– Știi, eu simt exagerat totul… i-am spus. Pe mine mă dor lucruri care nu înseamnă nimic pentru alții, mă dor tare lucruri care pe alții îi dor puțin, mă sfâșie lucruri care alții îi dor tare… i-am spus.
– Ai fost dintotdeauna așa? m-a întrebat.
Mă privea fix în ochi, îi simțeam întrebarea pătrunzându-mi printre circumvoluțiuni, atrii și ventricule.
M-am gândit zece secunde. Mi-am adus aminte de mine la 11 ani, scriind pe pagina roz a unui jurnal gros: Mamă, tată, eu dacă mor, voi să nu plângeți. M-am văzut scriind și plângând la gândul că o să mor și ai mei n-or să plângă după mine, pentru că asta a fost ultima mea dorință.
– Da, cred că da. Mereu. Dar m-am și bucurat mai tare ca alții de orice. Mă bucură lucruri care pe cei mai mulți îi lasă indiferenți, mă extaziază lucruri care pe alții doar îi bucură. Sunt, des, cel mai fericit om de pe planetă. La fel de des, sunt și cel mai nefericit. Și da, îmi dau seama că simt exagerat. Partea bună e că în ultima vreme am fost 95% din timp cea mai fericită din lume, și doar 5% cea mai nefericită din lume. Dar tot mă gândesc uneori că poate sufăr de vreo boală, ceva…
Îl priveam încordată. Mă privea zâmbind. Nu spunea nimic. De ce nu spunea nimic?
– Aștepți să spun ceva?
– Da. M-aș bucura să aud că e normal, că sunt OK, că nu e nimic în neregulă cu mine, că o să fie bine.
N-am auzit nimic din toate astea. Liniște. O sirenă afară. O fi o femeie în travaliu? m-am întrebat. Băiat sau fetiță? Maternitatea e peste drum de biroul în care stăteam față în față.
– Cred că ești așa cum știi să fii.
– O să treacă?
– Vrei să treacă?
– Da! Nu.
Nu știu. E obositor să alerg între foarte bine și foarte rău, între preaplin și preagol, între durere ascuțită la fiecare respirație și smiorcăieli de fericire. Pe de altă parte, și să trăiesc fără toate astea… ar mai fi asta viață?
– Adevărul e că e foarte obositor.
– Dar nici nu te plictisești niciodată, așa-i?
– Așa.
– De ce ți-e teamă? m-a întrebat.
– De oameni. De pietrele din vorbele lor. De mine, că nu știu niciodată să nu sângerez când le iau în plin.
– Uite, dacă îți promit că o să te ajut să nu mai sângerezi și să nu te mai temi de oameni și de tine, o să te simți mai bine?
– Da, promite-mi asta. Deja mă simt ceva mai bine. De fapt, sunt aproape fericită, chiar acum, în secunda asta. Cred că o să și scap o lacrimă de fericire.
A râs.
– Așa o să facem. Uite, o să iei teama asta care-ți stă în cale acum, de care te împiedici, și o s-o așezăm lângă tine, nu în fața ta. O să mergeți la drum împreună, tu și ea, parteneri de călătorie. Ea e reală, există, n-o scoatem din schemă de tot, nu ne prefacem că nu există. Doar ne uităm la ea, îi dăm ce-i al ei și o invităm la drum. Ce zici?
– Sună dubios, dar are logică, hai să încercăm.
Ziua în care n-o să mă mai tem de alții va fi ziua în care mi se va schimba viața.
– Dar tu te lupți cu teama asta deja. O provoci. Vorbești lumii despre tine. Te citesc câteva mii de oameni, nu?
– Jumătate de milion într-o lună.
– Uau. Cineva ar putea crede că nu te temi deloc de pietrele din cuvintele celor în fața cărora te dezvelești.
– Dar tu știi mai bine. Tu știi că de fapt mă tem foarte tare, simt însă că vindecarea mea e aici, unde e frica cea mai mare.
N-a spus nimic. Mă scoate din minți când nu spune nimic.
– Spune ceva!
– O să fie bine.
Zâmbește. Zâmbesc și eu.
Sursa foto: femeie via Shutterstock.com
Dacă vrei sa conștientizezi ca situația ta nu este deloc cea mai grea din punctul ăsta de vedere, încearcă sa lucrezi o luna intr-un post care presupune interacțiunea cu oamenii. Gen call centrer la o companie de utilitati, ghiseu la ANAF, Posta sau altele asemenea pe care lumea le înjură din principiu.Nici n-aI idee cu câtă energie negativa te încarcă o zi de munca intr-un asemenea loc și cât de mult te consuma psihic.
Nu cred ca situatia mea e grea, n-am scris asta, n-am insinuat asta, nu ma plang.
Bine, Ioana. Mi-era necesar să fie puse aceste cuvinte pe hârtie, acum, nu altădată. Că prea-s catalogată anormală că simt așa, așa… exact așa cum ai descris.
*Cineva ar putea crede că nu te temi deloc…
… și totuși. Și cred că e firesc să îți fie teamă chiar și atunci când, dinafară, pare că n-ai nici un motiv pentru asta. Că suntem diferiți – și totuși, uite, atât de asemănători – și unii suntem hipersensibili, cum mi se zice mie, alții nici nu sesizăm unele aspecte, intonații, pietre, nu ne dor, nu ne lovesc. Dar cine, cum, unde e stabilită măsura, care este normalitatea la care ne raportăm, cum ar trebui să fim să ne încadrăm în… ce?
Da, cred și eu că acolo-i vindecarea, unde-i frica cea mai mare, și nu ignorând-o, ci privind-o în față, așa, cu toate riscurile.
Îți mulțumesc! 🙂
Cred ca numai oamenilor carora nu le pasa nu le este teama, nu simt, nu sangereaza, nu traiesc totul mai profund, nu cauta sensuri, scopuri, sa inteleaga cele ce traiesc, sa vada ce pot face ei mai mult, mai bine, mai frumos.
Este, intr-adevar o slabiciune, pentru altii, sa simti. Eu cred insa ca este o mare fericire sa fii mai mult decat o fiinta pur senzoriala si o imensa binecuvantare sa ai capacitatea de a trai mai mult, dincolo de simturi.
Un poem de-al meu (una dintre cărți poartă titlul Poemele Ioanei (2010))… drept răspuns la cea mai frumoasă postare de-a ta:
”Nu știu când versul a poposit
pe umărul Ioanei.
la a treia strajă a nopții
Ioana încă strângea poala cămășii albe
în jurul gleznelor
te chemase, te alungase de zeci de ori
până rămase ghemuită
în același loc
în care tu presărai spini
ea petale
apoi s-a făcut dimineață.
Ioana rătăcea pe poteca
pe care făcea un pas înainte
iar tu doi înapoi
am tras-o de mână
i-am arătat un drum lăturalnic
câmpul acesta e sălbatic,
i-am spus
Ioana, de acum vei păși
de-a dreptul
nu te opri până nu sapi
la temelia firului de iarbă
cu mâinile bătătorite
vei planta rădăcini
în pământul acesta sec
îl vei uda cu lacrimi
și nicio dimineață nu va fi la fel
pentru că tu vei fi mereu alta
să mă cauți în miezul de pâine
ascuns la sânul tău
să nu te pierzi, Ioana!
împarte un colț
de inimă
și scrie, Ioana,
scrie despre oameni
scrie despre singurătate
și de drumul tău
prin ea.”
Vai! <3 Multumesc! ce bine mi se aseaza pe suflet poezia asta!
Cu mare drag! Ești un om frumos, Ioana! De când te-am cunoscut la Caravana Empatiei din Buzău, te simt și mai aproape de suflet.
Sunt întrebări pe care mi le pun și eu, scrisul ajută, e o formă de terapie, iar când poți dărui și altora din ceea ce ești, cu atât mai mare e satisfacția.
Minunate versurile 🙂
Mie discutia asta imi pare a fi una cu un psiholog. Mi-a placut ce am citit si daca e asa, psihologul e unul foarte bun 🙂
Ioana, Ioana, atat de frumos scrii …. citind ultimele tale articole, eu am impresia ca esti pe cale sa patrunzi intr-o noua etapa a vietii tale, inca esti in cautare de ceva, de anumite raspunsuri, sa deschizi anumite usi sau doar sertarase din sufletul tau … as zice un fel de a doua adolescenta … sau poate ca ma insel, si e doar din cauza ca articolul asta, dar mai ales cel cu povestea intalnirii din fata librariei, imi aduc ecouri placute despre o anume Lorelei si romanele lui Ionel Teodoreanu …
Exista doua variante: fie stai in mijlocul furtunii, cu vantul care iti bicuie fata si frunzele care ti se prind in par, praf de nu poti vedea, panica si dezorientare totala, fie alegi sa vezi furtuna din casa cu o cana de ceai cu iasomie in mana, invelita in patura, cu muzica in surdina. In ambele variante esti prezenta si conectata la ce e in jurul tau, doar ca in prima suferi, iar in adoua alegi contemplarea si detasarea. Si faptul ca te detasezi nu inseamna ca simti mai putin, nu iti fie frica! Aseaza teama langa tine, priveste-o!
Si eu practic mult detasarea, o percep ca pe un mijloc de aparare impotriva suferintei, desi cei din jur o pot percepe ca nepasare, egoism s.a.m.d. E usor cand e vorba de straini, dar e foarte greu cand e vorba de cineva apropiat si nu-mi iese intotdeauna. Dar macar daca ma detasez de lucrurile negative ale altora (necunoscuti), reusesc sa ma descuc cu cele din familie pe care nu le pot ignora.
Cat despre chestiile negative indreptate direct spre mine foarte multe ma lasa rece, mai putin cele care provin de la oamenii foarte apropiati.
Buna! Care este motivul pentru care te pozitionezi si te expui asa? Sunt lucruri intime care tin de istoria ta personala, sensul vietii tale. Iti recomand o carte, poate o stii, The Man Searching for Meaning de Victor Frankl.
Am raspuns intrebarii tale in articolul de mai sus. 🙂
Am citit cartea, foarte frumoasa.
Imi suna foarte cunoscut ce spui. Incearca asta ca sa intelegi de ce https://www.amazon.com/Highly-Sensitive-Person-Thrive-Overwhelms/dp/0553062182
Si nu, nu se rezolva felul in care simti, poate doar felul in care reactionezi. Succes!
Dar ce te faci cand tu esti asa si omul tau e exact opusul tau? Nimic nu l misca, nici de bine nici de rau ,nici copil, parinti, nici iubire, nici nimic ?
Il inviti la terapie, sa scape de blocaje.
Cine este terapeutul care ti-a dat un sfat atat de frumos?
Simtim noi prea mult sau au ajuns ei sa nu mai simta deloc? E prea greu sa simti in fiecare zi … daca Doamne fereste o sa ne si pese de ceilalti? Nu simti si poti trece mai usor mai departe iti e viata simpla si n-ai nici remuscari.
Deci frica e acolo,e buna,merge si cu ea… corect,frica paroxista e buna,tot ce e exagerat e bun,ca daca asa e omul ce sa-i faci? Ce asteptari sa ai de la un om care spune din astea pe bani? Astia vorbesc ca in filmele americane, unde unul e facut praf si ei ii spui :everything is gonna be fine” si ala moare… stai linistita,esti perfecta,lumea e proasta si invidioasa, frica e un bonus pt cei care simt si traiesc „the real life”. Si,vezi,nu o lua cu rugaciuni, spovedit si alte din astea,e de retrograzi si minti inguste. Mintile late sunt in sec 21…deci totul va fi bine.