare cu toate ca e la gradinita si pricepe toate intarzie sa isi dea drumul la vorba si inca mai vorbeste pe limba ei numai ca sa ii acord aceeasi atentie ca si mezinei. Incerc sa nu fac deosebire intre ele,le iubesc enorm,dar mai am de lucru cu convinsul celei mari ca nu e data la o parte.
Asta ma duce cu gandul la articolul cu Matei (parca asa il chema), baietelul de la gradi care le strica colpiilor jocul din cauza ca ii era foame; cumva similar.
Foarte „pe faza” atitudinea ta!
Si inca odata multumesc de share!
Esti grozava, Multumesc Om minunat!!!
Gemenii au venit cand cel mare avea 3 ani. Era obisnuit ori sa stea doar cu mine ori cu mine si taticul ca un tot unitar. In primul lor an de viata a dormit cu noi in pat ca sa nu se simta dat la o parte si a inceput sa faca cu taticul activitati doar ale lor: plecat des din oras, prin oras in weekenduri etc. A fost ok, gelos cam deloc pe cei mici pentru ca primea atentia lui tati aproape totala si a mea partiala.
Acum la 6 ani ai lui si 3 ai lor au inceput sa se joace si cate 1 ora impreuna spunandu-ne „hai plecati, vrem sa ne jucam singuri”, in 80% din cazuri unul din ei intr-un final se supara dar trece repede. Se joaca mult si supravegheati de noi, cel mare e mai sfatos, ii place sa ii invete diverse, ei il urmeaza orbeste.
Deja baietii au jocurile lor fizice, fetita, desi foarte autoritara si puternica fizic, agreaza doar partial jocurile „de-a luptele” pentru ca nu e in firea ei. Daca insa e rugata sa se arunce de pe biblioteca ar face-o fara ezitare. 🙂
Cel mare are zile intregi in weekenduri in care e doar cu mine si cu prietenii lui sau doar cu tati. La fel si gemenii beneficiaza cate o zi intreaga doar de unul din parinti pentru a face chestii impreuna, gen teatru, parc, muzee, balaceala etc. Mai rar, pentru ca logistic e un pic mai greu, pleaca taticul cu cel mare si unul din cei mici din oras si stau doar eu cu unul din gemeni si avem 2 zile full dedicate.
Voi, Ioana, aveti zile in weekend cand stai doar tu zi lumina cu ea si Ivan cu taticul si apoi inversare de roluri?
Nu, am observat cand era Sofia mai mica ca in zilele in care petreceam timp doar cu ea cateva ore, seara era si mai rau. Asa ca acum petrecem cel mai mult timp cu totii si destul de rar doar eu cu ea.
Dar timp doar tu cu Ivan si ea cu tatăl?
Pe masura ce inainteaza in varsta Sofia se vor schimba lucrurile, va avea prieteni mai apropiati la gradinita si va dori sa faca diverse cu ei la final de saptamana. Automat unul din voi doi va trebui sa stea cu ea si prietenii timp de cateva ore. Dar e bine ca acest rol sa fie atat al tau cat si al lui Robo. Exact cum zicea chiar Robo intr-un comentariu referitor la ritualul de somn, ce a fost valabil in urma cu cateva luni se va mai aplica peste o perioada.
La fel si cu Ivan, va adora faptul ca pleaca doar cu tine sau tatal la teatru sau padure sau hai hui pe la munte pentru 2 zile si 1 noapte. Mai trebuie inca putina rabdare, sunt mici, la doar 4 ani si ceva nici ea nu e chiar mare.
Eu am avut timp special cu fiecare dintre gemeni (adica plecat la muzeu, plimbat cu metroul, plecat cu trenul cateva ore, parc mai special, loc de joaca nou, balaceala) de cand aveau 1.10-1.11 ani deci daca Ivan ar face ceva special doar cu tine sau doar cu tati la varsta asta nu ar avea de ce sa ii displaca.
La fel si domnisoara, poate ii va placea sa stea doar cu tati cateva ore si sa mearga impreuna la Casa Experimentelor sau la Muzeul Cunoasterii sau la un spectacol de magie sau ceva la care nu merge cu tine, sa fie doar o activitate a lor. Sau sa plece doar ei doi cu trenul la munte pentru 1 noapte etc. Sau la balaceala la Therme – apropo in curand va fi disponibila o noua zona The Palm in care copiii vor avea acces cu parintii pe langa cea Galaxy. Yupiii!
Exact cum zicea chiar Robo intr-un comentariu referitor la ritualul de somn, ce a fost valabil in urma cu cateva luni NU se va mai aplica peste o perioada. Scuze!
Eu empatizez cu Ivan. El săracul nu a cerut sa vina pe lume și, deși îl iubesc cei mari, e greu rău să simți ca „regina” nu te vrea și simpla ta prezență îi strică feng shui-ul. Sentimentul de respingere pe care îl simte e permanent…
„Nuuu! Fratii mai mici vin pe lume doar pentru a distruge copilaria fratilor mai mari” – e raspunsul unui copil de 4 ani la intrebarea „iti doresti un fratior?” Oare chiar facem o treaba atat de buna cu parentingul asta neconditionat?
Eu cred ca tu procedezi corect dar totusi daca vezi ca nu are rezultat de ce nu schimbi putin tactica? Ok se vede ca cel mai „rau” iti pare de sofia si crezi ca ea sufera cel mai mult si de aceea rectioneaza fata de ivan , dar cum miza intre ei esti tu , nu neaparat timpul petrecut cu ei (se vede ca te joci cu ei) de ce nu incerci sa reactionezi altfel? Mai uman,suparandu-te pe sofia,sa-i spui ca suferi f mult cand face aceste rautați , sa o certi pt ce face? Totusi cand un copil nu suporta repercursiuni dupa fapte cred ca repeta mereu acest comportament.
Bineinteles ca ii spun ca ma supar, ca e nu e corect ce face, ii spun asta de fiecare data.
Doar ii spui si apoi continuati ceea ce faceati inainte sau, pe langa spus, te si manifesti ca un om suparat?* Din ce anume, in afara de vorbe, intelege ea ca te-ai suparat pe comportamentul ei?
*Nu dau exemple, ca fiecare se manifesta altfel la suparare.
ma supar de-adevaratelea, imi schimb mimica si tonul, nu mai am chef sa ma joc cu ea, ii reamintesc ce si de ce, na, ca orice om suparat, banuiesc.
M-ai emotionat teribil. Si eu sunt sora mai mare si stiu ce a simtit Sofia, dar lucrurile astea trec cu timpul pentru ca iti dai seama ca parintii nu te iubesc mai putin. Si, te rog, nu-ti face griji ca nu se vor intelege. Cand vor creste se vor iubi mai mult decat orice. Eu cu sora mea nu ne intelegeam deloc deloc cand eram mici, acum nu exista ceva ce nu as face pentru ea.
Citind articolul, realizez inca o data cat de norocoasa sunt ca nu trebuie sa trec prin asta, dar si ca toate aceste trairi ale copiilor sunt determinate in mare parte de personalitatea lor. Aceleasi temeri le-am avut si eu,inainte sa aduc pe lumea al doilea copil. Acum la 8 luni distanta, totul e lin si frumos. Felul in care se privesc, se joaca si rad impreuna imi umple sufletul de bucurie si ma face sa ma gandesc si la al treilea copil. Desi sunt constienta ca nu ii acord tot timpul,celei mari atentia de care are nevoie, ea tot e buna si calda si iubitoare cu cea mica. A fost dragoste la prima vedere cand s-au intalnit in maternitate si sunt ferm convinsa ca vor avea o legatura puternica toata viata. Eu am fost singura la parinti si probabil de aia sunt acum atat de fascinata de aceasta „dragoste frateasca”. 🙂
Din articolele tale pe tema asta eu am perceput o chestie, iti spun cum se vede din exterior (poate ma insel). Ziceai la un moment dat ca e normala gelozia intre frati si asa o fi, dar mi s-a parut de multe ori ca ai acceptat si tolerat foarte usor gelozia asta si e posibil ca Sofia sa fi inteles ca e normal sa vrea sa-l excluda mereu pe fratele ei pe motiv ca nu l-a vrut ea. Si ca prea mult pui accent pe perioada in care ea a fost singura si te-a avut doar pentru ea. Doi ani par multi cand ai in total patru, practic jumatate de viata, dar amintirile din perioada aia palesc incet-incet cu trecerea anilor si dintr-o data doi ani vor parea destul de putini incat sa reprezinte o exceptie si nu cred ca va mai tine minte ceva concret de la varsta aia in afara de ceea ce i povesteste. Poate ca Sofia ar putea sa inteleaga ca perioada aceea a fost doar temporara, ca tu ti-ai dorit mereu doi copii pe care sa-i iubesti la fel de mult orice-ar face, doar ca au venit pe rand si ca acum situatia voastra e in patru si ca asa va fi de acum incolo, nimeni nu pleaca nicaieri si asta e.
Mai mult, parerea mea, cred ca in loc sa insisti pe tema „stiu ca suferi ca petrec timp si cu el” (si variatiuni pe aceeasi tema), poate ar fi mai ok o varianta in care sa incerci sa ii explici des despre legatura extraordinara dintre frati, ca practic fratele/sora ti-e cea mai apropiata persoana dupa mama si tata, uneori pe cum cresti poate chiar mai apropiata – e prieten, sprjin, confident, complice si din nou prieten.
Din punctul meu de vedere procedezi foarte bine cu Sofia, ii validezi sentimentele, ii dai importanta, ii arati ca iti pasa si simti empatie pentru ea. Asta o intareste pe ea si o face puternica. Sunt mai degraba ingrijorata de cel mic, cu mana pe inima poti sa spui ca procedezi exact la fel si cu el cand exista un conflict? Chiar daca poate el se manifesta mai timid, tot important e, la fel de important si asta el trebuie sa simta. Vorbesc din perspectiva copilului caruia nu i s-a dat atentie si validare in contrast cu sora mea care a primit toata sau aproape toata atentia…consecinta e dezastruoasa.Deci ce vreau eu sa accentuez e ca ambii copiii sa se simta la fel de importanti in relatia cu tine, asta e cheia si numai asa ajunga dulti cu self esteem.
Exact așa.De 7 ani.
Și eu am fost ”mamă de băiat” timp de 5 ani.Când am primit vestea că va veni și o fetiță..a fost un timp până am acceptat.Aceleași temeri ca mai sus.Apoi totul a fost firesc,dublu de frumos și de intens.Și se iubesc,uneori.Și suferă unul pentru altul,uneori…Și se împung de cele mai multe ori.Deși îi asigur ,împreună și separat,după caz-că îi iubesc maxim.Nu doar le spun,le și arăt. Și niciodată nu i-am OBLIGAT să se iubească.Niciodată nu am responsabilizat inutil copilul ”mare”´(tot copil,în fond)-”Tu ești mai mare,TREBUIE să ai grijă de ea,ajuți,înțelegi”..etc- mă rog,știți voi.Asta e treaba mea.
Și tot a venit ziua în care băiatul de 12 ani mi-a zis că își dorește să fie bolnav,ca să primească aceeași atenție ca sora de 6 ani,care era atunci răcită…
Dar nu aș schimba nimic.Ba aș mai face vreo doi,la fel de minunați ca ei.Pentru că vorbim,comunicăm,exprimăm sentimente.Asta e,dacă nu erau ”problemele ” astea-erau altele.Așa că nu regret nimic,sunt mereu acolo pentru ei și-mi crește inima când îi văd comunicând,colaborând,susținându-se,din ce în ce mai des.
interesante reactii la copiii tai. nu am nici o sugestie, probabil o sa treaca cu timpul.
eu am gemene de 3 ani si nu le place sa stea separate una de alta. intr’o zi una era bolnava si nu putea sa mearga la gradinita, cealalta era ok dar a refuzat gradinita ca nu a vrut sa plece fara sora ei. ieri, una din gemene era cu 20 de metri in fata pe strada cu sotul meu de mana, eu eram in spate cu cealalta si s`au strigat si au fugit una spre alta, s`au imbratisat si s`au pupat, ca tare mult au stat despatite 🙂
cateodata se mai lovesc sau se cearta de la o jucarie dar imediat se impaca, nu au reactii de gelozie si intotdeauna geamana mare ia aparerea surorii mai mici (cu 5 minute mai mica).
Vaaai <3 Mă topesc cu totul… Citind genul ăsta de întâmplări ajung să-mi doresc gemeni :)))
Eu cred că Sofia ar reacționa așa și dacă ea ar fi cea mică dintre frați.
Personal, empatizez cu Ivan care încă nu știe să își exprime trăirile și care-i un scump de omuleț. Apare rar în povestiri și doar ca să se sublinieze ce face zâna. Nu cred că dacă ar fi fost el fratele mai mare ar fi avut același comportament cu al Sofiei,pur și simplu nu cred.
Da, nici eu nu cred, el e alta fire cu totul…