Nu e corect să-mi pese doar mie…

187 comentarii

1. Tu ai o mare problema, esti hiper-atasata de acest copil. Nu mai conteaza cauzele ci consecintele. Daca ea este mai rece, mai detasata, egoul tau nu accepta asta, si incepi sa plangi in fata unui copil de 6 ani. Tu cati ani ai??? Foarte inspirat… tu o inspiri, chiar daca nu crezi asta, cum o modelezi pentru viata daca arati asa emotiva si slaba, totusi esti mama ei, farul de la marginea tarmului, ce fel de far esti tu??? Cred ca exagerezi cu egalitatea aceasta, iubirea adevarata este neconditionata, nu asteapta nimic, doar curge, hraneste si alina.

   E doar ego nesatisfacut si apoi cadere in picaj in lacul plin de emotii. Atat. Sper sa nu urmeze si niste mega-sentimente de vinovatie, asa cum se intimpla de obicei.

   • Nu inteleg, ce e rau in a plange? De ce nu pot plange in fata unui copil? Eu cred ca dimpotriva, e o lectie importanta pentru ea. Plansul vindeca, elibereaza, si mamele plang, ca-s oameni, nu faruri.

   • Nu vad nimic rau in a plange singur. Si nimic rau in a plange langa sot, poate parinte, sau prietena apropiata. Adica un alt adult care iti este egal si poate intelege cand ai ceva pe suflet si nevoie de ajutor.

     Dar copii ar trebui protejati cred, de emotiile noastre puternice si de reactiile pe care le avem atunci cand le simtim. Fie ca sunt tipete, fie ca este plans asa cum il descrii. Sunt prea mici, nu au cum sa gestioneze sau sa inteleaga asa ceva. In plus cred ca ar trebui sa inceapa sa inteleaga emotiile lor pana sa ajunga la emotiile altora. Pe scurt, este o lectie incalcita, predata prea devreme.
     „Ma duc in lumea mea” al bunicii tale mi se pare un mod corect, echilibrat de a exprima frustrarea, dar felul in care ai reactionat tu a fost cu totul diferit.

     In alta ordine de idei, reactia ta nu cred ca face bine: nu te-a ajutat nici pe tine sa te simti mai bine (cred) si nu s-a schimbat nici comportamentul Sofiei…ma gandesc ca nu prea stia cum sa reactioneze. Interactiunea dintre voi nu a fost mai buna pe durata zilei pentru ca ai plans si te-ai jelit. Deci din nou, nu pare sa fie un lucru bun.

     De acord cu tine: „două vorbe, chiar și un simplu: Nu pot acum, îți răspund mai târziu, asta poate să facă” Cand se poarta asa? Care sunt conditiile? Ce doreste cand se poarta asa? Ce crezi ca simte? Eu vad o puzzle aici, nu doar un comportament care trebuie remediat.
     Si iarasi cred ca cea mai buna metoda este sa rezolvi problema asta cand esti calma. Altfel suprapui emotiile tale peste ale ei, nu va mai fi nimic clar.

     Cred ca este bine sa te gandesti de ce aveai in momentul ala atata nevoie de atentia ei.
     Si in nici un caz nu cred ca i-ai frant sufletul. Nu iti face si mai multe griji, nici ele nu au sa ajute la nimic.

     Imi pare sincer rau daca am scris ceva care sa te supere. Cred ca inteleg ce simti si nu am vrut decat sa incerc sa ajut.

   • Cred ca modul in care ai ales sa reactionezi e cel mai sanatos mod cu putinta. Copiii invata comportamente de la parinti si nimic nu poate fi mai important pentru un viitor adult echilibrat decat sa aiba un exemplu de mama autentica cu reactii autentice. Te imbratisez si pe tine si pe picii tai minunati.

   • Si eu cred ca ai reactionat perfect acceptabil.. si noi avem nevoie de afectiune din partea lor uneori, si a le explica asta si arata cum ne simtim eu cred ca ii ajuta si pe ei. Chiar daca nu le place pe moment. Nu cred ca e mai bine sa fii un fel de ideal imposibil de atins – si fals – doar pentru ca esti mama (mi se pare ceva apropiat de cum incercau mamele noastre sa para gospodine etc etc perfecte si fara nici un cusur..). Parerea mea..

   • N-as fi putut sa ma exprim mai bine. Sunt de acord cu Alina

   • Draga mea, acrst Cristian are dreptate… Tu pasezi responsabilitatea ta de a fi fericita sau de a te simti mai bine, pe mana copilui… De ce? Pt ca tu nu-ti esti suficienta! Atunci critici copilul care incearca sa-ti dea o lectie, Hello, rezolva-ti singura probleme, nu-mi cere sa te consolez eu cand ai tu o problema, sa vii la mine sa-ti dau eu iubire cand vrei tu, ca daca nu-ti dau o sa te ranesc… Si ai creat un „monstrulet” care acum o sa stie sa santajeze emotional…. Am nevoie de iubire, da-mi chiar daca nu ai dispozitia necesara, ca altfel ma vei rani… Fiecare trebuie sa-si gestioneze singur emotiile, fara a apela la celalalt. Tu ai avut o problema… Si te asteptai ca „iubirea” ei sa te vindece.. Hahaha! Oricum copiii pana la 7 sunt ca un burete care isi insusesc toate comportamentele persoanelor din jur, fara a fce diferenta dintre ce „e bine” si ce „e rau” d.p.d.v. al parintilor, clar… Citeste, citeste, citeste… Despre maturitatea emotionala, despre comunicarea Non-violenta Marshall Rosenberg… Adica ce ai facut tu a fost comunicare violenta nu ma bagi in seama-> ma ranesti! Dar cu siguranta nu o sa citesti pt ca deh…

   • Se pare ca degeaba l-ai citit pe Rosenberg! Tie ti se pare ca comentariul tau e nonviolent?Pffff ce ne mai place sa dam lectii si sa ridem (vezi ha ha ha -urile tale de mai sus) de oamenii care-si descopera sufletul in fata noastra,da? Pentru ca asa ne simtim noi mai putin mizerabil,putem da lectii despre maturitate emotionala empatie competente sociale fara ca noi sa le avem la randul nostru in bagaj!

   • din pc meu de vedere are dreptate cristian. am si eu discutii d-astea cu fii-mea, dar are 11 ani, e in preadolescenta, hormoni etc. La varsta asa mica cum e a ta, facea si ea pe indiferenta din cand in cand si ma supara, dar sa ii reprosez sau sa pun pe umerii ei asa o vina, nici nu mi-a trecut prin cap. Maxim ii ziceam: cum iti place sa o vezi pe mami, suparata sau fericita? daca faci asa, sunt suparata. Daca vrei sa ma vezi fericita, nu mai fa. Si cateodata ma asculta, altadata nu ii pasa. Si asteptam sa treaca „criza”.
     Chiar suntem pt ei un far, sa stii. in creierasul lor, noi suntem acolo SIGUR, indiferent de ce fac, indferent de cum se comporta. Si se intampla sa le fim si advresari, nu doar parinti, prieteni etc. Si chiar cred ca indiferent ce ar face, noi suntem acolo. Ceea ce chiar trebuie sa fie asa. Inteleg o cadere nervoasa, o zi nasoala, dar sa ii sadesti in suflet pericolul abandonului nu e ok. Adica adultii suntem noi. Tie ti-a fost greu sa suporti detasarea ei, cum crezi ca suporta ea amenintarea ca pleci? cum suporta ea faptul ca te-a facut sa plangi cand tu, adultul, nu ai putut suporta un comportament indiferent din partea ei? nu spun asta ca sa te simti vinovata dar da-i spatiile ei. nu e obligata sa iti satisfaca nevoile. Noi avem obligatia asta, ca parinti. Cand va mai creste vei putea sa ii explici in alti termeni.
     pe langa asta, mai e si faputl ca nu e musai ca propriul copil sa aibe caracterul sau manifestarile noastre. Pot fi diferiti fata de noi. Las-o sa se formeze si sa se exprime asa cum ea.
     si eu sunt extrem de atasata de fii-mea, o cresc singura, iti poti imagina. Si chiar daca sufar cand imi da cu flit, imi tranteste usi sau ma scoate afara din camera, o las. Ii dau voie sa simta ca are decizia in mana. ca hotaraste ea ce si cum sa imi dea. Poate ea nu are nevoie in momentul ala sa ma imbratiseze, sa fie „mica”. De ce sa o fortez pt ca am EU nevoie? nu am facut un copil ca sa satisfaca nevoile mele. Cam asta se intampla pe 10, 11 ani. Ti se va intampla si tie. Ce o sa faci cand o sa mearga pe starda la 2 pasi in fata ta, ca ea e mare, sau refuza sa te tina d emana sau sa te pupe in fata scolii ca o vad colegii? o sa plangem si atunci? o sa ii facem sa se simta vinovati? Copiii nu ne apartin. Nu sunt copiile noastre. Traiesc din viata proprie cu simtiri proprii si adeseori diferite fata de ale noastre. Egosimul nostru de parinti nu isi are rostul si locul in relatia parinte-copil. Doar daca nu vrem sa ii complexam si invinovatim pe viata.
     A mea de xemplu, de cand era mica, la gradi, cum o luam de la scoala si ajungeam acasa, se inchidea o ora singura in camera, nu vb cu mine, nici nu vrea sa ma vada. Are nevoie sa se linisteasca dupa atatea ore de stat in mijlocul altro copii, galagie etc.O las in pace. Dupa o ora iese singura si vine sa imi pove tot. Sa ma supar? sa plang ca sta bosumflata? nu. Asta e nevoia ei si are dreptul sa fie si sa faca asa cum vrea ea.
     asta e punctul meu de vedere, repet. nu e obligatoriu sa fii de acord cu mine.

   • Minunat comentriu, copiii nu ne apartin, foarte adevarat!

   • Esti minunata si felicitari pentru cum exteriorizezi trairi. Copiii sunt oameni mari in corpuri mici si cu siguranta ai facut ce trebuia.

     Imi amintesc amuzata cat de uimit a fost copilul meu cand m-a vazut plangand cand taiam ceapa… Si oamenii mari plang, asa vor sti copiii ca au tot dreptul sa planga atunci cand vor fi mari.

   • Copiii nu au creierul dezvoltat complet pana la o anumita varsta, deci nu sunt oameni mari in corpuri mici. Prin urmare ei nu stiu sa isi gestioneze emotiile si trairile la fel cum stim/ am invatat sa o facem noi.

     Si copilul meu de 6 ani reactioneaza de cateva luni astfel, spune ca vrea sa stea singur sau ca nu vrea sa imi povesteasca atunci cand il rog eu ce a facut peste zi la scoala si after.

     Il las in pace, ii distrag atentia, ne jucam sau facem ce avem pe seara respectiva iar la culcare se deschide el singur atat emotional (imbratisari, pupicuri, te iubesc-uri) si imi spune povestea lui de peste zi dupa ce eu ii citesc din cartile sale.

   • Mi se pare incredibil cum lumea vine sa iti dea lectii cand iti expui o data o vulnerabilitate. De obicei peste tot discutiile despre blogeri sunt : ” mamele astea perfecte de pe Fb si bloguri, e imposibil sa fii perfecta, tot timpul empatica etc” si dupa cand expui o situatie in care nu ai procedat ” ca la carte” repede vin toti sa iti dea lectii.
     Asta este inca o dovada, ca orice ai face, tot se vor gasi oameni care sa iti spuna ca nu faci bine. Asa se explica si faptul ca majoritatea bloggerilor vorbesc mai mult despre situatiile frumoase.

   • ok, nu vrea nimeni sa dea lectii ci se exprima pareri. In momentul in care publici ceva te expui parerilor, inclusiv a celor care nu sunt de acord cu tine (blogger). Daca nu e ok asa, inchide optiunea de comentarii si gata…problema e rezolvata, toata lumea e de acord. E alegerea blogger-ului.

   • Madalina has a point. Nu a zis nimeni ca o opinie nu trebuie exprimata, doar ca din partea cealalta lucrurile se vad intr-adevar in sensul ca orice ai face, tot nu e bine.
     Asta o spun doar ca sa intelegi ca sa fii un blogger cum e Ioana nu e usor. E asumat desigur, dar nu e usor.
     Iar presiunea de a prezenta doar partea perfecta si idilica a lucrurilor este reala si foarte toxica, in general vorbind, pentru ca ne face pe toti nevrotici (si cititori si autori).

   • cooorect!!! imi inchipui ca nu e usor sa iti expui viata asa, in vazul tuturor. si mai ales trebuie muuult curaj sa o faci stiind deja ca oricum se gaseste cine sa te critice. Dar e totusi vorba despre o alegere. Si vizitand blogul ei, vad ca abunda de aprobari si oameni care, pe buna dreptate, o apreciaza.
     Cat despre a fi parinte…si in asta sunt 100% sigura ca fiecare dintre noi gresim si ca intotdeauna se gaseste cine sa critice modul nostru de a ne creste copiii. Dar cateodata ajuta sa vezi si alte puncte de vedere. De multe ori, inchisi in lumea noastra de parinti, nu reusim sa fim obiectivi si sa dam justa importanta lucrurilor. Atunci ajuta sa mai vezi si altii cum o gandesc. Asta nu inseamna ca trebuie sa iti si insusesti comportamentul altora sau sa fi de acord cu ei. Sunt pareri, constructive pana la urma.

   • Exact la asta ma gandeam si eu, e incredibil cat de usor e sa critici si sa vezi cum nimic din ce fac ceilalti nu e bine. Ioana a prezentat un episod de viata, nu vad de ce astea trebuie sa fie intotdeauna corecte sau gresite si noi avem intotdeauna grija sa dam verdictul. For what it’s worth si eu consider ca a procedat foarte sanatos, nu vad de ce as ascunde unui copil faptul ca si eu sunt trista, obosita etc. si nu ceva super-om.

   • Sunt de acord cu Madalina. Orice ar face Ioana care „vrea sa para perfecta” (cum e acuzata la alte articole), va aparea dupa colt legiunea celor „cu adevarat perfecte” sa o critice, ca ele stiu mai bine. De dupa taste, desigur.

     Este un episod din viata unei mame-om. Mai valoros ar fi sa fie dezbatut obiectiv pentru a-si lua fiecare ce are nevoie de-aici, nu sa ne dam lectii…

   • Plansul nu este semn de slabiciune, din contra. Iar aia cu pleacatul in lume o prostie maxima, nu este in regula sa ameninti copilul ca il abandonezi. Si pe mine ma ameninta bunica-mea si tin minte teama de a ramane singura, pentru ca o luam in serios. Chiar credeam ca poate sa plece si sa ma lase.

     Cat despre iubirea neconditionata…aia e varianta ideala.Teoretic, iubirea veritabila ar trebui sa fie neconditionata, dai pentru ca asa simti si nu ai asteptari. Practic, insa, nu suntem atat de echilibrati incat sa putem sa dam fara sa avem pretentii. Toti vrem sa fim iubiti, acceptati, apreciati de catre cei importanti pentru noi, inclusiv de copiii nostri. Esti om si daca iubesti vrei iubire in schimb, chiar daca ti-e greu sa recunosti asta.

   • Draga mea,te urmaresc de ceva vreme pt .ca sunt si eu mamica, a doi baietei,pt ca trec si eu adesea prin ceea ce treci tu.
     Eu nu cred ca ar trebui,sa te simti vinovata pentru reactia care ai avut-o,este ceva firesc omenesc,esti o mama care-ti pasa ,simti ,traiesti si inca inveti zi de zi .Copii ,din pacate 🙂 , nu vin cu un manual de instructiuni pe lume ;ca si parinte faci tot posibilul sa modelezi doua sufletele inocente ,pt a devenii oameni cu valori in viata.Nu esti un zid fara suflet ,in care sa se poata arunca constant cu pietre,fara repercusiuni.Ceea ce ai reusit acum,este o lectie pe viata pt. micuta Sofia ,in ascensiunea ei de a fi Om.
     Te salut cu drag.

   • Ioana sunt perfect de acord cu tine.
     Am fost foarte trista candva si am inceput sa plang desi plang f rar, fetita m a vazut si m a incurajat, sa nu mai plang ca o sa fie bine, si nu avea nici 4 ani

   • Sa stii ca te inteleg. Cred ca pentru toate exista o limita. Da, copiii trebuie sa creasca intr-o atmosfera sanatoasa, si asta inseamna si lacrimi. Pana la o varsta, noi suntem modelul ( vad asta in tot ce spune baietelul meu de 4 ani surioarei de 2). Ce model e o mama care nu plange? Eu cred sincer,ca un om puternic poate sa planga fara mustrari de constiinta. Daca privesti dintr-un alt unghi sunt sigura ca un copil poate sa si asume urmarile propriului comportament. Da, sa nu dam in tragedie, dar e bine sa stie ca atitudinea lor ii afecteaza pe cei din jur. Cred ca e mai mult un castig decat o pierdere!

   • Copiii nu vor masti, le simt. E foarte corect sa arati ce simti copilului, altfel crede ca esti perfect si nimeni nu este. Ba chiar poate sa creada ca e ea defecta cand simte una alta, daca tu te arati perfecta. Si da, si eu zic ca esti prea atasata de ea, dar oare nu acesta este rolul unei mamei? Dragostea de mama este ceva la care toate fiintele se asteapta sa fie acolo, fara sa depuna niciun efort, exista si gata. Oare sunt defecte toate fiintele de pe planeta nu doar tu??? Te imbratisez!

   • Si eu am facut treaba asta saptamana trecuta cu fetita mea, nici pe departe atat de vehement, doar i-am spus ca m-a intristat mult comportamentul ei si ca ma bucura cand ea se simte libera sa faca ce vrea, dar cu conditia sa nu faca rau nimanui… seara a fost linistita, o vedeam ca se simte vinovata, dar de fapt ea a suferit mai mult de cat am vazut, in seara aia a facut de doua ori pipi pe ea si si noaptea la fel… ne-am impacat, evident, nu asta era problema, am vrut sa subliniez ca m-am convins ca ei inteleg, inteleg al naibii de bine tot, si mai cred ca nu le strica o asftel de expunere a sentimentelor noastr, ale parintilor, de fata cu ele.
     Viv a vis de comentariul lui Cristian, ceva nu mi-a placut, nu stiu sa zic ce, dar fara suparare cred ca nu a captat esenta a ceea ce a dorit sa transmita articolul…

   • Mie mi se pare foarte ok ce a facut Ioana. Nu vad nimic in neregula in a plange in fata unui copil si a-i spune/arata ca si noi avem nevoie de iubirea lor la fel de mult cum au ei nevoie de a noastra.

   • Ce e rau in a fi emotiv si slab din cand in cand?! Nu asta ne face oameni?
     Nu suntem roboti fara sentimente si nu cred ca poti fi un model mai bun daca incerci sa faci asta.
     Sau poate faci parte din parintii care isi cearta copiii cand plang?! Crezi cumva ca asta e sub demnitatea umana?!

   • Daca nu e nimic rau in a te arata slab si emotiv in fata copilului,, atunci de ce e atat de grav sa te arati furios, sa urli, sa trantesti,etc? Suntem diferiti, unii plang cand sufera, altii sparg lucruri. Emotia transmisa copilului e aceeasi, adultul nu are control asupra lui asa ca nu e de incredere. Nu stiu cum se simte copilul de 4 ani in fata unui adult care isi pierde controlul, dar banuiesc ca nu bine. Trebuie sa fie el puternic si pentru mama cu emotii si asteptari neimplinite, sau cu nervi sau cu alte probleme, or nu acesta este rolul sau. Mi se pare o situatie foarte asemanatoare cu ce fac unii parinti dupa divort, adica isi varsa of-ul in fata unui copil care abia invata sa isi gestioneze emotiile proprii. Nu cred ca iesirea asta a traumatizat-o pe viata, dar nici nu mi se pare in regula.

   • La o postare mai veche in care era vorba tot despre manifestarea trairilor autentice in fata copiilor, am adus si eu in discutie ceea ce mentionezi tu, si anume: „ce ma fac daca eu ma descarc trantind si spargand, nu plangand?” Concluzia fiind ca ar trebui sa ma „desfasor” in alta parte, ca risc sa sperii copilul. Plansul nu-l sperie, trantitul da, chipurile. N-am copii inca, dar ma gandesc de multe ori cand trantesc una-alta, ca ar trebui sa ma controlez daca ar fi un copil de fata, sa-mi inghit nervii si furia, dar atunci eu cum ma mai descarc? (Nu, nu trece daca ma iau cu altele. Ramane acolo si se poate sa-mi reamintesc a doua zi si pe un fond deja agitat de evenimentele zilei, se amplifica si pana la urma tot trantesc ceva. Ieri am tras un picior unui bax de apa din cauza unui fapt pe care m-am enervat in seara anterioara si peste care am incercat sa trec cu calm. Fara succes, aparent.) Sa-mi inchiriez uscatoria blocului sa-mi fac acolo „loc de trantit si spart”? Sa ma duc la psiholog ca am probleme de anger management? (Nu, n-am fost un copil batut, nu de aici vine nevoia mea de a lovi chestii.)

   • Ba eu cred ca e OK ce ai facut, chiar foarte OK. Sa stii ca felul in care te tratezi tu pe tine e absorbit de copil in inconstinentul lui asa cum absoarbe orice altceva la varsta asta (apropo de Montessori si spiritul absorbant…). Se uita la tine cum faci tu cu tine si in minte i se impregneaza modelul „asa o sa fiu eu cand o sa fiu mare”.
     Imi aduc aminte de mama mea la pregatirile de la nunta mea cum cauta vadit, intentionat, sa se oboseasca, desi nu era prea mare lucru de facut (facusem nunta in strainatate, nu acasa, deci nu avea mai nimic de facut la organizare, totul era relaxat pentru toata lumea, inclusiv pentru noi). Oricat am incercat sa-i spun ca nu am nevoie ca ea sa se epuizeze si ca oricum nu avea DE CE, tot isi cauta ceva de facut, isi inventa probleme de rezolvat. Pana cand, intr-un final, a pus degetul pe rana si mi-a spus: „Mama (adica bunica mea) a muncit pentru nunta mea pana a cazut pe jos lesinata de oboseala. Si eu trebuie sa fac la fel.”
     Cat despre faza cu „pana la 6 ani nu aia si nu aia”… asta e un reper de timp general si aproximativ, nu l-as lua ad literam. Relatia adult-copil e una binomiala, de sistem, de interdependenta, nu de 2 entitati alaturate. Uneori e mai bine pentru copil sa incalci regula „pana la x ani nu aia si nu aia” daca acest lucru e util pentru restabilirea calmului in relatia dintre voi.

   • Eu nu am copii si poate nu ar trebui sa am o parere. Dar o sa raspund din punct de vedere al copilului.
     Sa iti ascunzi sentimentele fata de copii este ok cand vorbim de ceva foarte rau, de exemplu nu o sa incep sa urlu la copil sau la sot in fata copilului,.
     In schimb sa am o atitudine oare cum detasata fata de copil si sa ma comport tot timpul ca si adultul puternic (aparent) e o prostie. Generatia parintilor nostri a facut asa, iar eu ca si copil nu apreciez deloc acest lucru, desi am crescut intr-o familie fericita. As prefera ca mama sa imi spuna (adaptat la varsta) care este problema si sa avem o comunicare reala nu o relatie clasica de adult – copil chiar si cand am 30 de ani.

   • Ce reactie acida in comentariul de mai sus! Pe o mama o doare foarte mult indiferenta unui copil, pentru ca numai ea stie cata dragoste are in suflet pentru acel copil si prin cate a trecut ca sa il creasca! Este foarte greu sa fii parinte, iar Ioana este o mama exemplara. Nu poti sa cresti copiii intr-un mediu aseptic dpdv emotional, nici nu ar fi sanatos pentru ei. Multumim de sinceritate, draga printesa, si noi, restul lumii, trecem prin asta. Toate cele bune!

   • CR/S/AN, stii ce ma izbeste? Hotararea asta incapatanata de om care le stie pe toate. Aerul asta pe care il ai in vorbele scrise, ca tre sa certi tu omul, ca stii tu mai bine. :)))) Nu cred in schimb ca tratezi copiii ca pe egalul tau (in drepturi si in increderea ca ei merita sa li se vorbeasca asa, ca unor oameni mari. Cu respect, simplu, dar argumentat.
     Eu stiu ca oamenii astia mici si frumosi de langa noi invata traind. Afla despre nelinistile noastre, luptele noastre interioare, numai daca ii lasam sa vada si ii ajutam sa inteleaga.
     Este important sa te controlezi de muuuulte ori in fata copiilor, pentru ca automatismul si educatia de cele mai multe ori, iti dicteaza sa lovesti, sa conditionezi, sa ranesti ca sa te descarci. Dar foarte sanatos in relatia cu copiii este sa te exprimi si sa reinveti ce e comunicarea asertiva.
     Mare respect am pentru Ioana! Si articolul, fleica asta din viata ei atat de intim traita, este in realitate o mare lectie pentru multi dintre noi.

     Asa ca putina relaxare, mai putin aratat cu degetul si ceva mai multi papuci incercati care nu sunt ai tai 😉

   • Ma bucur ca nu mi-ai pocit numele prea tare.

     Da, stiu, sunt o fiinta exagerat de inferioara, inca ma lupt cu demonii interiori, insa trairile mele ramin acolo unde le este locul.

     Imi place ideea cu papucii, insa prefer slapii, poti sa imi trimiti citeva perechi, croite din vazduh de Samarkand de culori diverse, masculine respectiv feminine, albastru, rosu, verde, fucsia, corai, galben sa le pot combina in tihna?
     Iar in loc de poleiala, sa invelesti pachetul cu zambetul tau, misterios si cald deopotriva.

     Adresa mea este:
     Casuta de Clestar, nr. 134 721 108, Padurea de Argint, Tara tesuta din Ape.

2. Atâta putere exprimă cuvintele tale, că inevitabil îmi imaginam (aproape citeam) cum îi spui toate lucrurile astea la persoana a doua.
   Sper sa fie începutul unei comunicări cu empatie și din partea ei, meriți multă dragoste Ioana!

3. Cred ca face parte din planul „mama e si ea om”.

4. Doamne, femeie, te iubesc! O astfel de etapă parcurg și eu cu el. De câteva zile este doar cu tati, deși până acum era mereu după mine, iar de puțin timp se poartă urât cu mine, doar cu mine. Îmi spune că nu mă iubește, că nu vrea să mă îmbrățișeze, că nu vrea nimic împreună cu mine, să mănânce, să meargă la baie etc, țipă la mine că îi trântesc jucăriile, deși tocmai le lovise el etc. El nu a avut de unde să vadă un astfel de comportament, nici în familie, nici altundeva, are 2 ani și 11 luni și mai stă 1 an acasă cu mine. Întotdeauna m-am purtat cu blândețe cu el și l-am tratat cu iubire și cu respect. Singura situație când când mă vrea este când se simte speriat de zgomot, de vreo persoană, cățel etc sau când îl doare ceva.

   I-am spus ieri că mă doare purtarea lui, atât am putut să îi spun,mi-a zis că de fapt mă iubește și m-a mustrat conștiința că îl încarc eu cu nevoile mele, până la urmă l-am făcut pentru că îl iubesc și l-am dorit, nu pentru a-mi asigura el iubire. Și totuși, am nevoie de brațele lui.

5. Uffff! Soul cracking… zic in engleza ca altfel nu stiu „every rock bottom is a beginning”
   O imbratisare long distance tocmai din Panama. ?

6. Parca ai fi sotul meu: cum se uita fata un pic la el altfel sau ii raspunde in2peri, cum se supara si el. Si l tine supararea…eu tot ii zic sa nu mai faca melodrame (uneori sta suparat si peste noapte), sa nu mai gandeasca ca copilul vrea sa i faca rau prin comportamentul lui, insa nu ma asculta. La el in cap se ruleaza alta poveste…

7. Mai trecem si noi prin asta si cred ca e bine pt copii sa inteleaga si ideea de reciprocitate. Si eu vreau sa stiu ca sunt iubita, auzita, ascultata. Nu cred ca ai traumatizat-o, ci doar ai pregatit-o sa iubeasca si ea.

8. Ii pasa si ei, lor le pasa de noi, mult, dar nu o arata mereu asa cum avem noi nevoie, nu va fi traumatizata in niciun fel, iar faza cu masina a fost geniala, chiar nu putea sa plece, cum fac copiii de obicei, dar nici nu ai tinut-o cu forta, a fost o situatie „propice” ascultarii.
   Cum zice Miruna mai sus, mama este si ea om, are emotii, are nevoi, iar copilul, cat e de mic, vede ca poate influenta starea mamei, afla ca e ok sa plangi si sa iti arati emotiile, sa iti exprimi nevoile.
   Ieri, in drumul de la scoala spre casa, aproape ca m-a facut sa plang feciorul meu de 6 ani, am ajuns cu ochii in lacrimi, de nervi, de neputinta…ii era extrem de sete, nu bause apa toata ziua pentru ca sticla mirosea nu stiu cum, pe drum a inceput sa planga, apoi sa urle, apoi iar sa planga, sa se tina cu mana de diverse locuri ale burtii, ca el nu mai poate, ca va muri (de sete), nu era niciun magazin in drum, nu vroia sticla din ghiozdan, nu il puteam lua in brate sa alerg cu el….nu aveam ce face decat sa merg pe langa el.

9. Iti inteleg starea insa eu o vad asa: daca ai fi avut o zi buna (sau, mai bine spus, daca nu ai fi avut o zi grea) nu ai fi reactionat astfel. Ai fi acceptat nepasarea ei fara sa reactionezi in vreun fel, pentru ca stii ca are si astfel de momente. Asadar, problema a fost la tine, nu la ea. Mi se pare ca ai impovarat-o pe ea cu vorbele acelea si nu cred ca un copil stie sa gestioneze asta.

   • Daca am alege toate sa avem doar zile bune…ce ar fi…

10. Never-ever sentimentele copilului nu le vor egala în intensitate pe cele ale părintelui, asta e în legea firii oricât ar fi de dureros.

11. Si eu plang in fata Mariei…se intampla sa nu empatizeze cu mine, se intampla sa-si doreasca sa stea la bunici si atunci ma sperii: nu ma mai iubesti, nu mai vrei sa stai cu mine? Ea a inteles aceasta teama a mea si ma impaca intotdeauna. Da, o iubesc mai presus de orice, plus niste reminiscente din copilarie, care ma fac sa ma port asa. Acum suntem despartite, eu sunt plecata in alt oras in asteptarea lui bebe doi, ea e la bunici. Pe langa dorul nemarginit care ma incearca, ma intreb intr-una: ce va fi cand ma intorc? Si…deja plang…

12. Nu stiu cum sunt alti copii dar nu este adevarat ca pana la 6 ani nu au empatie. Al meu (4 ani) are. De cand s-a nascut.
    Eu nu pot plange in fata lui. De fapt nimeni nu poate sa fie trist in fata lui fara sa il faca sa se intristeze.
    Nu mi s-a intamplat niciodata sa il iau in brate si sa nu se lipeasca de mine ca marca de scrisoare, nu mi s-a intamplat niciodata sa ii spun „te iubesc” si el sa ma ignore.
    Ma intreaba foarte des ca nu-i asa ca eu nu o sa imbatranesc niciodata si nu o sa plec niciodata de langa el.
    Cand era foarte mic, la varsta la care copiii lovesc sau musca, el nu a facut asta si daca m-a lovit din greseala si am zis „au” s-a dat peste cap sa nu ma mai doara.
    Eu nu plang in fata lui, daca imi vine sa plang nu trebuie sa ma vada ca este jale.
    Daca vede un catel amarat se intristeaza, daca un pisoi miorlaie mai jalnic asa incepe sa planga, daca aude bebelusi plangand se panicheaza.
    Daca nici asta nu este empatie, apoi eu nu stiu ce sa zic.

    • Empatia nu este acelaşi lucru cu mila sau sau cu compătimirea.Empatie înseamnă să te poţi pune în locul altuia, chiar dacă persoana respectivă nu este explicită sau nu îşi doreşte lucrul ăsta.

    • M-am referit la compasiune ca fiind cea mai puternica dovada de receptivitate vis a vis de sentimentele celor din jur pentru ca mila este cel mai greu de dat, ea fiind raspuns la un lucru negativ. La cele pozitive (bucurie, ras, exuberanta) banuiesc ca toti copiii reactioneaza. Ioana nu s-a plans ca ea radea in hohote si Sofie o privea indiferenta.
      Copilul meu reactioneaza la toate sentimentele mele, este receptiv la toate si nu numai ale mele. Reactioneaza la tonuri ridicate, la priviri incruntate, la tipete de bucurie, la ras la scalambaieli, you name it.
      Empatia este identificare prin traire nu prin gandire. Simti starea aluia de langa tine si o ai si tu. Ceea ce copilul meu face. O si simte si o si traieste. Deci aia cu limita de 6 ani nu mi se pare ca sta in picioare deoarece refuz sa cred ca al meu e singurul cu astfel de trairi.
      Sursa: https://dexonline.ro/definitie/empatie

13. Vrem sa ne spuna totul copiii nostri,sa stim cand sunt tristi, cand sunt veseli, cand ii supara ceva. Sa aibe incredere sa vina la noi cand au probleme de orice fel. Nu cred ca putem sa asteptam de la ei sinceritate daca noi nu suntem sinceri cu ei in primul rand. Asa ca trebuie sa stie totul, cand suntem suparate, cand suntem vesele, cand purtarea lor ne supara, cand ne bucura. Daca ne ascundem sentimentele si afisam un zambet fals nu este si asta o forma de minciuna?

14. Din cate am citit de obicei esti foarte empatica cu copiii tai si ei sunt foarte norocosi ca te au pe tine ca mama. Din cauza asta cred ca o sa creasca in adulti echilibrati emotional, ceea ce e o mare reusita.
    Ce s-a intamplat cu Sofia acum insa mi se pare o greseala.
    Nu faptul ca i-ai spus cum te face sa te simti, cu asta sunt de acord. Dar nu sunt de acord sa-i spui unui copil ca iti vine sa pleci de langa el, cred ca asta ar putea sa-l faca sa se simta abandonat. Si sa nu mai vorbesti cu un copil de 6 ani o dupamiaza, iar imi pare o pedeapsa tare greu de dus pentru un copil de 6 ani, mai ales venind din partea unui parinte.

    Si mai era promisiunea de a o iubi orice ar face, pe care i-ai repetat-o de-a lungul timpului. A nu pleca de langa ea cand se comporta altfel decat iti doresti tu, a nu-i arata indiferenta apoi sunt tot forme de iubire.

    Sper sa nu ti se para deplasat comentariul meu, de obicei nu ma amestec in stilul de „parinteala” al altora, doar ca nu mi s-a parut corecta situatia pentru Sofia.

15. Uneori copilul pur si simplu nu simte sa fie atat de afectuos sau empatic, atent la toate gesturile si vorbele noastre de iubire. Unii copii sunt mai independenti, mai detasati insa important este ca ei sa simta dragostea si ocrotirea parinteasca pt. a se dezvolta armonios.
    Uneori nu au chef sa vorbeasca, nu coopereaza, raspund urat….e greu pt. un parinte care mereu e binevoitor si deschis la toate nevoile copilului sa ,,inghita ,, un astfel de raspuns . Tin minte ca avea vreo trei ani fi-meo când, coplesita de problemele de adult , am izbucnit in lacrimi in fata lui . S-a simtit pierdut, stingherit si speriat …. Da, ei ne vor puternici si cred ca se simt incurcati si lipsiti de siguranta când nu ne vad asa.

16. Eu nu cred ca o traumatizezi, atata vreme cat iti alegi cuvintele si nu o jignesti, de ce nu i-ai spune si tu ce simti? Nu e gresit sa plangi in fata ei, cu siguranta nu se vor schimba lucrurile de pe o zi pe alta si stii asta. Dar ceva ceva acolo in capsorul ei va ramane. Ca sa te incurajez un pic, peste un an-doi va fi ceeeva mai bine.

17. m-ai facut sa plang efectiv…de ce? ptr ca m-am regasit un pic in starea aia a ta. mi s-a intamplat si mie sa mai plang in fata Dariei, 8 ani. din cazuza ei sau a tatalui , sau pur si simplu ca eram coplesita de toate care se intamplau in jurul meu. de multe ori ma simt depasita de situatie in ceea ce-o priveste. este leu, chiar leoaica, si asta (chiar daca nu cred in zodii), imi da mari batai de cap. dar , este bine sa ne destainuim in fata lor, fete sau baieti, ESTE bine sa stie ca suntem super mama, dar ca super mama este si ea, ca si ei/ele un om, cu sentimente si trairi. cu zile bune si mai putin bune, obositoare. dar , NU este bine sa le spunem ca ne vine sa plecam de laga ei. ei interpreteaza altfel. mi s-a intamplat s azic ceva de genul asta o data, si ce mi-au auzit urechile pe urma….. de atunci, ii zic doar ca ma duc sa ma linistesc in alta camera sau in bucatarie…sau pur si simplu intru in baie ;). ( asta daca suntem acasa). dar ne iubim, neconditionat, si ne gadilam pana ne „impacam”.

18. Te inteleg, am trait o situatie similara cu copilul meu dar nu la aceasi intensitate. Am observat ca, cu cat ma purtam eu mai bland si mai frumos cu ea, cu atat ea impingea limitele si se comporta ea mai „rasfatat”. Am cautat cauza si am gasit-o, iar solutia a fost sa-mi schimb eu comportamentul. Am devenit eu mama si ea fiica, am devenit eu „mare” si ea „mica”. Vezi ca si in cazul tau rolurile tind sa se inverseze (s-ar putea sa-ti lipsesca apropierea din copilarie fata de mama, iar fiica umple acum golul, e placut dar e doar o iluzie si pe termen lung nu e ok pentru ea).
    Constient ea nu stie ce se intampla, dar inconstient ea se comporta ca mama si asteapta ca tu sa te comporti ca fiica.

19. EU am facut o faza asemanatoare cu fetita mea si S-a soldat nasol. Avea 3 ani si era foarte dificila la luatul de la gradinita. Fungera de mine, se ascundea sub masa. Toata lumea se uita la mine cu dispret gandind desigur ca trebuie sa fiu o mama de 2 lei. Si o data mi S-a luat. L-am sunat PE sotul meu sa vina sa MA ajute si in drum spre casa i-am spus ca daca nu se comporta mai bine cand o iau de la gradi o sa o parasesc si nu o sa MA intorc niciodata. Nu mi s-a parut ca a fost afectata deloc de replica mea. Dar sa te tii. Intai am vazut ca are o spuzitura la gurita care nu trecea. Apoi f trista si retrasa. Si apoi ciudatenii. De ex imi spunea ca ii e dor de mine; Iar EU ii spuneam ca sunt aici, cum sa iti fie for de mine? Pana la urma a spus: da Miami, nimic nu are rost pt ca tu o sa pleti si nu o sa te intorci niciodata. Si apoi iadul PE pamant. Se comporta ca si cum ar FI avut leziuni neurologice. Am fost cu ea la spital. Acolo m-au incurajat ca e doar constipata. I-am dat medicamente pt asta dar in acelasi timp am si incurajat-o ca nu o sa plec, ca o iubesc. Am masat-o peste tot si apoi incet incet si-a revenit. Apoi niciodata nu a mai fost la fel de bucuroasa ca inainte. Era un copil care nu plangea nici cand se lovea. Acum plange f des. Dar un lucru e sigur. MA asculta mult mai mult si e mult mai empatica. Dar as prefera sa nu FI spus ce am spus.

    • silvia, m-a impresionat povestea ta. Poate ca m-a sensibilizat intai articolul…. Silvia, copilul tau somatizeaza o suferinta interioara si o scoti la fel cum ai bagat-o … nu stiu daca te ajuta, dar eu am avut momente sa ii repet si ziua si in somn ca eu nu o sa o parasesc niciodata, etc. ( a avut un moment cand credea ca nu mai vin dupa ea). A functionat si s-a calmat in cateva zile.

    • 🙁 🙁 🙁 Fetele sunt, si o spun in cunostinta de cauza doar pentru ce am observat la ai mei, nu generalizez, mai empatice, inteleg mult mai multe decat baietii la fix aceeasi varsta, mai ales chestii legate de suflet, de fiinta noastra interioara. A inteles saracuta mult prea bine ce ai zis. A mea e mult mai ancorata in realitatea de zi cu zi decat fratele ei geaman, el inca nu percepe anumite subtilitati. Cognitiv sunt cam la fel, cu amandoi citesc, scriem etc si el intelege la fel de rapid ca si ea. Ma refer, nu stiu cum sa exprim, strict la ce tine de emotii, stari, le simte (si uneori profita caci stie ce are de facut :P)

      E mica, are timp sa uite, marea marjoritate a oamenilor nu au amintiri clare de la 3 ani, atata timp cat nu ii vei mai aminti acea zi in niciun fel (ea isi aminteste, repeta ce ai zis? A mea la 3.3 ani tine minte si dupa cateva zile ca nu am facut ceva din ce isi dorea ea – sa dorm cu ea, sa o pup in fix nu stiu ce mod etc)?

20. „Nu e corect sa-mi pese doar mie”…de cine? De copilul tau? Corect, tatal e pe picior de egalitate. Dar aici e vorba de tine si de fiica ta. Deci ei, copil, ar trebui sa-i pese tot atit de mult de tine, adult. Trairile lui de copil trebuie sa fie egale cu alte tale de adult. Bravos!
    Ai facut un magnific santaj emotional unui copil de 6 ani. Nu-ma-iubestiiiii bu-hu-hu si nu mai vorbesc cu tine pentru ca tu, la virsta ta, nu ai aceeasi empatie fata de mine, cum o am eu, mama ta, fata de tine. Vaaai, si pe mine bunica m-a parasit, si mama, si pisica si, si,… si acuma tu musai trebuie sa umpli golurile pe care toti psihologii de 20 ani de ani incoace n-au stiut sa le umple.

21. Trecem de vreo 2 luni, exact de cand a aparut fratiorul, prin reactii similare ale fetitei de 3 ani jumate. Am plans pe tema asta iar acum mi-ai confirmat ca sunt normala. Si ea are o reactie normala, ca desi il iubeste pe fratior si o si arata, lumea noastra, a mea si a ei, nu mai e cum a fost. Are momente de respingere la adresa noastra a parintilor ca apoi sa ne ia in brate din senin sa ne spuna „mi-ai lipsit” sau „mi-e dor de tine”. Suntem alaturi de ea, orice minut liber il petrecem cu ea, verbalizez si ii spun ca o inteleg daca e trista ca nu stam doar cu ea. Cu toate astea…momentele ei de protest si de indepartare de noi sunt multe si incerc , asa cum ai facut si tu, sa ii spun cum ma simt. Sper doar sa fie mai empatica o data cu trecerea timpului, acum pun si pe seama varstei.

    • E mica iar bebe 2 e de prea putin timp in vietile voastre pentru a-ti putea forma o parere despre relatia voastra viitoare. Si la noi tot 3 ani au fost diferenta intre cel mare si gemeni.
      O perioada i-a ignorat ca avea cine sa stea cu ei – bunicile – in timp ce avea atentia totala a lui tati si partiala a lui mami dar pe la 1 – 1.5 ani ai lor cand a vazut ca vor se interactioneze cu el, era nefericit caci totusi nu puteau face ce el cerea el.
      Acum e foarte fericit ca isi poate pune in aplicare cu ei toate planurile si ideile – nu toate din cele cu final fericit si inca nu apreciaza cand nu le iese oricat s-ar stradui caci sunt mici fata de el – dar tot se supara cand ei se plictisesc mai repede decat el. Cum e si normal.
      Acum la 3 ani poate faci ceva jocuri cu ea…introducandu-l si pe fratior…cu schimbatul scutecului, ora de hrana, mangaiat pe cap sa adoarma bebe iar ulterior sa fie ea doctorita si el pacientul, ea educatoarea si el bebe care invata culorile/ animalele etc. Sunteti abia la inceput.

22. eu te citesc si iti respect parerea chiar daca nu tot timpul sunt de acord cu tine.
    sa ma pun in locul Sofiei care a avut o zi ok la gradinita, a avut chef sa`si termine desenul si avea o stare neutra spre indiferenta cand a venit momentul sa o duci acasa. poate era plictisita, poate nu avea chef de nimic ca e si ea om.
    pac! apare mama care a avut o zi mai proasta si e mai sensibila. cred ca saraca Sofia s`a simtit la nelalocul ei sa vada o avalansa de lacrimi din partea mamei plus un discurs interminabil despre sentimente si empatie.
    dupa gandirea mea nu ai procedat corect dar tot respectul ca ai avut curajul de a expune povestea pe blog in fata tuturor. e o intamplare, nu cred ca sofia va ramane traumatizata, dar ar fi indicat sa nu o mai expui la asa scene, dupa parerea mea, ca o sa o cresti cu teama ca daca nu spune sau nu face ceva, mama plange si e distrusa. e un fel de santaj sentimental aici si nu imi place.

23. Sunt foarte multi copii care reactioneaza asa in special dupa gradinita. Este de cele mai multe ori semn ca sunt supra stimulati, obositi sau frustrati, chiar daca ziua pare sa fie una absolut normala. E ca atunci cand se uita la tv, creierul dupa o perioada intra in hibernare ca metoda de autoprotectie. Si adultii au momente pe timpul zilei cand privesc in gol si sunt deconectati de la ce se intampla in jur. Daca o data ajunsi acasa in mediul in care se simt in siguranta si relaxati continua sa te ignore, atunci pare sa fie altceva. Ateapta sa ajungi acasa si sa va odihniti putin si atunci ii poti zice ca ai nevoie de o imbratisare.
    Faptul ca ai plans si te-ai descarcat o data e ok, dar daca devine obicei se poate transforma in santaj emotional. Iar cei mici nu au instrumente sa stie ce sa faca atunci cand ne-am suparat pe ei. Trebuie sa-i zici tu ce te astepti sa faca.

24. mie nu mi se pare santaj emotional ce s-a intamplat aici, desi aia cu plecatul poate nu as fi spus-o, nu cred ca copilul poate sa inteleaga deocamdata ca uneori iti vine sa faci ceva desi nu o sa faci niciodata acel ceva.
    eu cred ca copilul trebuie sa inteleaga ca comportamentul lui poate avea efecte negative asupra parintilor, pentru ca de obicei parintii ii indeplinesc copilului majoritatea dorintelor, il pun pe el pe primul loc adica in detrimentul lor, si de aceea e firesc ca un copil sa nu inteleaga ca parintele e si el om si depune efort sau poate fi afectat.
    de aceea cel mai simplu si eficient e sa-i spui cum te simti.

    santaj sinistru am vazut eu acum 1 luna cand ne intorceam cu trenul de undeva: o bunica, un bunic si nepoata de 5-6 ani in tren.
    bunica nu o lasa pe nepoata sa faca nici o miscare in afara banchetei: ba ca se murdareste, ba ca sa fie cuminte etc etc

    ai nostri copii jucau un fel de joc de gadilit cu Ioana si eu ma uitam la fetita aceea cum se uita la ei cu tristete in priviri – ea nu avea voie sa faca nimic din ce faceau astialalti, trebuia sa stea cuminte.

    cand a incercat sa se dea totusi jos de pe bancheta si bunica i-a spus „Potoleste-te ca din cauza ta ma doare capul” am vrut sa traiesc intr-o lume in care e ok sa iei o persoana necunoscuta la palme.

    auzi, din cauza copilului o doare capul pe bunica.

    Si acel „Potoleste-te” spus printre dinti in conditiile in care copilul nu facea, practic, nimic.

    Sinistra treaba, m-a marcat. Cred ca sunt multi copii crescuti ca un hamster in cusca.

    • Nu ma pot abtine…e usor sa te revolti si sa o condamni pe bunica in timp ce copiii tai jucau un fel de joc cu Ioana si tu stateai (probabil) relaxat si observai ce se intampla prin vagon. Dar sigur, nu generalizez, nu sar la concluzia ca asa se intampla tot timpul!

    • nu inteleg, adica daca ma jucam eu cu copiii nu era usor sa ma revolt? 🙂
      eu stateam in picioare pe culoar, in afara compartimentului, pentru ca nu erau locuri suficiente in compartiment.

    • Nu, ce am vrut sa spun e ca atunci cand privesti din exterior e mai greu sa intelegi cat de greu e pentru altcineva (bunica) sa aiba rabdare sa se joace cu copilul, eventual pe tot parcursul calatoriei. Adica ba da, ai dreptate, chiar asta am vrut sa spun. Daca te jucai tu probabil nu-ti mai era usor sa te revolti pentru ca la un moment dat te saturai/ plictiseai/ enervai/ si intelegeai si reactia bunicai. Posibil insa sa ma insel si tie sa-ti placa foarte mult sa te joci cu copiii, caz in care ti-ar fi mai degraba si mai usor sa te revolti, nu mai greu.

    • Nu e cazul. Repet, copilul ala nu facea absolut nimic, statea pe bancheta si se uita la astialalti.
      In fine, nu conteaza.

    • Eu nu inteleg care e diferenta intre „din cauza ta ma doare capul” si „din cauza ta fac o criza de plans si apoi stau bosumflata si nu-ti vorbesc toata dupa amiaza”. E tot o conditionare a copilului sa faca ce vrea adultul, fie ca asta inseamna sa stea linistit pe scaun cand alti copii se joaca, fie ca inseamna sa ofere atentie si afectiune cand nu are chef. Si apoi poate bunica aia trebuia sa ofere explicatii parintilor daca isi rupea copila singurul rand de haine bune sau daca se lovea, prea vedem abuzuri peste tot noi astia privilegiatii.

    • Diferenta e ca ce a spus bunica este o minciuna, o manipulare ordinara, folosita doar cu scopul de a dresa copilul si de a-i induce o stare de vinovatie ca sa nu-ti creeze tie probleme.
      Repet, copilul acela nu facea absolut nimic, doar statea pe bancheta si tacea.
      Este evident ca asta e tactica ei permanenta.

    • Dar de unde stii? Ce este asa de evident? Poate inainte sa se urce in tren se jucase cu el in parc sau acasa o ora pana obosise si o luase si durerea de cap. Bine, sunt mai multi factori care contribuie la aparitia cefaleei, dar si stresul perceput este unul dintre ei, deci poate chiar asa credea femeia, ca o doare capul din cauza copilului. De acord ca nu e cea mai fericita situatie pentru copii, dar mie mi se pare nedrept cum in ziua de azi nevoile acestora primeaza atat de evident in fata nevoilor adultilor/ batranilor.

    • Cum naiba sa nu primeze nevoile copiilor in fata nevoilor adultilor?! Chiar nu e nedrept deloc. e oarecum in legea firii. Sau faci copii ca sa iti satisfaci/satisfaca ei tie niste nevoi? Singura nevoie care putem zice o avem de la copii e dragostea, nimic mai mult. Cu restul ne descurcam, ca de-aia suntem adulti.

    • Cred ca pe bunica o deranja ca Ioana se juca cu copiii si a spus-o mai voalat, ca sa se „simta” ; ))

    • Nici asa nu era ok, copilul nu avea cum sa inteleaga aceasta subtilitate.
      Insa nu a fost cazul, am observat si altele: cat a mancat, bunica ii spunea in continuu sa nu se murdareasca, apoi restul calatoriei a tinut-o langa ea cu ochii in tableta.
      Era o bunica care tot ce dorea de la copil era sa „fie cuminte”, adica sa nu faca nimic.

    • Da, si eu cred ca bunicii nu ar trebui lasati singuri cu nepotii. In niciun caz sa calatoreasca singuri cu ei! Pentru ca oamenii batrani sunt oarecum conditionati de varsta: nu se mai pot misa, nu pot alerga dupa copil, nu pot curata si strange dupa el, nu-l pot ridica si tine in brate. Si iata, din cauza neputintelor lor ajung sa inventeze astfel de mijloace de control a copiilor.

      Inteleg de ce nu ai putut sa-i iei la pumni pe bunicii aia de fata cu sotia si copiii tai, dar sincer, trebuia sa suni imediat la Protectia copilului. Aia din Norvegia, ca ai nostri nu fac nimic. Macar atat, ca sa ai constiinta impacata si sa nu te mai chinuiasca atat amintirile din tren.

    • Poate bunica aia o crescuse singura pe nepoata , poate era rezultatul unei aventuri pe care l-a avut fiica ei sau poate ii fusese pusa in brate pe motivul ” macar atata lucru sa faci pentru mine ” . Nu poti sa stii ce era cu batrana. Cand esti batran , nu esti tanar sa stai bine cu nervii ( de multe ori nici tanar sa fii si nu esti ok ) , ai o batranete de dus . Cu tot ce implica ea.

    • Mesajul pe care-l primeste copilul este ca din cauza lui mama se simte rau. Evident ca uneori e ok sa vada ce efect are un comportament, insa daca e folosit ca si metode de parenting sau manipulare, nu mai e ok. Ti-a scapat si ai explodat, na asta e! Dar te-ai calmat si ai reluat activitatea normala fara sa astepti de la un copil mic sa te „impace”. Copilul nu este responsabil sa te faca pe tine sa te simti bine. Faptul ca tu ai avut o zi proasta, incarcata etc. nu are legatura cu nimeni altcineva. Faptul ca a rabufnit acum poate sa aibe legatura cu faptul ca s-a simtit respinsa, brusc a devenit copil mic si respins din copilarie.

      „Eu, ca parinte in fata unui comportament dificil al copilului meu (comportament care ma deranjeaza), in loc sa invoc o regula legata de acel comportament, in loc sa invoc o consecinta sau o sanctiune care ar avea ca obiectiv sa il invete pe copilul meu alternativa la acel comportament, transmit un mesaj de tipul „m-ai enervat, m-ai suparat, m-am suparat pe tine, ma faci sa sufar”.

      In acel moment, in urechile copiilor, tot ceea ce incercam sa construim (plecand de la premisa iubirii necondiționate intre parinti si copii) se clatina si se darama. Ei inteleg din asta ca „eu te iubesc, DAR daca tu faci asta, eu ma supar”.”

      – See more at: http://www.itsybitsy.ro/cea-mai-periculoasa-forma-de-pedeapsa/#sthash.8kDJlBE4.dp

      Incerc sa zic ca poate sa ajunga o forma de manipulare emotionala, nu ca este neaparat cazul aici.

    • Stati un pic ca eu nu mai inteleg nimic.
      Adica, daca 3+ ani face nefacute si pe mine ma supara, nu e ok sa ii spun ca ma supara pentru ca il manipulez emotional?
      Pai si atunci ce fac? Il pup pe frunte si ii spun: „manca-l-ar mamița lui de domn Goe! Ce minunat si-a luat el mucii din nas si i-a intins atat de artistic pe bancheta autobuzului!”?
      Urania Cremene spunea la un moment dat ca a-ti lasa copilul sa faca absolut tot ce vrea este tot o forma de neglijenta parentala. Acolo, am fost de acord cu dumneaei.

    • Nu inteleg despre ce nefacuta e vorba? Despre Sofia, care n-a vrut sa ofere afectiune fix cand a vrut mama, sau despre copila din tren care voia sa se joace, dar totusi, din cate am inteles, nu s-a dat jos de pe bancheta? In niciunul dintre cazuri nu mi se pare ca a avut copilul un comportament de dl Goe! Ii inteleg totusi si pe parintii si bunicii stresati de murdarit/stricat haine, maica-mea a pastrat si acum astfel de obiceiuri, le mai atrage atentia copiilor mei, desi acum alta e situatia, ne permitem detergent si haine mai multe, nu trebuie sa le pastreze intacte pentru fratii mai mici cum era pe vremea noastra. Cine stie ce traume si nevoi o faceau pe bunica aia sa se poarte asa…

    • @Robo: Imi place fraza ”am vrut sa traiesc intr-o lume in care e ok sa iei o persoana necunoscuta la palme.” Cred ca o sa o folosesc, daca nu e cu suparare. :))
      Cat despre copiii crescuti ca un hamster in cusca: am fost si eu unul dintre ei si nu mi-a prins bine deloc cand am crescut. A trebuit sa lucrez mult cu mine insami ca sa pot iesi intr-un sfarsit din cochilia in care ma inchisesem din cauza faptului ca eram obisnuita ca ”nu am voie nimic”. Chiar si acum, la 28 de ani, am momente in care cochilia aia ma afecteaza, nu sunt dese, dar…
      Se pare totusi ca in 2016 sunt inca multi parinti/bunici care gandesc ca un copil nu trebuie si nu are voie sa faca NIMIC, ca nah, doar sunt copii, si copiii nu trebuie sa deranjeze, cica… E cam trist.

      Lasand la o parte asta, voi doi sunteti un exemplu foarte bun pentru parinti, tine-ti-o tot asa! 🙂

    • Robo, citeste comentariul Roxanei. E musai sa arati cu degetul ca altul e mai rau?
      Daca tie ti-ar zice toate asta sotia tu cum te-ai simti?

    • Robo a vrut sa schimbe subiectul dar nu a facut decât să demonstreze ca sotia lui șantajează emoțional copila.
      Ok arata aici felii de viata, dar trebuie sa isi asume si comentarii contra opiniei lor. Ca formatori de opinie pentru ca unii vor zice ca asa e normal sa te porti cu copiii cand ai o zi proastă. Si nu e. Daca situatia ar fi invers, nu ar fi ok

    • In ce fel santazez emotional copilul, mai exact? Ca ii spun cum ma face sa ma simt? Nu am conditionat nimic de nimic, dar am simtit nevoia sa afle care este consecinta comportamentului ei asupra mea. Am vrut sa o fac constienta de asta, sunt sigura ca inainte nu era. Copiii sunt foarte atenti la ei si aproape deloc atenti la altii…

      Sigur ca ne asumam, ce anume te face sa spui ca nu ne asumam? Am publicat absolut toate comentariile, raspundem la ele, nu asta inseamna ca le asumam?

      Si nu, nu ma port asa cu ea cand am zile proaste, situatia cu pricina a fost o exceptie si singura data cand am facut asta, cum de altfel am si precizat.

      Cand scriu ca am rabdare si sunt empatica nu e bine, ca nu exista domle sa faci asa tot timpul, cand fac o singura data altceva, santasez si distrug si nu-mi asum. Apai cum e?

    • Nu stiu daca „santaj emotional” e chiar termenul potrivit, dar a existat acolo o amenintare cu parasirea pentru ca a facut sau n-a facut ceva ce si-a dorit adultul. Sau, altfel spus: ” Daca ma iubesti (cum vreau eu), nu te voi parasi”. Mi-e teama ca asta e mesajul care a ajuns la copil. Or, stii si tu si stiu si multi din cei care citesc si scriu pe aici, cat de cumplita este frica de parasire cand parintii sunt tot universul tau. Da, o iubesti, i-o spui si i-o arati probabil de mii de ori in fiecare zi. Asta i-a creat un mediu confortabil si propice pentru o dezvoltare sanatoasa si armonioasa. Pentru asta esti de admirat. Dar incearca sa nu mai repeti amenintarile cu parasirea (sub orice forma le-ai fi pus tu, ca adult, mi-e teama ca la copil a ramas doar frica de parasire). Nu cred ca va ramane traumatizata pe viata si nici nu va avea nevoie de psihoterapia aia la care tu ai trebuit sa apelezi, tocmai pentru ca tu ai invatat din greselile celor care te-au crescut pe tine si cu siguranta vei face o treaba mai buna cu pruncii tai. Atentie insa sa nu cazi in extrema cealalta. Prea multa dragoste, sufocanta, hiper-atasamentul pe care vad ca l-au sesizat si altii, nu doar eu, s-ar putea sa duca la indepartarea copiilor pe masura ce cresc si devin din ce in ce mai putin dependenti de parinti. Daca mai vine si adolescenta cu hormonii ei si tot felul de influente din anturaj, mi-e teama ca tu vei ramane cu nevoia de afectiune, iar copila isi va cauta afectiunea prin alte parti…

    • Saracuta! este adevarat ca nu stii ce facuse cu o ora inainte, poate se jucase cu bunica ei prin parc si dansa obosise caci varsta isi spune cuvantul de la un punct incolo chit ca vrem, chit ca nu. Din pacate tind sa cred ca acest tip de „santaj” era unul permanent in relatia bunica-nepoata. E greu pentru un copil sa stea locului cand altii se joaca in fata lor, eu mereu includ si pe ceilalti daca ii lasa parintii/ bunicii, pana la final de activitate ne facem amici noi chit ca doar pentru cateva minute/ ore. Nu era cazul aici, nu poti gadila copilul altcuiva dar eu joc tot felul de jocuri prin parc si cu copiii altora cand se cer si ei introdusi in scenariile noastre.

25. Da, probabil ca o sa-si aminteasca toata viata. Primele amintiri foarte, foarte clar pe care le am de cand eram mica (4-5 ani) sunt cu parintii mei plangand, sau fiind foarte, foarte tristi sau ingrijorati. Motive serioase insa, gen moartea bunicului, boala, dar eu nu evenimentul in sine mi-l amintesc ci fix imaginea mamei plangand, panica si durerea pe care am simtit-o pentru ca nu-i trecea, incercarea disperata de a o face sa-i treaca. Dar asta nu inseamna neaparat ca o sa o afecteze negativ toata viata. Pronbabil a aflat acum ca actiunile ei pot avea un impact profund asupra celor din jur. Daca asta e bine sau e rau depinde de copil. Unul hiper sensibil si bun ar putea sa devina self-aware la extrem, unul nepasator sau mai rautacios ar putea sa foloseasca asta in avantajul lui, unul intre probabil o sa fie doar ceva mai.. precaut.

    Partea asta insa mi se pare cruzime pura: „Nu prea am vorbit cu ea toată seara, deși ea e încercat să se apropie de mine. Abia seara la culcare am simțit că vreau să o las să mă împace. Mi-a zis că mă iubește și că mă roagă să nu plec.” Nu are niciun sens. Dupa ce ai vazut-o profund afectata in masina sa o chinui in continuare.. de ce?! Chiar durea faptul ca nu te-a bagat in seama mai tare decat a-ti vedea copilul zguduit din temelii, si chinuit in continuare de faptul ca nu poate sa te impace?

    • Nu am simtit-o chinuita si nici zguduita din temelii, a fost suparata si cred ca e foarte bine ca a fost suparata. Nu am torturat-o, nu e nevoie sa sunati la Protectia Copilului. 🙂 A fost mult mai suparata cand am refuzat sa-i tai cizmele ca sa le poata incalta prin talpa, de exemplu. 🙂

    • Pare un copil puternic si destept, s-ar putea sa proceseze ceva episodul, sa rumege inca. Bine, daca o stiai semnsibila tare probabil ca nu ai fi facut asta. Chiar sunt curioasa cum o sa evolueze, daca o sa zica ceva despre asta, daca o sa fie mai draguta. Poate poti sa pui un update peste cateva saptamani.

    • Te admir pentru ca ai puterea de a fi vulnerabila in fata cititorilor tai si desi comentariile in mare parte sunt f rautacioase,tu nu raspunzi cu aceeasi moneda.Si adultii sunt oameni care trebuiesc înțeleși,nu cred ca e sănătos pt un copil sa creada ca parintii nu sunt afectati de comportamentul lui.Treaba asta cu „trebuie sa acceptam orice comportament ca fiind normal din partea copilului” creeaza monstri.Am mari indolieli ca o sa ramana traumatizata,cel mai probabil o sa incerce sa fie mai empatica cu cei din jur,si asta e foarte bine.

    • Tu iti amintesti niste momente grele din viata ta, vorbim despre o perioada de doliu, chiar nu este cazul de nimic similar aici!

26. Eu cred ca mamele sunt mame, iar cartile sunt carti. Simplul fapt ca tu pui pe tapet aici ce ti se intampla, ca i bun sau nu, e ceea ce te diferentiaza de ceilalti care vin si comenteaza. Pro sau contra. E usor a scrie versuri/Cand nimic nu ai a spune, vorba lui Eminescu…cred ca nimeni n are dreptul sa te judece. Pentru ca e copilul tau si e familia ta. E asa usor sa dai lectii altora…ce ne mai pricepem noi, astia cititii!
    Nimic nu e ireversibil, asa cum nimic nu e vesnic. Mai terminati va, oameni buni, cu trimiterile la studii si experti! Da, e bine sa citim, sa ne straduim, dar hai sa ne mai si iertam si sa mai si traim!

    • Excelent comentariu.

      Draga Ioana (daca imi permiti),
      Ai dat apa la moara moralistilor ocazionali (sau profesionisti?). Bineinteles ca multi dintre noi au facut ceva asemanator scenei dintre tine si fiica ta. Bineinteles ca multi facem si mai rau, si ascundem sub presul constiintei. Bineinteles ca ne-am dori sa fim toti la fel de perfecti ca si comentariile criticilor tai, cum ei insisi sunt sigura ca nu sunt.
      In fine, ne cantarim fiecare cum putem umanitatea. Si vrem sa ne amelioram.

27. Stii zicala aia:un rau nu vine niciodata singur, asa ca era de asteptat sa mai „incasezi” lucruri rele si, asa ca un observator din exterior (ca nu stiu cum as fi reactionat in locul tau) zic ca nu de la Sofi trebuia sa astepti tu alinarea in acel moment. Acum, la rece, cred ca si tu gandesti altfel. Indiferenta ei ar fi trecut, ar fi venit un alt moment in care tu nu erai atat de afectata de cele intamplate anterior si atunci ar fi fost ok sa-i povestesti despre toate astea. Cat ar fi inteles era bun inteles, dar nu astepta de la 4,5 ani sa depoziteze sentimente atat de puternice intr-un singur monent de necaz al parintelui.
    Printesa, viata te va invata ca dragostea de mama nu se agaleaza cu nici o alta, nu lasa sa fi dezamagita si, da, nu arata copilului ce pretentii ai de la el(sentimental vorbind). De fapt, de la copilul tau nu trebuie sa ai pretentii/asteptari fiindca, nu-i asa, niciodata nu stii.

28. Wow, cata vehementa din partea majoritatii comentatorilor. Eu voiam doar sa iti spun ca iti inteleg sentimentele si ca mi se pare normal sa fii sincera cu Sofia si sa ii spui ce simti si cum simti.

29. e o diferenta intre a impartasi copilului ce crezi si a plange isteric in fata lui.. Una e o discutie in care explici, alta e o cadere nervoasa. Un copil de 6 ani nu ar trebui sa isi vada mama asa, pierzand controlul, neconsolata, deprimata din cauza lui. E prea mult. Probabil ce ramane este frica sa nu se repete si daca se repeta ce va face mama? Daca ea nu este baza mea, eu pe cine ma pot baza?
    Felul ei de a fi trebuie respectat si nu ar trebui sa iti impui comortamentul tau asupra ei.

30. Sending love and light and softness <3

31. Ioana, eu vreau doar sa iti multumesc ca iti pui sufletul si experientele de viata pe tapet. Te-am descoperit intamplator prin intermediul unei postari legate de relatia cu mama ta. Am bocit atunci de mi-au sarit capacele, pentru ca m-am regasit in ea. Ultima oara m-am simtit gatuita cand ai povestit despre Ivan si despre suferinta pe care i-o cauzeaza indiferenta Sofiei…cred ca toate aceste franturi de viata ne ajuta pe cei care ne regasim in ele sa ne mai vindecam putin.

    Si te rog sa nu o iei personal atunci cand atunci cand noi, cititorii tai atotstiutori si experti in psihologie de orice fel intram in casa inimii tale si criticam modul in care ai decorat. Te rog sa intelegi ca atata am invatat noi de la parintii nostri si nu putem mai mult! Inca o data, iti multumesc!

32. E ok sa obisnuim copilul cu responsabilitati. Sa puna masa, sa isi stranga jucariile. Sa fie deci responsabil si sa ajute in casa.
    Dar cand e vorba sa constientizeze ca mama si tata au uneori nevoie si de sprijin emotional, ca nu-s superoameni 100% din timp, gata, traumatizam copilul.
    Discursul printesei mi se pare foarte echilibrat si pe subiect, fara tipete si insulte, spus din inima. Sofia are varsta la care intelege muulte lucruri.
    Empatia se poate educa.

33. Cred ca de fapt problema aici este ceea ce eu numesc „cea mai mare provocare a parintilor”: sa renunti la copilul din capul tau pentru a-l cunoaste, accepta si iubi asa cum are nevoie pe copilul din viata ta. Inteleg ca printesa este o fire sensibila, care are nevoie de muuuulte dovezi de iubire din partea apropiatilor, de brate in care sa se ascunda si sa planga, etc. Fetita in schimb pare genul mai rece, detasat, care nu are si nici nu stie sa implineasca astfel de nevoi. Nu cred ca poate fi transformata personalitatea ei prin astfel de practici, pe care prea usor le numim empatie si invatarea acesteia. Si nu inseamna deloc ca nu-i pasa sau ca nu-si iubeste mama. Doar ca are alt fel de a-si exprima iubirea si are nevoie de alte feluri de exprimare din partea mamei.

    • Eu nu cred ca trebuie sa renunti la copilul din tine, dimpotriva, trebuie sa-l iubesti, sa-l impaci, sa-l vindeci, pentru ca el esti tot tu. Si n-o sa poti fi bine cu tine daca te reduci la tacere si la inexistenta.

    • Nu ma refeream la copilul din tine (adica tu cand erai copil) ci la imaginea si asteptarile pe care le ai (deseori involuntar) cu privire la copilul tau, uneori inainte chiar de a-l avea. Eu cel putin m-am imaginat inainte sa am copii cum voi fi ca mama si, mai ales, cum vor fi ei. Ei sunt total diferiti de cum mi i-am imaginat si, recunosc, la inceput asta a fost o provocare.

    • Eu nu mi-am imaginat nimic, sa stii. Absolut nimic. Nu am avut si nu am nici un fel de asteptari. Am insa nevoi si nu cred ca e sanatos sa le neg sau sa le bag sub pres…

    • E normal sa avem nevoi, insa nu putem in mod rezonabil cere sa ne fie satisfacute de altii to timpul. Mai ales cele emotionale…
      Asa si cum intre partenerii de cuplu, unul are nevoie la un moment dat sa fie tinut in brate si celalat nu poate emotional in acel moment sa-l ia in brate, si nu plange nimeni din cauza asta, tot asa trebuie sa ne adaptam si in relatia cu copiii… Tu pleci de la premisa ca daca tu ai „nevoie” si „pofta” mereu sa o pupi si imbratisezi, are si ea nevoia asta… Dar se pare ca nu o are. Asa cum spui, asta e felul ei, sunt copii mai lipiciosi si pupaciosi si altii mai „reci”.
      In opinia mea, pui prea mult accent pe emotii si ti le exagerbezi singura (inclusiv pe cele negative). Ar fi bine sa mai te detasezi un pic, pentru ca altfel nu iti va fi deloc usor pe masura ce ei vor creste (mai ales spre adolescenta – cand se vor departa emotional si mai tare si nici nu se vor sfii sa iti arate aces lucru…)

    • Cred ca Lia s-a referit la imaginea copilului pe care ne-o cream noi, cum am dori sa fie copilul nostru. Nu cred ca era vorba de copilul din noi.

34. Eu cred(de fapt nu cred ,sunt convinsa)ca toti cei care ati comentat negativ,nu o cunoasteti deloc pe Prințesa Urbana….este un exemplu vivente pentru noi toti…de părinte ce comunica cu fii sai…toti ceilalti se limitează sa le pună banuti in mana si sa se educe singuri,…..comunicarea este calea cea mai sigura in educatia sănătoasă…eu o divinizez”pe printesa …pana acum nu am comentat niciodată….am doar invatat si încă cat?….dar acum,am tinut sa comentez pt.ca azi citind am,reusit sa mă simt eliberata de o,greutate….nu stiam ca fetita mea are mai putina empatie pe când cea mica are simtul,empatiei f dezvoltat…
    Iti multumesc draga Ioana…acum stiu si,mai bn cum sa mă comport cu fetitele mele..,te ubim mult Printesa Urbana?

35. tot citesc si rascitesc si articolul si comentariile. o fac pt ca ma „supun” la analiza singura, mama singura fiind, in consecinta si „politistul bun si ala rau”, si prietena si adversar. pe mine ma ia a mea si la suturi si la imbratisari si nu intodeauna reactionez cum ” ar trebui” probabil. Incerc doar sa nu am o reactie disproportionala fata de faptele ei. adica daca nu are chef sa imi vb din motivele ei, nu ma pun sa fac o criza de plans chiar daca am avut o zi de rahat, si chiar daca astept toata ziua sa o vad ca sa imi incarc bateriile. o las in pace, mai astept o juma de ora in plus ca tot vine ea pana la urma. Nu ma pun sa o „pedepsesc” nevorbindu-i toata dupa-masa…Daca chiar ma supara chestia asta, nu ii vb nici eu juma de ora dupa care facem pace. Adica daca chiar e o chestie peste care nu pot trece, ii rapund in aceeasi masura, nu ii pun surplus de la mine. Pana la urma, si asta se chiama tot emaptie. ii produci suferinta.
    A mea e la faza in care mi rapunde cu „nu” la orice. chiar orice. dupa care face singura ce i-am cerut. la inceput ma ofticam rau de tot. ma simtem atacata, nebagata in seama, lipsita de „puterea” mea de mama. adica ia uite ma, copilul, are si ea propriile decizii si nu mai tine cont de mine. si ii ziceam ca ma infurie, ca nu e corect etc. Dupa ceva vreme am observat ca nu are rost sa o incarc cu nervii mei, reactiona cu un surplus de incapatanare. E o faza prin care trece si am invatat sa am mai multa rabdare. Ii dau alea 10 min in plus de care are nevoie si totul revine la normal. Dupa care o ia iarasi pe panta in jos :))))))
    asta inseamna sa fim parinti. Cum o dai, tot nu e bine! important e sa nu le producem suferinte inutile.
    Nu am scris ca sa dau lectii, ci doar modul in care am invatat eu sa reactionez la comportamentul copilului. in rest, numai bine, sanatosi sa fie!

    • For what is worth: pentru mine e util ce-ai descris adineauri.
      Nu mi s-a parut ca dai lectii … asa cum ai zis si tu mai devreme, doar iti exprimi parerea.

36. Ce-mi place mie la voi (la tine & sot) este ca sunteti intr-o simbioza. Te intelege si te completeaza mereu. Cum faceti asta?
    Gasesc la putine cupluri aceasta aceeasi lungime de unda vis-a-vis de cresterea copiilor.
    Multumesc din nou pentru share, am fost de multe ori in situatia ta si chiar am luat-o personal, fara prea mult tact.

    • In 95% din cazuri suntem intr-adevar in acord de la inceput, nu stiu sa spun cum si de ce.
      Restul de 5% le discutam si unul ajunge sa fie convins de celalalt, deci pana la urma tot acord.

      Dar oricum, pe alea 5% nu o sa le vedeti pe blog, alea se discuta in privat, si de aici vine iluzia ca suntem absolut tot timpul in acord.

    • Multumesc. Deci cheia este comunicarea 🙂
      Imda!

37. Nu-mi vine sa cred rautatile din comentarii. Daca mai cateva zile in urma, Ioana era apostrofata ca ii permite prea multe Sofiei (sa tipe, sa isi exprime sentimentele-inclusiv cele legate de Ivan etc), azi lumea s-a intors de partea cealalta a baricadei. Unde vede lumea santaj nu stiu. Doar sa ii spui cuiva, chiar copil, cum te simti cand te ignora si sa iti exprimi sentimentele inseamna santaj?
    Aveam o parere mult mai buna despre cititorii si comentatorii blogului, dar de o vreme parca vad tot mai multe pareri care vin de la parintii perfecti, atotstiutorii parentingului.
    Banuiesc ca Ioana nu cauta aprobarea noastra in ce face si cum isi creste copiii, iar eu cred ca a-ti arata sentimentele si sufletul propriului copil, atata timp cat nu exista violenta sau ageresivitate, si a-i explica pe intelesul lui in functie de varsta, o tristete sau o durere a ta, e absolut normal. Si copiii traiesc si vor trai intr-o lume reala, iar parintii sunt oameni, nu faruri, nici roboti perfecti.
    Ioana, tu esti cea mai buna mama a copiilor tai. Nu cred ca le vei putea frange vreodata spiritul. Si esti grozava si in ceea ce faci pentru noi, cei de dincolo de ecrane, care vrem sa primim cu sufletul si mintea deschisa ce ne oferi tu din experienta ta.

38. Ioana eu te felicit în primul rând pt comportamentul fata de Sofia si in al doilea rând pt ca ne ai povestit si noua…deja sunt sătulă de vieți perfecte si comentarii din cărți despre cum ar tb sa ne creștem copiii…realitatea e alta. Stai liniștită că nu o să rămână traumatizată din atata…Si apoi doar nu i tii predici din astea in fiecare zi…să nu te simți vinovată, acum stiu ca nici nu ești mandra de tine dar asta e. Si app de comentariile de mai sus ca le am citit pe toate, mie mereu îmi zicea maik mea ca pleacă în lumea ei si nu m a afectat deloc, mai tare ma supărăm când nu mi cumpără ce voiam. Te îmbrățișez cu drag!

39. Oameni buni, cata rautate! Cum puteti improsca cu atata noroi un om care nu face altceva decat sa isi impartaseasca experientele si sentimentele? Aici e casa ei, aveti putin respect! Nu conteaza daca ceea ce a facut e rau sau bine, cine citeste acest blog stie ca aici scrie un om echilibrat, bun, empatic, care face tot posibilul pentru copii ei si mai mereu ii iese. A facut in ochii vostrii o greseala? Oare nu mai bine incepeti direct la ea cu empatia aia de o promovati in veninul din comentarii? Oare nu mai bine stati si va ganditi, de ce va vine acum sa scrieti un comentariu plin de venin? Credeti cu adevarat ca acest om (nu far, nu stanca sau alte necuvantatoare) isi traumatizeaza copilul? Voi credeti la modul serios ca ACEST copil va ramane traumatizat de intamplarea relatata? Daca da (cu adevarat da), lasati cartile din mana si trecut repede la partea practica. Brrrr

40. Desi iti citesc cu mare placere blogul de cativa ani buni, este pentru prima data cand m-am hotarat sa si comentez. Si asta pentru ca azi in sfarsit ma faci sa ma simt bine cu mine ca si mama, pana de curand nu am inteles de unde ai atatea resurse interioare pentru a accepta cu calm si a discuta cu o atitudine zen orice comportament neplacut al copilului. Ma simteam rau si vinovata uneori cand copilul ma mai facea sa plang dupa o zi oribila cu deadlinuri nerealiste si o noapte alba si iti citeam articolele si ma gandeam ca e ceva in neregula cu mine. The bottom line este ca mie mi se pare o atitudine umana si corecta, pana la urma copiii trebuie sa invete sa fie empatici (chiar daca nu au cei 6 ani) si sa inteleaga ca si mamele sunt tot oameni cu sentimente care pot fi ranite.
    P.S. Scuze pentru felul dezlanat in care am scris, dar am un deadline nerealist . Te pup Printesa !

41. Eu as vrea sa iti raspund din perspectiva copilului.Mai intai as vrea sa iti spun ca iti apreciez mult munca si ceea ce promovezi pe blog, in conferinte, in carti.De asemenea, eu voi raspunde din punctul de vedere al copilului crescut in comunism de o mama…mai dezechilibrata.Eu am urat fiecare moment in care mama plangea in fata mea.Ma facea sa ma simt in plus, o povara, vinovata.Sigur, eu am avut o mama care m-a mai jignit, care a considerat ca bataia e rupta din rai si ca daca speli, apretezi hainele copilului si ii dai de mancare, acesta trebuie sa iti faca statuie.Nu este cazul tau.Dar, chiar si acum, adult fiind, cand o vad ca incepe sa se smiorcaie si sa imi vb de sentimente, nu vreau decat sa fiu cat mai departe de ea.Doar ca,vezi?Eu, copil fiind, nu aveam voie sa plang, ca o deranjam.Poate de aici lipsa mea de empatie fata de ea.Eu sunt un caz diferit, dar tot am simtit vina.Foarte multa vina, dezorientare si dorinta de a nu fi martora la asa ceva.Poate ca ar fi bine sa nu expunem copiii la astfel de manifestari.Nu trebuie sa parem mereu zei in fata lor, dar cred ca plansul acesta nu trebuie sa aiba loc in fata copiilor asa de mici.Cred ca e mai ok plangi langa ei ca a murit cainele sau cineva drag (fie cat mai putine de astfel de momente), dar e mai dificil sa ii faci sa inteleaga plansul acesta despre nemultumirea legata de comportamentul lor.

    • La fel. Nu am copii, dar nu am fost un copil foarte afectuos din fire si izbucnirile emotionale ale mamei (si, mai nou, acuma, la 30 si ceva de ani, ale lui taica-meu) imi faceau atata rau, imi induceau atata vinovatie si un sentiment de neputinta… asta nu s-a schimbat cand am crescut si n-am avut niciodata o relatie calda cu ea. O iubeam, dar nu simteam sa ma manifest cum si-ar fi dorit ea si tanguielile ei mi se pareau o povara. Plus ca la o varsta, de pe la 6 ani, nu am mai simtit nicio pornire sa-mi exprim fizic afectiunea fata de familie, nu mai suportam imbratisari, pupaturi, mangaieri, te iubesc-uri; ma scarbeau, de la oricine ar fi venit. Cand incercau sa mi le impuna, ma infuriam, simteam ca mi se incalca un drept, desi nu verbalizam asta la varsta aia. Cum adica sa te iau in brate cand nu am chef?! Doar pe una din bunici o mai suportam cat de cat, desi nu o iubeam defel mai mult ca pe mama. Cand am plecat singura peste ocean, m-am simtit eliberata cumva.
      Da, cred e ok ca mama sa planga si sa arate ca e om, ca felul in care se comporta copilul are un impact. Dar e una sa stie ca e urat sa faca x si y pentru ca ii face pe altii sa se simta prost, e alta sa i se induca ideea ca trebuie sa ofere afectiune cand nu vrea. Empatia nu se cultiva prin santaj emotional si nici prin amenintari cu abandonul. Iar afectiunea oferita in sila, sau teama, sau vinovatie nu are nicio valoare. Dar nu cred nici ca un singur episod o sa fie traumatizant pentru Sofia; cred ca ar trebui ani de un astfel de comportament repetat sa lase sechele.

    • Imi pare rau ca ti s-a intamplat astfel, daca mama ta sau adultii din viata ta ar fi observat ca personalitatea ta si modul de a-ti manifesta afectiunea e diferit de al lor si ar fi actionat in consecinta, nici tu nu ai fi avut toate acele sentimente negative de tip scarba, incapacitatea de a suporta ce nu-ti facea placere. Aici au gresit adultii pentru ca ei erau cei care ar fi trebuit sa fie mai atenti la semnale.
      Eu sunt foarte afectuoasa dar daca imi spun ca nu vor, n-au chef, fac altceva ii las in pace, nu ma deranjeaza in niciun fel. Cel putin unul din baietii mei sigur e mai putin afectuos fizic decat restul si il las in ritmul lui, am invatat ce-i place si respect ce-si doreste. Daca eu sunt pupacioasa sau lipicioasa nu trebuie sa fie si cei de langa mine la fel.

42. Mie nu imi vine sa cred ca ai asteptat-o sa termine de desenat!! Serios? :)))

    Nu, nu are nicio explicatie. Exista un program, nu ne abatem de la el, si mai ales, timpul altora e valoros! Inclusiv al mamei.

    Pentru ca a cerut voie, i-as fi spus ca NU. Nu trebuie sa ii spui mereu nu unui copil, dar trebuie sa ii pui niste limite.

    • Uneori acel NU poate duce la un tantrum de toata frumusetea intins pe 10-15 minute pe cand varianta „ok, mai astept” poate insemna ca se iese la masina in maxim 5 minute cu zambetul pe buze. Rutina e importanta si programul e program dar nu moare nimeni pentru 3 randuri citite in plus sau o floare colorata adaugata.

      Adu-ti aminte de copilarie cand poate si mama ta striga la tine de 10 ori sa mergi la masa ca se raceste si tu citeai ascunsa dupa usa sa mai prinzi cateva litere sau sa mai stai afara 5 minute seara vara sau…orice altceva iti facea placere mare si adultul saracul ramanea nemancat. Daca nu ti s-a intamplat, scuze.

    • Pai daca nu ii spui niciodata nu, da, iese tantrum.

      Nu cred ca exista vreo putere pe lumea asta care sa evite ca un copil sa aiba tantrum. Indiferent ce faci sau nu faci. Doar ca frecventa lor, si mai ales momentul lor poate fi corectat.

43. Felicitari pentru articol, pana la urma suntem cu totii oameni si avem si iesiri din conduita generala si greseli, ne certam – ne impacam si nu este totul roz tot timpul and life goes on. Si e normal sa ai nevoi si sa stie si copilul de ele. Si avand in vedere ca suntem adulti care repara treburi din trecut e posibil unele nevoi sa nu iasa bine din prima, asa ca invatam printre altele sa si iertam.
    Si sa cadem intr-o extrema a perfectionismului cred ca ar aduce doar frustrare si nefericire, pe de alta parte iata ca daca scrii cu curaj despre o vulnerabilitate, reactiile sunt foaaaarte diverse asa incat ma intreb oamenii care arunca cu rosii cat de bine sunt cu ei? Cat sunt de reali? Ma gandesc ca o buna parte din cititorii si comentatorii din articol sunt parinti care sunt convinsa ca calca si ei pe bec cu ai lor copii, ca doar asta fac copii ne apasa butoanele si insista mai multe acolo unde doare… Cand ii doare, parintii astia oare cum fac? Ca eu una mai si gresesc fata de al meu, invat despre mine, ma educ, incerc variante de comunicare empatica cu toate astea la un moment dat gresesc in reactii/comportament. Cine e fara de greseala?

44. Ai reacționat ca un om exact cum ti-a dictat sufletul și nu cum scrie în cărți. Cu siguranta ea a fost prea marcata de imaginea ta în lacrimi ca sa mai înțeleagă și mesajul. Fetita mea e 99%în bratele mele ca ma iubește și ma pupa.Dar când se intampla acel 1%când e cu o prietena lângă ea care devine mai importanta decât mine nu știu deloc cum sa reacționez. Nu mai asculta, nu mai vrea lângă mine. Încă caut o soluție în mine și nu în cărți sa ma împac cu ideea ca nu tot timpul are chef de mine.Ai o fetita adorabila am vazut-o la lansare.Dar e vede ca e o personalitate puternica..cum le lua pe fetite sa fac una alta. Îți doresc sa fie mereu puternica și sa nu facă lucrurile pentru ca asa ar trebui ci ca vrea sa le facă. Sănătate.

45. Din tot ce citim pe blog e mereu despre incurajarea comportamentului negativ sau rautacios al fetei fata de fratele mai mic pentru ca ea „nu si l-a dorit”, deci o cultivare a egoismului si a lipsei de empatie. Dar cand se poarta asemanator cu tine hell breaks loose. Cum de nu te gandesti si asa, si le iei izolat? Numai bine

    • Nu am incurajat niciodata vreun comportament rautacios al Sofiei, nici catre fratele ei, nici catre vreo alta fiinta. Comentariul tau este insa extrem de rautacios, ma gandesc ca te-ai simtit grozav cand l-ai trimis.

    • „Incurajat” e, intr-adevar, cam mult spus, dar din articolele tale si mie mi s-a parut ca accepti sau ca tolerezi destul de usor comportamentele negative ale Sofiei fata de Ivan, cu justificarea ca „deh, nu a cerut ea un fratior”, cand de fapt e o treaba destul de serioasa, dupa mine. E doar parerea mea, am eu o chestie cu unicitatea relatiei dintre frati & surori, cum ti-am mai zis si in alte comentarii pe tema asta.

    • Si eu reactionez in aceeasi maniera ca si tine cand copiii se cearta. De obicei cel care tipa mai tare sau care e suparat mai rau se simte nedreptatit iar eu nu pot sa impac doar „victima”, nu mi se pare normal. Iau toti participantii la conflict – combinatii de 3 luate cate 2 sau 3 din 3 ca la matematica – si ii impac pe toti, si le explic fiecaruia „X a tipat pentru ca era suparat pentru ca i s-a parut ca…sau pentru ca tu ai facut … iar celui tipacios ii spun ca inteleg de ce s-a comportat in modul Z din motivul T”. Merge mult mai bine si sunt mult mai empatici uni cu ceilalti de cand fac asta.
      Recunosc ca in trecut – cand erau mai mici reactionam bagand in seama sau validand doar unul din participantii la confilict si era mai rau.

      SAU poate doar au crescut si incep sa devina mai intelegatori de la natura. 😛 🙂

    • Scuze pentru literele mancate

    • Eu nu pot decat sa-mi aduc aminte de un articol in care povesteai cum trebuie sa te ascunzi de copila ca sa-l pupi si sa-l alinti pe cel mic. Cum te controla, te chestiona cu spranceana ridicata si tu trebuia sa minti. Cum furai, realmente, clipele petrecute cu bebelusul. Si toate eforturile astea ca ea sa nu se supere. Ca sa nu fie afectata (mai mult decat era deja de aparitia unui frate mai mic). Ca sa fie convinsa in continuare ca primeste dragostea ce i se cuvine. Ironia face ca cel mic e iubitor si pupacios si lipicios. Dar se pare ca nici macar asta nu i-a inmuiat inima. Se vad asa, niste semne timide, pe care ai grija sa le consemnezi pe blog, ca pe o mare realizare.

      Nu ma intelege gresit. Copila este asa cum e. Poate ca e mai rece si mai detasata din fire, poate ca asa a devenit ca urmare a anilor in care a fost printesa casei. A fost un copil foarte dorit si iubit, nu i s-a ascuns asta niciodata, este normal sa exploateze un pic chestia asta. Dar anumite comportamente pot fi corectate. Nu ma intreba cum, ca nu ma pricep, dar vad ca ai in jur o armata de oameni care par sa se priceapa, cu siguranta te pot sfatui in cunostiinta de cauza. Important e sa constientizezi ce se intampla.

      Sper sa nu te supere ceea ce scriu, poate ca gresesc pentru ca singurele informatii le am din ce citesc aici pe blog si desigur ca nu este realitatea completa. Dar din ceea ce citesc, si poate ma insel, te vad paralizata de frica nu numai sa nu fii partinitoare intre cei doi frati, ci sa nu cumva sa o superi pe cea mare cu dragostea pe care o simti si i-o dai celui mic. De aici poate si intamplarea povestita: dupa atatea eforturi si renuntari ca ea sa se simta iubita, cand iti este refuzata aceasta iubire din partea ei, intr-un moment emotional mai fragil, se intampla ce s-a intamplat…

    • Presupun ca acest comentariu vine de la o mama cu ‘multa’ experienta in a creste cel putin DOI copii aflati de la inceput intr-o relatie idilica. Really?

46. Foarte mult extremism in unele dintre comentarii, parca lipseste mai ales compasiunea fata de sine. Pun pariu ca multi dintre cei care au pus-o la zid pe Ioana au probleme nerezolvate sau dificultati in a-si accepta propriile limite si greseli.
    Domnilor si doamnelor, nu mai exagerati! Incercati sa acceptati si sa VA acceptati (poate ca iertarea de sine e mai sanatoasa decat sa incercam sa fim mereu perfecti pentru copiii nostri? oare si ei vor vrea mai tarziu sa fie perfecti, dupa chipul si asemanarea noastra? hmm…)
    Ioana, o mare imbratisare pentru tine!

47. Cred ca noi, ca parinti, suntem foarte ipocriti. Cand copilul are o zi proasta, o frustrare, un acces de furie, e foarte ok sa se descarce ca sa nu isi reprime sentimentele, sa nu ramana cu sechele emotionale. Cand noi adultii patim la fel nu trebuie sa ne exteriorizam cumva, ca se dezlantuie iadul. Si cu tantrumurile noastre cum ramane? Cum crestem niste copiifericiti daca noi suntem niste vulcani care fierb pe dinauntru?

48. De obicei, spunem ceva rautacios cand suntem plini de rusine, fix inainte sa ajungem sa ne simtim foarte rau, cu noi insine, aruncam ceva extrem de uracios catre celalalt si brusc, ne deviem atentia de nefericirea noatrsa, avem impresia ca le-am aratat noi lor, le-am zis-o, i-am facut sa se simta de rahat, asa cum meritau. Cand, de fapt, doar fugim de tristetile, fricile si rusinea care ne apasa.

49. Parerea mea este ca Ioana a procedat foarte ok pana la punctul unde a amenintat ca pleaca. Insa cine nu greseste? Eu cred cu tarie, ca daca aceasta scena nu se va repeta foarte des, Sofia nu va fi afectata. Cu totii gresim si cu toti avem cate o lupta de dus cu noi insine in anumite momente. Felicitari, Ioana, pentru curajul de a ne impartasi aceasta experienta!

50. dealizarea părinților scade pe măsura ce copilul creste si devine adult. Asta e cursul natural si sănătos. Mama si tata, desi fac tot ce le sta in putința sa faca bine copilului lor, sunt oameni, si departe de a fi perfecti. Realizarea ca parintii nu sunt perfecti si acceptarea lor ca oameni cu emoții, face parte din procesul de maturizare, si dezvoltarea empatiei. Cunosc multi adulți blocați in copilărie… Cine isi „protejează” copiii de spectrul larg si complex de emoții, le face un deserviciu.

    M-am gandit azi la postarea ta curajoasa si sinceră. Sunt convinsă ca ai gestionat bine durerea si tristețea. A fost o lecție extrem de valoroasa, si a fost o decizie curajoasa sa fii vulnerabila.

    • ‘Idealizarea părinților scade pe măsura ce copilul creste si devine adult’. Da-mi voie sa te contrazic. Asta se intampla, poate, cu adolescentii rebeli. Eu imi idealizez parintii si acum, la aproape 40 de ani. Nu sunt un caz aparte, te asigur.

    • Nu esti un caz aparte, dar nici nu este ceva neaparat „normal”, fiziologic, zi-i cum vrei. Nici o forma de idealizare nu este sanatoasa pentru psihicul nostru, tocmai de asta incet incet parintii „coboara” de pe piedestalul perfectiunii unde erau urcati in copilarie. Nu confunda „idealizarea”, raportul copilului catre mama si tata, care il pot ajuta si salva in orice situatie si de care este practic dependent, cu iubirea fata de parinti. Un adult poate sa inteleaga ca parintii lui au defecte, ca nu sunt perfecti, dar sa ii iubeasca oricum. La asta se refera, cred, Violeta si e cam cum se petrec lucrurile in mod firesc. Fiecare cu experienta lui, dar cu siguranta nu ne raportam la fel la „mama” la 50 ani cum o faceam la 5. Si daca o facem avem o problema de rezolvat si inteles.

51. Eu nu pot sa cred ca exista parinti care cred ca ai lor copii nu-i mai iubesc ( aici ma refer la cateva comentarii, nu la articol). Nu inteleg de ce ti-ai intreba copilul daca te mai iubeste. Iubirea lor este neconditionata indiferent daca o arata sau nu, indiferent daca uneori sunt suparati, reci sau nervosi. Acum referitor la articol- pare o poveste intre 2 iubiti, dintre care unul e mai indiferent iar celalalt face nshpe mii de scenarii cu privire la motivul indiferentei. Teama de a nu fi iubit. Exact asa pare, stiu ca e ciudat dar nu pot sa-mi inchipui aceasi scena intre mine si al meu copil. Serios ca nu ma simt neiubita de copil daca il prefera pe tati in locul meu, daca vrea la bunici, daca se joaca cu alt copil si pe mine ma ignora, daca pur si simplu vrea sa stea singur fara sa simta nevoia sa-mi arate in fiecare secunda ca ma iubeste. Suntem mame iar dragostea lor vine la pachet. Sunt copiii nostri si ne iubesc indiferent daca nu le cumparam ce vor cand vor, daca nu-i lasam sa faca ce vor cand vor. Nu ma refer aici la familii unde se practica jingniri, violente verbale sau fizice, aici e treaba mai complicata. Dar serios ca ar fi ok toata povestea asta daca nu ar fi vorba de nevoia adultului de a se simti iubit ( de fapt el e iubit de copil dar poate avea lipsuri pe alte parti) si de felul cum a ales adultul sa-i explice copilului durerea pe care i-o provoaca indiferenta acestuia. Si inca ceva, chiar cred ca un copil ( in general zic- depinde mult de firea copilului) ca in viitor sa profite de acesta putere asupra ta, pe care tu, mama, constient i-ai dat-o si sa te manipuleze. Si zic asta din experienta mamei mele cu fratele meu ( repet- depinde de firea copilului si de multi alti factori) care a ajuns un adult care-si manipuleaza mama, care ii stie punctele slabe si stie exact ce sa faca ca sa obtina ce vrea. Stiu ca e urat dar cand alegeti sa deveniti vulnerabili alegeti sa va asumati si consecintele negative. Sigur ca ele pot sa nu existe, ar fi perfect dar nu ai de unde sa stii asta.

    • Şi mie mi s-a părut o poveste între 2 iubiţi.

    • mdap, cand am citit titlul am zis ca e clar un articol despre relatia cu partenerul, in niciun caz despre relatia cu copilul. La finalul articolului mi-a trecut rapid prin cap ideea ca nevoile emotionale (de iubire, de acceptare etc) ar trebui sa fie indeplinite mai degraba de partener, care este un adult cu o maturitate emotionala care-i permite sa raspunda adecvat acestor nevoi. Dar poate ca sunt lucruri total diferite si vorbesc deplasat acum.

    • Imi place raspunsul tau, asa sunt si eu, daca prefera intr-o perioada pe alt adult in afara de mine – bunici, tatic – nu ma deranjeaza absolut deloc, eu stiu sigur ce simt ei pentru mine si cum se simt cu mine.
      Taticul lor in schimb mereu simte nevoia sa intrebe prostioare de genul „Al cui esti tu?” „Cine te-a facut asa frumos/frumoasa?””Spune-mi ca ma iubesti” Nu intreaba interzisele „Pe cine mai mult?” sau prostii asemanatoare.
      Copiii s-au obisnuit cu amandoi, eu sa le declar in monolog dragostea mea si ei sa si-o arate fizic nu neaparat verbal iar taticului sa ii spuna ca „Sunt si-a lui mami, si-a lui tati,si al fratelui X si al fratelui/ surorii Y” 🙂 si radem cu totii si ne distram.
      Asa cum copiii sunt mai empatici sau nu, la fel si unii adulti sunt ok cu doar a-si declara ei dragostea fara a cere declaratii, pe cand ceilalti vor si declaratii. E ceva rau in asta?

52. Eu sunt copilul unei mame hipersensibile si putin instabila emotional. Crizele ei de plans ma speriau, descumpaneau si ma faceau sa ma simt vinovata ca nu puteam sa fiu mai cuminte, mai putin incapatanata, sa o iubesc sau sa o respect mai mult. Cam astea erau asteptarile. Nu aveam chimie cu mama, asteptarile ei emotionale le resimteam ca pe o presiune. Am plecat la 18 ani la facultate si dusa am fost. Acum la maturitate am gasit o cale de a comunica si empatiza, dar in continuare suntem diferite si ne manifestam emotional fiecare in alt fel. Nu mi-ar fi placut sa fiu asa hipersensibila ca ea.

53. Si eu ma regasesc in experienta ta, dar la alt nivel.

    Iti recomand sa citesti pe Otilia Mantelers, explica mult mai bine conceptul de acceptare si auto respect si auto iubire, de butoanele care apasa copiii si fac in asa fel incat sa reactionam la nivelul lor de perceptie.Mi-au trebuit ani si eforturi sa trec ( partial) peste astea. Nu am trecut complet dar am invatat sa ma accept asa cum sunt si sa accept si pe ceilalti cum sunt, sa fiu fericita cu mine insumi si nu cu imaginea sau cu parerea celorlalti. Dupa mi s-au imbunatatit problemele cu sanatatea ( acneea a fost marea schimbare).

    Consider ca la copil e normal o iesire din asta ca pana la 10-12 ani viata e egocentrica, dar un adult are maturitatea sa accepte ca lumea e plina de evenimente si sa nu facem suferinta din orice.

54. Buna Ioana! Nu vreau sa comentez reactia ta, nu ma simt in masura, insa eu m.am tot gandit de ce a avut Sofia atitudinea aceasta fata de tine Eu cred ca a vrut sa.ti transmita ceva, asa e felul ei de a se arata nemultumita. Cred ca poate din cauza faptului ca ai fost foarte prinsa cu lansarea cartii nu ai mai putut sa ii acorzi atentia de care a avut nevoie, poate nu te.a mai simtit atat de prezenta langa ea si din cauza asta a reactionat rece. Cred ca voia cumva sa vii la ea sa vorbiti, sa te simta acolo. Tin minte ca ai povestit ca la un moment dat a trebuit sa pleci o noapte de acasa si nu ai putut sa ti iei copii cu tine iar cand te.ai intors acasa Sofia era foarte rece si dura,nu voia sa vorbeasca cu tine, raspundea scurt si rece la intrebarile tale, iar cand tu ai tot vorbit cu ea, s.a inmuiat, s.a lipit de tine si te.a rugat sa nu mai pleci niciodata fara ea si ca te iubeste mult. Ceva asemanator s.a intamplat si aici, undeva cred ca era suparata de ceva. Poate reusesti sa vorbiti si sa o faci sa iti spuna de ce a avut atitudinea aceea. Cred ca e important sa ii intelegi reactiile, va fi mai usor pentru tine ca mama sa poti gestiona anumite situatii care cu siguranta vor mai veni. Numai bine!

    • salut, Episodul s-a petrecut inainte de povestea cu lansarile si nu a fost izolat, face asta adesea. Sigur ca are motivele ei, pe unele le cunosc, pe altele nu, in 99% dintre cazuri fac pe detectivul sa aflu si sa alin, insa de data asta nu am avut aceast disponibilitate, pentru ca eram secata de resurse.

    • oare si copilul era secat de resurse?

    • A mea fiica de 3.3 ani, raportat la reactiile baietilor, fratilor sai, este cea care se bosumfla cel mai des cand nu ii convine ceva, care tine supararea, care devine chiar furioasa de multe ori din varii motive, care tine minte uneori si peste cateva ore sau zile acel ceva ce a deranjat-o si o reproseaza.

      Baietii sunt mult mai usor de impacat, le distrag atentia, facem altceva ca sa ii scot din starea respectiva si le trece foarte repede, redevin senini si iubitori. La ea procesul trebuie sa se lase cu rugaminti, pupicuri, mangaieri etc.

      Asa e ea acum…asa doreste sa reactioneze la aceasta varsta. Nu inseamna ca va fi la fel si peste 6 luni sau 2 ani. Este singura dintre toti care vine singura sa ofere dragostea fizica atunci cand simte nevoia, baietii – ca toti barbatii de altfel 😛 – se strecoara asa subtil zicand „ia-ma in brate, pupa-ma, scarpina-ma, fa-mi masaj” pe cand ea ofera toate astea singura si mai si spune bonus „te iubesc”.

      E fascinant cu cel putin 2 copii, e atat de frumos sa stau si sa observ diferentele de personalitate, de gandire de logica, de „suflet” doar din modul in care s-au amestecat genele diferit. 🙂

55. A fost doar o rabufnire a Ioanei la comportamentul Sofiei,un copil istet dar destul de raut si egoist dupa cum citim pe blog chiar si fata de fratele ei.E ok ca nu l-a acceptat de la inceput ,dar deja si Ivan e mare si treburile ar trebui sa se mai schimbe.Normal ca pentru o mama asistarea zilnica la astfel de episoade e un fenomen dureros oricata intelegere ar avea.

    • Copil răuț… nu sună urât asta? Un fel de câine rău așa… 🙁

    • Chiar ma gandeam, citind pe blogul tau ca astfel da situatii conflictuale intre frati se petrec destul de des,cat vei mai tolera comportamentul egoist al Sofiei fata de Ivan incercand sa iei totul cu calm.Oricum te felicit pentru rezistenta si daca constati ca numai asa ai rezultate nu e deloc gresit sa ii dai si lectii de acest gen.

    • Dar cine spune ca nu se vor schimba lucrurile? Copiii sunt mici inca. Eu sunt cu 4.5 ani mai mare decat fratele meu. Am fost crescuta in casa cu parintii si bunicii materni plus vecini ca niste bunici deci o familie de adulti extinsa. Cand a venit EL plangeam, ziceam ca sunt „garoafa ofilita” si el „boboc de trandafir”, ma bagam peste el si mama cand era alaptat sa imi citeasca fix cand era el la sanul ei sa il indepartez de ea.
      In timp insa a devenit jucaria mea, preferatul meu…era moale, si pufos si iubitor si facea doar ce ii spuneam eu (si eu am avut personalitatea de sef, am fost sefa tuturor copiilor afara pana am intrat la liceu, pe atunci gastile erau de minim 10 copii…stiti modelul) ne jucam mult impreuna.
      Cred ca ii spuneam de 1000 de ori pe zi ca il iubesc il pupam mult, il imbratisam…il si certam si bateam dar tot eu il impacam, ii dadeam din dulciurile sau fructele aduse de tata din portia mea pt ca el si-o manca pe a lui etc Dar la inceput n-a fost asa, cativa ani era „dusmanul” meu.
      L-am pupat si imbratisat cred ca pana a intrat in adolescenta, inca imi dadea voie. Acum, adulti mari fiind, ne spunem ca ne iubim…mai rar, ce-i drept, dar o facem.

56. stiu ca o sa sara ofensate multe mame mai mult sau mai putin casnice, dar tot o spun. genul asta de copii santajisti, care nu reusesc sa incropeasca o relatie cu fratele mai mic, sunt rezultatul vostru. treaba asta vine la pachet cu decizia voastra de a deveni mame cu norma intreaga o perioada cat mai lunga….ani de zile. dupa ce sunteti mama cu norma intreaga a unui copil timp de vreo 3-4 ani, il faceti pe al doilea, uitand ca in cei 3-4 ani ati modelat un monstrulet razgaiat si santajist aplicand tot felul de teorii moderne de prenting.
    marea majoritate din propria voastra generatie, aveti frati pe care cu siguranta multi ii iubiti si putini va aduceti aminte de perioade de gelozie crunta si comportament de mic tortionar. pai in conditiile in care pe vremea voastra parintii se intorceau rapid la munca, nu prea va ramanea alta alternativa decat sa acceptati micul intrus, sa va apropiati de el si sa il introduceti in universul vostru.
    exagerarea asta cu statul acasa cate 3-4-5 ani sau chiar mai mult, nu prea avea ce sa va aduca in materie de maternitate decat niste monstruleti razgaiati, cum este si Sofia, care nu accepta ca are un frate si ca ii place sau nu treaba asta este ireversibila si trebuie sa inteleaga ca nu e optional comportamentul placut fata de el, nu accepta ca mama mai are si viata si nu e casnica ei pana la 18 ani, asa ca decide sa se fandoseasca pt a o pedepsi exemplar (lucru care ii si merge tot din vina mamei).

    • Nu mi se pare ca are nicio legatura statul acasa cu modul de a-i educa pe cei mici. O spun din perspectiva unei mame casnice cu 3 copii deloc razgaiati. De altfel, in istorie, perioada in care femeile au muncit in afara casei este insignifianta. Mai bine de jumatate din planeta nu are deloc aceasta practica si ma indoiesc ca toti acei copii (cu mame care nu muncesc in afara casei) sunt razgaiati. Cat despre situatia descrisa in articol, nu cred ca Sofia este un monstrulet razgaiat! Pur si simplu pare sa aiba o personalitate mult mai rece decat a mamei sale, iar asta este in regula.

57. Nu inteleg unele comentarii deloc, zau. Si nici catalogarile gen Sofia e egoista, e monstrulet, e un copil raut. Hello, acum cati ani ati fost la randul vostru copii? Chiar nu va mai amintiti nimic din trairile de atunci? Eu de exemplu mi-am dorit foarte mult un frate. Cand s-a nascut aveam deja 3 ani. Cu toate acestea, eram doar un copil. Si venirea lui in familia noastra mi-a zdruncinat un pic lumea. Da, am fost geloasa. Si de multe ori nu am reactionat ok fata de el, ba chiar il si cafteam cand nu imi convenea ceva. Am fost mereu un copil lider, am incercat sa ma impun, sa ii conving pe altii, pe frate-miu sa faca, sa fie ca mine, iar modul in care incercam sa obtin rezultate nu era grozav, ca na, atata ma ducea capul la varsta aceea. Cu toate acestea, surpriza! m-am cizelat, transformat, schimbat enorm in timp.

    Maica-mea nu a „incurajat” niciodata comportamentul meu uneori deplasat fata de frate-miu. Pun intre ghilimele pentru ca eu nu cred ca Ioana incurajeaza nimic, ci se poarta foarte corect. Maica-mea pe de alta parte ori ma certa foarte urat, ori imi luam si niste palme la fund ori de cate ori il impingeam pe frate-miu. Credeti ca asta m-a invatat ceva util? In afara de faptul ca mi se parea ca ea il favorizeaza si nu ma intelege, nu. La 6 ani tot copil eram, desi mai mare. E prea mult sa ai asteptari colosale de la un copil. Unii sunt mai empatici chiar cand sunt mici tare. Dar asta nu e o garantie ca vor fi asa mereu. Personalitatea nu e batuta in cuie, e in continua formare, nu e nimeni doomed sa fie intr-un fel sau altul (decat in cazuri extreme, rare).

    Dar, unde vreau sa ajung, faptul ca maica-mea mi-a zis ani la rand ca sunt o scorpie la orice iesire care nu ii convenea, sau oricand nu eram suficient de blanda, de afectuasa, m-a durut multi ani. Mi se pare cam deplasat, dragele mele mame empatice sa vorbim asa de un copil de 4 ani jumate …mai ales cand nici nu cunoastem copilul, ci doar mici franturi si povestiri. Ironia e ca frate-miu care era super bland, mamos, afectuos este cel relativ indiferent fata de parinti ca adult. Si in general, si fata de altii e un pic mai detasat. Iar eu, scorpia, am devenit un adult afectuos, sunt cea alaturi de ai mei, empatica etc. Sunt lucruri pe care le avem cu noi toata viata, dar sa crezi ca personalitatea unui copil de la 4-5-6 ani e cea pe care o va avea toata viata e ca mult. Cat despre episodul de azi, am impresia ca toata lumea il interpreteaza ca si cum Ioana ar fi planuit sa traga un plans bun in fata Sofiei ca sa ii dea o lectie. Asa s-a intamplat pe moment, spontan… chiar nu ma simt in masura sa judec daca a fost bine sau nu. Hugs, Ioana!

58. Recunosc ca unele dintre comentariile de mai sus ma cam sperie, daca stau sa ma gandesc ca autorii lor sunt parinti. 🙁

    • Comentariile au legătură cu tine, cu anumite lucruri pe care le promovezi exagerat şi care de la un anumit punct deranjează.

    • Sigur ca au legatura cu mine, dar nu au legatura doar cu mine, e imposibil. 🙂

      Plus ca e destul de evident ca multi care au comentat la acest articol nu citesc pe-aici prea des si au tras concluzii rapid, deci nu, nu prea cred ca au legatura cu ce promovez eu (iubire, respect empatiei, wow, ce de-a concepte enervante OMG). :)))

    • M-am referit la promovarea dependenţei faţă de copii (în primul rând), a statului acasă cât mai mult, a dispreţului faţă de obiceiul de a lăsa copiii cu bunicii …
      Are legătură cu tine, fii sigură.

    • Lets agree to disagree, bine? 🙂

    • A, bineînțeles, la urma urmei nu sunt decât niște discuții, destul de decente zic eu.

    • Mie nu mi se pare deloc ca aici se promoveaza statul acasa cat mai mult. Nu prin exemplul personal al autoarei cel putin. Ioana e mai ocupata (activa, muncitoare, cum vreti sa-i spuneti) decat majoritatea prietenelor mele care lucreaza la birou, scapa de acolo la 4-5 si se duc direct sa-si ia copiii de la gradinita sau scoala, iar apoi nu mai fac nimic fara ei. Nu lansari in weekend sau in alte orase, nu filmari, nu emisiuni, etc. Mi se pare ca Ioana este foarte activa profesional, nicidecum casnica, chiar daca o parte a activitatii sale, data fiind natura vocatiei de scriitor, se desfasoara de acasa.

    • Eu cred ca:
      a) fie nu ai citit toate articolele și comentariile de pe blog ca sa-ți faci o imagine de ansamblu;
      b) fie le-ai citit și nu ai reușit sa intuiești/înțelegi ceea ce sta în spatele cuvintelor.
      Sper ca e vorba de prima varianta.

    • Eu cred ca altcineva n-a inteles… 🙂

    • Chiar dacă nu sunt mereu mereu de acord cu tine, te respect prea mult ca să mă lansez acum într-o polemică.

    • Cred ca tu esti cea care nu ai inteles, e fapt… sorry ca o zic, dar cneva trebuia sa o faca.

59. Wow,dar ce te-au pus la zid. Nu e de neasteptat,cam asta fac oamenii; primul linsat e cel laudat anterior. Sa zicem mersi ca o sa ne judece Dumnezeu la final, ca,daca ne-ar judeca oamenii, ar fi vai si amar de noi.

    • mai usor cu Dumnezeu, ca pe-aici nu se accepta astfel de excentricitati

60. Abia mai am loc pe-aici de atatea rosii stricate.

    Nu ajunge cea mica la psiholog din cauza monologului, mai degraba ajungi tu daca te invinuiesti pentru ceva ce nici macar nu este cazul. Fetita este obisnuita sa fie centrul universului vostru (al tau cu siguranta) si nu pare dispusa sa cedeze nimic din ce considera ca i se cuvine. Cu ce ai gresit? Cu nimic, i-ai vorbit frumos, ai fost intelegatoare, faptul ca ai plans, hai pe bune, unde este santajul? Sa purtam mereu masti in fata copiilor, sa cantarim, analizam fiecare cuvant si atitudine, de cedat asadar nu ne este permis niciodata? Toti avem nevoie de atentie, grija, empatie, nu ne putem intoarce spatele. Cred ca Sofi a fost mai degraba uimita de faptul ca altadata, desi a procedat tot asa, nu a generat aceeasi reactie.

    Este un sufletel de patru ani si jumatate „monstruletul”. Sunteti voi mai bune, desigur.

61. Din clasa I până într-a VII-a m-a întrebat mama în fiecare zi ”Și ce-ai făcut astăzi la școală?”, primind răspunsul stas ”Bine/Nimic”. Era ritualul nostru, de care ajunsesem să facem haz, un răspuns automat, Ave Maria/Gratia plena. Mama știa că are o fiică pe care interacțiunea cu colegii, curtea, profesorii etc o obosește crunt, care se simte foarte bine singură și care are nevoie să-și încarce bateriile. Și mă lăsa în pace. Știa că dacă am vreo problemă, mă duc singură la ea. Și treptat a înțeles că nu avea legătura cu relația noastră, ci cu ”foaita” mea.
    Da, uneori copilul n-are chef. Uneori omul n-are chef. Uneori omul nu vrea decât acasă, în camera lui, în liniște, fără discuții, alții în jur, zgomot de fond, socializare.

    Coda: uitați-vă un pic la pisici. Dacă n-au chef, îți spun clar că n-au. Dacă insiști, e pe riscul tău. Și de aia le iubesc enorm.

    • 🙂 🙂 Si eu eram la doua extreme: aveam zile cand raspundeam cu „Bine” dar si zile cand ii povesteam totul, inclusiv din zilele cu „Bine” de o innebuneam de cap si saraca nu mai stia personajele si ma suparam pe ea ca nu este atenta – dupa vreo 2 ore de monolog nu inteleg la ce ma puteam astepta – 🙂

62. Cand am citit articolul, dupa ce mi-am sters si eu cateva lacrimi, m-am gandit ca da, este foarte bine sa stie si copilul ca raneste prin comportamentul lui. Exact cum ii explicam ca doare daca loveste pe cineva, fie acel cineva mami, tati, copil din parc, catel sau alta fiinta vie. Ca doar tot durere e, chiar daca o simti in suflet si nu fizic.
    Ca vrem sa creasca si sa ajunga un adult care nu raneste pe altii. Si nu doar fizicul, dar nici sufletul altora. In plus, sunt de aceeasi parere, ca trebuie sa stie si copilul ca mami e doar om, care, intr-adevar, e pentru el unul mai deosebit decat toti ceilalti oameni, dar care traieste si simte ca toti ceilalti. Mami nu e nici Superwoman si nici alte super-uri.

    Doar ca apoi, citind si comentariile, a aparut si o indoiala. Si daca totusi exprimarea in modul acesta a sentimentelor e prea mult pentru un copil? Sau poate e ok sa-i arati ca esti trista, ranita, dar intr-un alt mod, ajustat la varsta?
    Adevarul e ca, la fel ca cei mai multi dintre cei care au comentat, pot doar sa am o parere, bazata pe simtul/intuitia mea ca asa e ok, pe experienta sau traditie, pe opinii din carti, s.a.m.d. Dar tot parere ramane.

    Prin urmare, ce mi s-ar parea mie tare folositor acum, ar fi sa aflam si parerea unui psiholog specializat in psihologia copilului mic. Este in regula sa te „dezvalui” in fata copilului cu toate sentimentele tale de adult? Si daca da, cum, in ce masura? Il ajuti exemplificandu-i emotiile prin ce si cum simte fiinta cea mai draga lui sau dimpotriva, ii creezi cine stie ce temeri care ii fac mai rau pe termen lung?

    • Da, cred ca o parere avizata este foarte utila. O idee buna 🙂

63. Eu te strang in brate, atat! Si mai cred ca daca as fi facut ce ai facut tu acum, as fi avut o relatie mult mai buna cu fiica mea…

64. Ioana, aș vrea doar să îți spun că îmi închipui cum te-ai simțit în ziua aceea și cât de greu ți-a fost. În unele momente avem mare nevoie să ne simțim iubiți și să simțim că cei pe care îi iubim cel mai mult sunt aici pentru noi.

65. Sunt 100% de acord ca e in regula sa-ti expui fiinta, cu vulnerabilitatea ei cu tot, in fata copilului. Sa-i explici ca te simti cumva ranit. Mai cred, si inteleg, ca erai cu resursele la limita si ca o reactie iubitoare a ei ar fi fost balsam.
    Ce nu mai e ok (si o spun pentru ca am fost si eu …si probabil voi mai fi… fix in acest punct pe care vreau sa-l solutionez) este sa rogi, sa ceri, sa astepti sau chiar sa fortezi (nevorbind cu ea toata seara paregzamplu) , de la o mogaldeata, un raspuns de ‘adult’. Iarasi nu e ok sa procesezi, sa integrezi -gresit !- ca raspuns negativ, ca respingere, reactia copilului. Repet, o spun fiindca am fost acolo dar mi-am dat seama ca eram depasita, sleita, aveam nevoie de un gram de validare ca sa mai mearga bateriile 12-14-1444 de ore.. La cum ai reactionat, as paria ca e o situatie cu care te-ai mai intalnit (doar ca acum interlocutorul e un prunc deci trebuie sa schimbi tactica).
    Sofia te iubeste si veti fi bine. Incearca sa te odihnesti cat poti si sa „alergati” mai putin (apropos de postarea cu ‘nu am timp’.. poate a fost felul ei de a-si lua niste timp cu tine, asa cum s-a putut 🙂 adica facandu-se ca e fara tine dar tinandu-te in priza pe langa ea, conectata emotional )

66. Salut! Și eu m-am comportat disproporționat cu copilul meu uneori (certand-o prea tare de exemplu) și știu ca de fiecare data m-am simțit atât de rău, eram plina de regrete.. fetița mea e foarte sensibila ☺
    Eu sunt curioasa ce părere ai tu Prințesa de toată situația? Crezi ca totul a fost în regulă în atitudinea ta (pe care pot sa o înțeleg, se întâmplă să mai avem și „căderi ” din astea, dar pe care e drept ca nu prea pot sa o aprob )? Întrebarea nu e retorică, chiar as vrea sa știu Cum te raportezi tu, acum, la acea întâmplare?
    În rest eu te apreciez pentru ca, mai presus de toate, te strădui atât de mult. ȘI asta contează enorm!
    Cât despre unele comentarii ofensive de aici..știi vorba aia..Sa te ferească Dumnezeu de mâinile care te aplaudă..? Numai bine!

67. Nu stiu daca a fost bine sau nu ce ai facut dar stiu ca te inteleg si apreciez ca ai puterea sa scrii despre asta, cu riscul de a fi criticata. Si eu am facut o nefacuta ieri, cu fetita cea mare, 2a3l. Am luat-o de la gradinita (unde a inceput sa mearga abia de 3sapt) si nu voia sa stea in scaunul de masina. Evident ca asa nu puteam pleca. Am stat 15 min si am asteptat sa-si faca facutele, am incercat diverse metode prin care sa o conving sa se aseze in scaun, nimic nu a functionat. La capatul rabdarii fiind i-am spus ca trebuie sa plec si ca daca ea nu vrea sa vina o las acolo ?. A functionat dar imi pare rau si acum. Stiu ca nu e ok, mai ales ca marea ei teama legata de gradinita e ca nu o sa merg dupa ea..dar, oameni suntem..

68. Ameninţarea cu abandonul este dintre cele mai crîncene care i se pot aduce unui copil.

69. Cum spunea altcineva aici sau pe facebook, cred ca reactia fetitei tale a reactivat durerea mai veche de a fi respinsa de mama ta si a iesit la suprafata copilul tau interior care are nevoie de afectiune si validare. Eu nu am copii, dar cand cineva ma raneste foarte tare, imi spun: nu din cauza lui plang, e o reactivare a durerii mai vechi din copilarie. Si asta cumva ma ajuta si pune lucrurile in perspectiva. Cred ca ceri prea mult de la Sofia si poate ti-ar fi util un listening partnership – e o metoda de care am aflat pe site-ul Otiliei Mantelers si care pe ea o ajuta sa fie mai echilibrata cu copiii.

    • Ioana a fost părăsită de tatăl ei. Mama ei, din câte am înțeles, a făcut tot ceea ce se putea face în situația respectiva.

70. Tot eu, mi-am adus aminte o faza cu tata, dar eram mai mare, poate 12 ani. L-am auzit plangand/scancind in fata mamei ca nu se poate abtine sa nu ma loveasca, ca il apuca un fel de nebunie si nu se poate stapani. Eram pe hol, oficial nu eram de fata. M-a cam marcat faza asta si e foarte greu sa definesc sentimentul – in acelasi timp m-a intristat si m-a dezgustat, de parca dintr-o data cineva mi-ar fi aruncat in cap toate gunoaiele lui. Si mi-a dat sentimentul ca sunt defecta. Dar eu am avut o relatie inexistenta cu tata, nu imi aduc aminte sa se fi jucat vreodata cu mine sau sa fi petrecut timp de calitate impreuna. Astazi refuz sa vorbesc cu el la telefon si vorbim (inevitabil) cand ma duc acasa, din pacate am inca asteptari de la mama, care nu intelege situatia si ma santajeaza uneori sa vorbesc cu el la telefon.

71. Articolul asta a generat multe comentarii, deci e de bine. Sunt curioasa insa cate din persoanele care te au acuzat aici aplica numai principii santoase cand vine vb de copiii lor. Fetita mea seamana la caracter cu Sofia, din ce am citit, si inteleg perfect ideea.

72. Buna Ioana. Te citesc de cativa ani si comentez destul de rar, mai mult din cauza faptului ca uneori nu sunt de acord cu ceea ce zici si prefer sa tac. Majoritatea scriu din pozitia de mame, dar eu as dori sa scriu cateva idei din pozitia de fost copil. Consider ca faci o munca extraordinara cu copiii tai si nu de multe ori m-am surprins gândindu-mă ca as fi vrut sa am parinti ca tine si sotul tau. In cazul de față sunt insa de acord cu majoritatea- copiii nu ne apartin iar reactia ta a pornit, cred eu, de la o neimplinire personala, si ai sperat ca Ioana iti va acoperi golul. E un pic de going over boundaries, atunci cand copilul nu avea chef de draganeala. Reactia ta nu cred ca a fost inteleasa pe deplin, sau nici pe jumatate. Aici revin la ideea de mai sus, ca scriu din pozitia de fost copil. Ai mei faceau si ei asa, iar eu nu intelegeam decat faptul ca am facut ceva rau, ca sunt gresita cu ceva (to have done wrong versus being wrong) si vroiam sa ma fac mica si sa dispar-una din (multele) rani copilaresti pe care inca incerc sa le repar cu terapie. Nu vreau sa te sperii, doamne fereste, dar poate ar trebui sa iei in considerare si varianta ca poate ai gresit aici.

73. Am citit cu atentie articolul, precum si comentariile, apoi m-am gandit la ce as putea scrie eu astfel incat sa ajute… N-am scris nimic, am inchis laptop-ul si mi-am vazut de treaba prin casa, in timp ce uneori imi venea prin minte un pasaj din articol (cel cu indiferenta Sofiei la vederea ta). Cateva ore mai tarziu, am recitit articolul, la fel de atenta la detalii. De data aceasta mi-au revenit in minte doua secvente „vechi”: 1) Voi doua pe canapea, tu insarcinata cu Ivan, cand ea te-a lovit cu piciorul in burta. 2) Momentul in care a rupt floarea stiind ca nu e voie, tu te-ai intors cu spatele sa pleci, ea a inceput sa planga, tu te-ai intors, ai luat-o in brate si i-ai promis ca nu vei pleca niciodata. Dupa aceste flashback-uri, mi-a venit in minte urmatoarea intrebare: Care este motivul pentru care ea iti provoaca suferinta… intr-un fel sau altul (direct sau indirect – ranindu-si fratele)? Pentru a obtine extra-atentie? Pentru ca nu mai e unic copil (razbunare/pedeapsa)? Pentru a observa reactii/testa iubirea)? (si lista poate continua) Cred ca ar fi bine de gasit raspunsurile (nu neaparat la intrebarile mele) cu ajutorul unui bun psihoterapeut. Recomand mai ales sa va vada/observe pe toti 4, doar asa va veti da seama de dinamica familiei, de rolurile (victima/agresor/salvator s.a.) pe care le adopta (sau nu) fiecare, in functie de situatie. Ganduri bune!

74. Eu cred ca se merge prea departe cu analizarea psihologica a familiei actuale si respectiv foste a Ioanei si a rolurilor…Sunt de acord ca probabil Ioana a gresit, insa sunt convinsa ca ea va gasi (sau a gasit deja, insa a avut o scapare, ca noi toti, de altfel) de a isi gestiona starea in asemenea situatii. Ii provoc pe toti cei care arunca cu pietre sa expuna si ei cea mai mare sau macar o greseala a lor pe care au facut-o de cand sunt parinti.

75. Wow. Eu nu vreau sa imi expun nicio parere legata de comportamentul tau. Cand am citit prima data articolul m-a emotionat fara sa ma apuc sa despic firul in 4 legat de traume si alte bla bla-uri. Nu stiu cum as fi reactionat in locul tau, dar azi m-am simtit prima data respinsa de bebelusul meu de numai 8 luni si m-a durut teribil. Eu sunt o persoana care isi exprima foarte usor sentimentele, ma simt bine cand zic cat iubesc si cand arat asta si fizic. Cand ii spuneam mamei si o intrebam daca ea ma iubeste imi zicea: „cum poti sa ma intrebi asa ceva. Nu iti arat zilnic?” . Si intr-adevar imi arata…. Prin felul ei de a face totul pt mine, de a ma hiperproteja, dar fara sa imi spuna litera cu litera. Eu desi foarte expresiva in cuvinte si gesturi am fost un copil care mi-am cautat repede independenta, iar pe mama am pierdut-o acum un an cand abia aflasem ca eram insarcinata, fara sa mai am sansa sa ii spun cat o inteleg.
    Dragostea pt bebele meu e nemarginita si cresterea lui pana acum nu a fost usoara, dar am trecut impreuna peste greutati ( probleme cu alaptatul, reflux, bacterie la stomacel etc) si mi-am sustinut vehement pozitia de a-l creste si a-i arata cat este de iubit ( tinut mult in brate, chinuit sa il alaptez exclusiv pana la 6 luni, practicat co-sleeping etc) si astazi dupa toate astea, dupa o zi mai obositoare impreuna, Teo al meu a fugit de la mine pentru a se duce in bratele lu’ tati. Desi stiu ca e nejustificat m-a trecut un fior de gelozie si m-am simtit respinsa. Nu am reactionat nicicum si nu stiu daca o voi face in viitor dar am simtit nevoia sa iti spun ca te inteleg si ca si sufletul unui mame conteaza si nu ar trebui ignorat.
    Scuze pt roman, cred ca aveam nevoie de o descarcare

76. ‘In spatele unei femei suparate se gaseste intotdeauna un barbat care nu stie ce naiba a mai facut ‘ …sau un copil…

77. sunt curioasa cate din cele care au comentat aici aplica macar pe jumatate si acasa din ceea ce inseamna empatie // educatie pozitiva?
    sfaturi goale putem sa dam cu totii, asa, din varful canapelei si cu piticii pe la bunici sau cu ei cu ochii in televizor.
    ceea ce s-a intamplat aici este absolut normal si ai fi nebun sa crezi ca ceea ce prezinta aici Ioana este toata viata ei.
    cu bune si cu rele, ea stie mai bine ce traieste.
    este alegerea ei sa ne impartaseasca o parte din viata ei.
    care din noi nu s-a enervat cel putin o data pe copilul din dotare?
    ce ne mai place sa dam in altii. Nu mai avem loc de propriile frustrari.

78. Buna printeso, tocmai ce am auzit de Corinne Maier, nu stiu daca tu stii despre ea… dar am citit un articol care mi se pare relevant pentru discutie:

    citat din el (scuze ca nu dau traducerea):

    „The child is a kind of vicious dwarf, of an innate cruelty,” she quotes novelist Michel Houellebecq in one of her chapter headings, and then describes children as base and amoral creatures.

    „Children are born to disappoint you,” she says. „Because we dream about wonderful children, but there are no wonderful children. They are people like me and you, and they fail, they do things you don’t expect, they dream of things you don’t even imagine, things that are pointless for you but not for them. So of course they have to disappoint you. Most children are difficult.”

    articolul e aici http://www.theglobeandmail.com/life/parenting/mothers-day/i-really-regret-it-i-really-regret-having-children/article1200668/?page=all

79. Nu am copii, dar sunt convinsa ca ai fost cum nu se poate mai ok in acea situatie. Nu e vorba de egoism sau de cine stie ce problema a ta. E bine ca cei mici sa stie ca si cei mari au sentimente. Esti un model, Printesa!