De ce nu funcționează pedepsele și de ce ar trebui să nu le folosim? (traducere după Alfie Kohn)

103 comentarii

1. Nu i-am pedepsit niciodata pe ai mei, nu a fost cazul, poate si pentru ca sunt mici si ii mai pacalesc uneori, cand chiar nu vor sa faca ce trebuie. Nu inteleg insa de ce sunt pedepsele atat de rele cand societatea noastra, a adultilor, functioneaza pe baza de pedepse si recompense. Nu mergem la serviciu de placere, ci pentru o recompensa (salariu), nu mancam sanatos pentru ca e gustos (sa fim seriosi, ciocolata e mult mai gustoasa ca salata), ci pentru evitarea unei consecinte (boala), nu lovim pe unii care chiar ar merita ca sa nu ajungem la puscarie si asa mai departe. Nu stiu daca prin metoda asta (explicat, empatie, etc) nu o sa cresc niste adulti pe care sa ii pedepseasca societatea sau viata mai tarziu. Mi-e teama ca atunci cand vor mai creste vor realiza ca acele consecinte naturale pot sau nu sa se produca (multi fumatori nu fac cancer, multi infractori nu sunt prinsi) si ca de multe ori calea mai rea e mai usoara, iar motivatia intrinseca pentru un comportament bun uneori nu e de ajuns. Stiu ca exemplu personal e necesar, dar cu tot exemplul impecabil al parintilor eu am facut destule prostii in tinerete

   • Pai, si suntem fericiti, noi adultii care mergem la serviciu pt recompensa sau ne abtinem de la ciocolata pt ca ne face rau?

     Sa stii ca exista si oameni care merg la munca de placere si care mananca ciocolata cat vor pt ca nu au probleme cu greutatea.

     Cred ca asta e genul de oameni care am vrea sa ajunga copiii nostri. Si eu sper sa fiu intr-o zi genul asta de om, de altfel.

   • Si daca la serviciu faci mereu greseli pt ca nu esti pedepsit esti mai fericit sau devii indolent? Si daca nu ai probleme cu greutatea esti indreptatit sa mananci multa ciocolata? Nu, nu e sanatos nici asa. Sustin ce zice Lia. Nu e ok sa-ti pedepsesti copiii, dar cum le arati consecintele faptelor lor fara ca asta sa fie considerata pedeapsa?

   • nu trebuie sa le arati consecinta atunci cand fac rau, trebuie sa le arati cum sa faca bine de la inceput.
     si sa insisti pana fac.

     scrie si in articol: daca tu crezi ca atunci cand il trimiti in camera pentru ca a facut o prostie el mediteaza la faptul ca a gresit si decide ca nu mai face, habar nu ai pe ce lume traiesti.
     tot ce se gandeste e cat de nedreapta e viata si cum sa faca sa scape de pedeapsa data viitoare.
     vorbiti de parca voi nu ati fi fost copii.

     pedeapsa atinge un scop dorit de parinte pe termen scurt, atat.
     pe termen lung eficienta ei scade, deci trebuie crescuta intensitatea, si in afara de asta distruge relatia dintre parinte si copil.

   • Tu presupui ca serviciu oamenii isi fac treaba…de frica. Adica muncesc ca sa nu fie pedepsiti. E trist foarte trist ca majoritatea gandesc asa.
     Eu una imi fac treaba pentru ca cunosc imapactul muncii mele. Stiu ca daca nu trimit un raport la timp, colegul meu va munci noaptea sa termine, seful lui va avea date gresite pentru a lua o hotarare si la final 10 oameni vor fi dati afara pentru ca pe mine m-a durut in cot cand le-am facut bugetul! (true story).

   • Nu e vb sa muncesti de frica, e vb sa iti dai interesul, nu sa o freci la rece. Pt astfel de oameni carora nu le pasa da e ok sa existe repercursiuni negative. Din fericire, eu imi iubesc jobul si nu tre’ sa ma verifice nimeni, eu verific pe altii pt ca in cel mai rau caz ,daca nu ne facem treaba, exista posibilitatea sa moara cineva.

   • Daca salata are ceva in plus pe langa frunze, ceva ulei si lamaie, iti garantez ca poate fi extrem de gustoasa. Mananc ciocolata, uneori fast food, dar nu as da o salata mare si bogata la pranz pe o ciocolata. Mi-e greu sa cred ca automat suntem atrasi spre ce e nesanatos sau spre excese. Ca doar daca suntem pedepsiti lucram cu spor. Cum ramane cu satisfactia de a fi bun la ceea ce faci? Cu dorinta de a realiza ceva bun? Pt mine a manca nesanatos e o toana, din cand in cand, ador mancarea bine gatita, cu ingrediente de calitate.

   • super tare raspunsul lui Robo. e pacat ca foarte putini dintre noi reusesc sa vada dincolo de situatia actuala. ca schimbarea in bine vine de la fiecare din noi, nu asteptand sa se schimbe mai intai cel de langa tine sau crezand ca degeaba te schimbi doar tu daca restul nu … de asta lucrurile merg inca prost pt ca vrem sa ne fie bine individual nu colectiv.
     Eu cred ca un copil crescut cu blandete si empatie, va ajunge un om bun care nu va fi asa usor ranit de cei care au avut parte de pedepse, tocmai pt ca stie de unde vine sau ce genereaza rautatea respectivei persoane.

   • Ce frumos ai exprimat ultimul paragraf 🙂 couldn’t agree more 🙂

   • Da, si eu as vrea sa mearga de placere la lucru. Nu cunosc insa pe nimeni in aceasta situatie. Chiar si cei care au transformat un hobby in meserie au ajuns sa se plictiseasca sa faca asta zilnic. Si inca ceva: in cazul in care ceea ce ii place copilului nu este o posibila meserie sau necesita talent (pe care poate nu il are) nu trebuie totusi sa ii explic ca cine nu munceste (de placere sau nevoie) nu mananca? Mi se pare ca in societatea actuala prea multi tineri sunt someri pentru ca asteapta posturi de directori si viata roz cu care i-au rasfatat parintii (adica daca nu iti place munca poti astepta si cauta ceva ce iti place). Sunt de acord cu cautarea unei solutii mai bune, dar pana o gasesti painea nu cade din cer (sau de la parinti) pentru tanarul rasfatat.

   • Motivatia intrinseca nu tine doar de placere, nu e musai sa mergi la serviciu doar pentru ca iti place. Poti merge ca sa inveti lucruri, sa cresti, sa schimbi lumea, sa faci bine, sa fii de folos.

     Uite, mie imi place mult jobul meu. Si cunosc multi oameni care isi iubesc serviciul!

   • Ioana, mulțumim mult de articol!
     Knowledge is everything!
     Lia, mie imi place ce fac foarte mult.. chiar m-am gândit ca si daca as câștiga la loterie tot as vrea sa fac asta;)

   • Atunci e cazul sa faci o schimbare mare: job, oras, domeniu.
     Stiu multi oameni care merg cu placere la servici dar au facut multe eforturi si sacrificii ca sa ajunga aici. Unii au renuntat la bani, altii la pozitie sociala, multi au plecat peste mari si tari, departe de familie si toti, dar absolut toti, si-au petrecut tineretile invatand si muncind pe branci.

   • Nu stiu altii cum sunt, dar eu merg de placere la lucru (am mers si fara sa fiu platita) si as alege oricand salata in loc de ciocolata pt simplul fapt ca imi place si mi se pare gustoasa mancarea sanatoasa. Surpriza, exista si astfel de oameni, chiar daca suntem o minoritate ( in crestere, sper eu).

   • Lia,ti-as da un like daca as putea 🙂

   • Din pacate, societatea este problema, nu copilul. Copilul se va adapta prin lectii de viata, dar asta nu inseamna ca trebuie sa il invatam noi gresit de la bun inceput doar pentru a fi „in ton” cu o societate care nu este corecta oricum, o societate pe care, chiar si noi adultii, am dori sa o schimbam. Asa ajungem sa crestem copii cu mentalitati gresite.

   • Ai perfecta dreptate, parentingul necondiționat al lui Alfie Koln va da gres. Eu am făcut un referat in facultate despre stiluri de parenting cu statistici si tot tacâmul(îmi pare rău ca nu il mai am) si stilul permisiv a fost cel mai dezastruos cu rata cea mai mare de delicventa juvenila la adolescenta. Tu ai scris din instinct, si ai scris FT bine, fa după cum ai scris. Ce exclud ei e ca stilul acesta de parenting ii va face pe copii inadaptabili in societatea noastră pentru ca vor fi pedepsiți cu note rele când nu vor avea chef sa învețe si vor fi ridiculizați de colegi când se vor crede mai grozavi ca alții sau dimpotrivă recompensați cu atenție când la randul lor vor fi drăguți cu colegii, exemplele sunt infinite.

   • Imi pare rau, dar vorbesti pe langa subiect. Noi discutam aici despre pedepse, iar lipsa pedepselor nu inseamna parenting permisiv.

     Nu mai incercati sa justificati santajul pe care il practicati cu copiii sustinand ca alternativa este o lume fara reguli in care totul e permis. Alternativa este o lume in care regulile sunt stabilite de parinti si respectate de copii (si de parinti) fara a recurge la pedepse, atat.

   • Robo,dimpotriva-discutam despre ce facem in situatia in care copilul nu respecta regulile stabilite.Deci,ce facem?

   • ai impresia ca exista asa, un raspuns general valabil si aplicabil tuturor copiilor si tuturor regulilor?
     sau ai impresia ca e usor sa fie parinte?
     daca-i tragi una la cur sau il ameninti ca il privezi de ceva ce ii place, da, e usor.

   • Robo, daca ti s-ar raspunde cu agresivitatea pe care o ai tu in comentarii poate ai mai renunta la soclul pe care te-ai urcat.
     Inainte sa rupi tastatura in doua pentru a-miservi raspunsul pe care il merit (ironia e intentionata) stai o clipa si gandeste. Auto analiza e buna, chiar daca din cand in cand iti mai arata si partile urate.

   • Trebuie sa ma intelegeti si pe mine. Am avut mai bine de 12 ore in care am explicat cat de bine am putut si cat de politicos am putut lucruri simple, atat de simple simple simple, incat mi-e si mie jena de mine insumi pentru ca de fapt stim cu totii despre ce e vorba.

     Iata despre ce e vorba:

     1. mare parte din parintii care bat si pedepsesc sunt depasiti de situatie si incapabili sa gestioneze altfel lucrurile.
     In loc sa recunoasca cinstit asta si sa caute ajutor, ei justifica bataia si pedepsele. Trist.

     2. Restul de parinti cred pur si simplu ca copilul trebuie batut si pedepsit pentru ca asa zice in Biblie.
     Nu mai am nimic de adaugat.

     Asa ca spre finalul unei zile care s-a terminat cu nevasta in strada la 1 noaptea, s-a terminat si rabdarea mea.

   • Robo, toti suntem frustrati si amarati si tristi… si furati. Furati de viitor, furati de speranta, furati de sansa de mai bine. Si desi nu putem face individual nimic (si se pare ca nici ca multime nu facem mare lucru.. 🙁 ) tot ce putem face acum e sa fim uniti, sa ne crutam reciproc. Vezi tu, eu cred – sau vreau sa cred- ca cei care se intalnesc aici nu sunt acei parinti care abia asteapta un motiv sa-si articuleze copii, sau carora le face placere sa ii pedepseasca. Vreau sa cred ca aici se intalnesc parinti care fac tot ce pot pentru copiii lor, care vor sa-i vada fericiti si impliniti. Poate de asta, cateodata, pica foarte greu acuzele si agresivitatea din unele comentarii. Rolul de parinte vine oricum cu o mare spaima ca vom gresi acolo unde conteaza cel mai mult – in relatia cu copilul. Nimeni nu are nevoie de o doza suplimentara de vinovatie. Haide macar aici sa ne crutam reciproc!
     Ca fapt divers, toti cunoasteti genul ala de discutii din parc, intre mame (in general, tatii nu sunt exclusi): eu fac asa, asa e cel mai bine!! Nu faci ca mine => gresesti amarnic si-ti nenorocesti copilul! Ei bine, comportamentul asta vine din nevoia de validare, din nevoia de confirmare ca ceea ce faci ca parinte e corect. Doar ca foarte putini isi dau seama de driverul din spatele comportamentului, astfel incat in fata apare doar acuza si/sau invinovatirea, ceea ce nu serveste nimanui, cu atat mai putin copiilor.

2. Sunt de acord cu ceea ce spui tu, dar se pare ca deja, in societatile nordice unde se aplica cu sfintenie acest tip de relatie intre parinti si copii, sunt mari probleme de adaptare si autonomie ale tinerilor adulti la societate, ale celor care trebuie sa paraseasca „cuibul” si sa-si ia zborul in viata deoarece acest tip de comportament fata de copil ii seteaza un nivel al rezistentei la frustrare foarte scazut.
   Si, dupa cum bine stim, societatea adultilor nu este deloc un loc cald, primitor si pozitiv, unde este loc de negocieri win-win sau de compromisuri, unde se ofera explicatii pentru un anumit tip de decizii.
   Iar acesti tineri adulti se trezesc intr-un mediu ostil, agresiv caruia nu stiu sa-i faca fata. Iar unii clacheaza si platesc cu sanatatea lor mentala sau chiar cu viata.
   Asa ca… nu stiu cum e mai bine…

   • Toleranta la frustrare este foarte importanta dar ea nu se construieste prin pedepse ci prin invatarea disciplinei si a auto-controlului.
     Adica prin incurajarea copiilor sa faca singuri lucruri pe care sunt capabili sa le faca singuri, cu un efort rezonabil din partea lor.
     De exemplu, incurajezi copilul sa se imbrace singur de la 3-4 ani, chiar daca ii ia mai mult timp decat ti-ar lua tie sa-l imbraci.
     Sau il inveti sa-si faca ordine in lucruri. Sau sa nu te intrerupa atunci cand esti angajat intr-o alta conversatie sau faci ceva.

     La extrem, training pentru toleranta la frustrare inseamna ca ii pui o bucatica de ciocolata pe masa si ii spui ca are voie sa o manance peste o ora. Sau ii dai telecomanda si ii spui ca are voie sa se uite la desene doar 15 minute, peste 1 ora.
     Nu creezi toleranta la frustrare daca il pedepsesti pentru ca a mancat prea multa ciocolata sau ca s-a uitat prea mult la desene. Cu pedeapsa creezi doar resentiment si rezistenta la pedeapsa, deci va trebui sa maresti intensitatea ei.

   • Eu mi-am dezvoltat toleranta la frustrare mai ales ca adult in traficul din Bucuresti :). Astia mici ai mei si-o dezvolta asteptand la semafor, asteptand sa termine toata lumea de mancat la masa, cautandu-si jucariile, etc. Nu cred ca pedeapsa ar ajuta aici. Daca vad ca n-au toleranta la frustrare ca adolescenti le iau un tel ca internet foarte lent :))))

   • Din tot ce am citit, problema acolo nu este lipsa pedepselor (despre care inca nu s-a demonstrat nicaieri ca ar avea rezultate negative), ci lipsa limitelor si a responsabilitatii.

   • @ Sofia, va mai curge multa apa pe Dunare pana cand vor ajunge si parintii romani la concluzia ca daca o chestie vine din America, nu e neaparat buna, dar cred ca inca mai persista mirajul asta. Problema dupa cum o vad eu este ca multi parinti din generatia actuala 30-40 de ani au fost crescuti cu niste metode care le-au lasat niste traume afective care ii fac sa adopte modele complet opuse in modul de crestere al copiilor. Rar gasesti un echilibru intre „now and then” pentru ca, sa fim serios nu tot ce e de atunci e rau, asa cum nu tot ce e acum in trend e bun.
     Mai mult, mi se pare … nici nu stiu cum sa zic … periculos (?) sa aplici metode dintr-o parte a lumii intr-o cu totul alta parte. Or fi copiii la fel pana la un punct, dar societatea noastra si cea americana sunt atat de diferite incat mi-e teama ca niste copii crescuti dupa parerile unor americani nu vor fi destul de bine pregatiti pentru societatea romaneasca. (Comparam desigur aspectele pozitive ale celor doua, sper ca se intelege.)

   • multumesc, tocmai ai spus despre mine ca sunt un spalat pe creier care nu poate evalua critic ceea ce citeste si care inghite pe nemestecate orice doar pentru ca vine de la americani.

     sper ca nu ai sarbatorit niciodata Valentine’s Day.

     PS parintii mei nici nu m-au pedepsit, nici nu m-au batut

   • Imi pare rau daca te simti jignit, pe bune. Dar am scris intentionat „multi parinti” nu „parintii”, nu „toti parintii”, de ce ai ales sa te regasesti intre acei „multi”? Eu nu stiu daca esti sau nu (sper ca nu), dar stiu ca exista destui parinti obsedati de Alfie asta zici ca ar fi God’s gift to human kind.

     Daca chiar vrei sa detaliez, uite: extrema mi se pare cand vesnic unele (a se remarca „unele”, nu „toate”) mame de azi sufera de pe urma faptului ca pe vremea noastra mamele stateau foarte putin acasa cu copiii si acum cand le-a venit randul, nu doar ca stau doi ani, dar mai sunt si unele care renunta de tot la joburi ca nu cumva sa se desprinda de copil si sa-l traumatizeze si ajung sa nu mai stie altceva in viata asta in afara de copil. Asta mi se pare extrema cea mai de neinteles pentru mine din domeniul parentingului. Nu cred ca e cazul vostru.

     PS. Mie imi plac toate sarbatorile, nu-mi pasa de unde provin. Si n-am o problema cu America sau cu americanii.

     PS As fi curioasa cum ar fi daca dupa ce trece trendul asta cu AP ar incepe sa ajunga si in zona asta modele de educatie de la japonezi. Daca ar „prinde” sau nu, pentru ca evident si acel model e diferit si de al nostru si de cel al americanilor.

   • nu e vorba ca m-am simtit eu jignit, e vorba ca faci presupuneri nefondate.
     in primul rand ca realitatea e ca in peste jumatate din familiile romanesti copii sunt batuti, asa ca majoritatea parintilor fac exact ce au facut parintii lor, nu opusul cum ai zis tu.
     deci acestia sunt „multii parinti” – aia care isi bat copiii; si sigur ca mai sunt o gramada care nu ii bat, dar ii pedepsesc.
     acestia sunt majoritatea, probabil pe la 80%.

     sunt si din cei care vor sa faca exact opusul pentru ca au fost traumatizati, adevarat, dar asta n-are nimic de-a face cu importurile americane, ca opusul unei copilarii pline de bataie si de abuzuri este, pur si simplu, o copilarie fara bataie si fara abuzuri. Nu ai nevoie sa citesti teorii de parenting daca pe tine te-au traumatizat parintii cu bataia si tu nu vrei sa faci asta copiilor tai.

     aia care au adoptat modelele astea mai moderne sunt minoritari, dupa cum se vede si din reactiile la articole ca cel de fata.
     unii le-or fi adoptat si pe nemestecate, nu zic nu, dar nu stiu daca multi sau putini.

   • Lăsa,Robo,sunt doar niste cuvinte pe un ecran,nu ai de ce sa te simți jignit de spusele unui necunoscut pe Net

   • :))
     intr-un fel, e simpatic cum stai tu si citesti, nu zici nimic de cele mai multe ori insa cand prinzi ocazia – pac! imi dai cate una peste nas.
     nu m-am simtit jignit de ce a spus Rox, voiam doar sa ii arat ca cineva ar putea sa ia si asa cuvintele ei.
     raman la parerea ca e absurd si inutil sa te simti jignit de ce spune un necunoscut pe net, chiar daca iti spune tie personal.
     daca nici macar nu iti spune tie personal, ci face o afirmatie la adresa unei categorii in care te incluzi, e aiurea de tot.

   • Ha-ha. Cum, Robo, cuvintele „sunt doar niste cuvinte pe un ecran,nu ai de ce sa te simți jignit de spusele unui necunoscut pe Net” inseamna dat peste nas? Ca aceste cuvinte din ghilimele sunt ale tale, spuse unei comentatoare cu alta ocazie, cand ea s-a plans ca ai jignit-o. Adica tu i-ai dat peste nas?

     Si unde a scris Ioana regula „Puteti sa va exprimati o parere diferita de a lui Robo doar dupa ce lasati un numar de X comentarii pe blog”? Oricum, eu am scris in ultima saptamana comentarii la articolul acesta

     http://www.printesaurbana.ro/2017/01/spatiul-ideal-in-care-ne-crestem-copiii.html#comments

     si acesta

     http://www.printesaurbana.ro/2017/01/exista-dragoste-gresita.html

     Deci concluzia ta „nu zici nimic de cele mai multe ori” e ciudata.

     Si cand am scris mai multe comentarii, la articolul acesta

     http://www.printesaurbana.ro/2015/03/cand-o-fetita-vrea-sa-se-marite-cu-alta-fetita.html

     ai fost nemultumit „nu inteleg de ce persisti, avand in vedere ca nici tu, si nici ceilalti care cred altfel decat tine, nu o sa-si mai schimbe parerea pe subiect, dupa ce s-au scris deja peste 450 de comentarii. „

   • Roxana, sa stii ca noi lipsa pedepselor o aplicam oricum din instinct, si stiu multi.parinti care o fac. Nu urmam orbeste nici un expert, intamplatoru omul zice ce credem si noi.

     Si AP nu prea are legatura cu subiectul, aici e vorba despre respect, nu de stil de parenting.

3. Nu știu cum s-a întâmplat de mi-a căzut in mâna cartea „Parenting necondiționat” înainte sa am copiii, mi-a confirmat părerile personale, apoi am citit tot ce era in ea la bibliografie si la ce se mai făceau referiri, am o mini-biblioteca si doar din hobby la început. Așa ca pentru voi cei care nu sunteți convinși de beneficiile pe termen lung ale parentingului fără pedepse si mai Spuneti „nu știu cum e mai bine” e de-ajuns sa citiți studiile, cazurile reale prezentate, specialiștii.. siiii uite așa se va elucida misterul:) Spre binele copiilor noștri, si ce e mai important de atât?

4. Eu cred ca nici o forma de exagerare nu e benefica pe termen lung,nici pedeapsa zilnica,nici lipsa ei totala.Cum spunea si Lia (cu a carei parere sunt de acord) uneori consecintele naturale nu se intampla;deci cred ca e normal ca,in anumite situatii,consecintele sa fie aratate direct de parinti.Si sunt convinsa de faptul ca nefericirea si frustrarile nu au ca baza pedepse izolate ci repetate,un comportament parental abuziv. Poate pedeapsa asociata unei actiuni negative ma face sa ma feresc a repeta acea actiune.Si nu cred ca toti copiii mint pentru ca le este frica de un parinte abuziv,ci pentru ca realizeaza ca au facut ceva gresit si prefera sa ascunda,le este runsine;cred ca e un comportament cumva normal.
   Consider ca un om echilibrat intelege ca fericirea nu vine doar din ceea ce faci,ci si din cum ceea ce faci se reasfrange asupra altora.Cum spunea Robo, poate nu esti fericit cu jobul,dar salariul cu care ii oferi familiei o viata buna,cred ca iti da macar motive de bucurie.
   Oricum,cred ca indiferent ce cai de parenting alegem,copiii vor avea mereu ceva sa ne reproseze,deci rabdare si intelegere sa avem:))

5. Dupa ce am citit nu stiu cate carti de parenting la primul copil am realizat ca cele mei multe dintre ele, inclusiv cea a lui Kohn, sunt un mare bol de vinovatie care se revarsa asupra parintelui ca nu stie sa explice fara sa ridice tonul, sa pedepseasca sau sa mituiasca. De multe ori consecintele actelor „imperfecte” ale parintelui sunt dramatice, copilul va fi afectat ireparabil, pe termen lung. Totul se intampla pana la 6 ani, ba pana la 3. Uitam, insa, ca aceste carti sunt niste opinii. Opinii de specialist, avizate, dar niste opinii. Iar argumentele din carte sunt cautate special sa sustina teza si rareori sa formeze un tablou echilibrat. Sunt de acord ca trebuie sa ne educam, dar sa luam totul cu un praf de sare si sa atribuim mai mare importanta instinctelor noastre. Un sentiment exarcebat de vinovatie si un comportament calculat si fals face, cred, mult mai mult rau decat un time-out. Si mai uitam ca suntem diferiti si noi, si copiii nostri. Ca mama a unui copil cu dislexie si dispraxie care natural dau nastere unei anxietati crescute am regretat enorm (alt drop de vinovatie) ca am asteptat pana la 6 ani sa aplic mita, si sa ofer recompense pentru atingerea unor obiective. Incurajarile au limitele lor si uneori conditioneaza, fara mare progres in dezvoltare. Poti sa explici de mii de ori importanta si placerea cititului, poti sa dezvolti dragostea pentru povesti, dar cand vine vorba sa pui pixul in mana copilului dislexic ca sa scrie cateva cuvinte si imbratisarile nu functioneaza, ofer acea figurina Rainbow Dash. Si da, sunt momente cand amenintarea functioneaza sa iasa din cochilie si sa incerce ceva pt prima oara, ca mai apoi sa avem prilejul sa analizam si sa vedem ca n-a fost sfarsitul lumii ca a incercat ceva nou. Si apoi devine mandra ca a incercat, capata curaj sa continue si sa dezvolte o abilitate. Nu totul e alb si negru.
   Daca generatia noastra a fost lipsita de afectiune, generatiile noului mileniu (alte studii arata) sunt extrem de sensibile si fara capacitatea unei dezbateri reale. Prea multe lucruri care ii ranesc mult prea usor. Un exemplu foarte bun ca e bine sa cauti informatii diverse si sa nu aderi la principiile cel mai des intalnite in carti vine din nutritie. De la mijlocul anilor 70 s-a tot sustinut ca grasimea e nociva si creste semnificativ riscul bolilor vasculare (teorie plecata de la un singur specialist, care se intampla sa fie dr presedinelui Nixon) si s-a dat nastere unei intregi clase de produse low fat. Existau studii in paralel ca nu grasimile (care au un rol deosebit de important in dezvoltarea creierului la copii – aviz celor care prescriu lapte semi degresat celor mici) ci zaharul e dusmanul nr 1, dar abia recent s-a produs o schimbare de atitudine, iar ingredientele produselor procesate au ramas ancorate in vechea teorie

   • Super argumentat Cata Roșca!

   • Perfect de-acord !!

6. hai sa facem o disectie a subiectului. Plec de la premisa ca nu detin adevarul absolut si ceea ce spun este modul in care vad eu lucrurile ca mama, fost copil pedepsit inclusiv in cazuri in care meritam recompensa. Exemplu, bataie luata pt „minciuna”, minciuna fiind ca am ascuns ca luasem un 10 ca sa ii fac bunicii o surpiza. Cum o luati pe asta? pedeapsa pt principiu? Evident ca nu a functionat pedepsirea extrema, pt ca m-a dus exact la ce spune in studiu, si anume sa invat sa ascund chiar si cele mai nevinovate pacate de frica bataii. Ca mama nu aplic pedeapsa corporala pt nimic, nici pt mici prostioare in casa, nici pt note mici la scoala, nici pt un comportament „mai putin perfect” in casa sau societate, pt ca merg pe principiul ca un copil nu se naste invatat ci trebuie „construit”. Il construim noi, incepand cu comportamentul si respectul fata de altii si terminand cu educatia scolara. Pt a obtine cele mai bune rezultate, parerea mea, copiii trebuiesc responsabilizati. Cu siguranta nu ii responsabilizam lasandu-i de capul lor dar nici cu batai sau pedepse emotionale. ii responsabilizam prin exemplu (al nostru adica), prin a le explica si re-explica principiul „actiune-reactie” si mai ales, atunci cand le cerem ceva, ca nu e neaparat in folosul nostru ci pt binele lor. Bineinteles ca asta functioneaza mai putin cu copiii mici care au o putere de intelegere limitata, dar, caramida pe caramida se cladeste. Exista insa momente cand pedeapsa este, sau poate fi, o buna exemplificare a principiului „actiune-reactie”. Nu vorbesc aici de pedepse corporale sau emotionale grave (gen amenintari de abandon, alienarea sentimentelor noastre fata de ei etc, vezi „nu te mai iubesc”) ci de o simpla negare a ceva ce isi doresc, iar asta poate fi mai putin tv, acces limitat la telefon/pc/tablet,pt copiii mai mari, sau jucaria preferata/orice alt obiect dorit, pt copiii mai mici, Garantez ca nu raman nici traumatizati, nici nu trebuie insaprita pedeapsa data viitoare si nici nu le facem nici un rau, ii invatam doar ca la orice actiune in viata, indiferent ca e copil sau adult, exista o reactie. A fost un moment cand fiica mea, pe la vreo 7 ani, refuza sa mearga la scoala. Am incercat cu explicatii, am incercat sa inteleg de ce refuza, am ajuns al concluzia ca nu se intampla nimic rau in clasa, luase doar „exemplu” de la alta fetita care refuza sa intre in clasa iar parintii nu rezistau al plansetele ei si o luau acasa. Ca orice copil, a luat si a mea exemplu. I-am zis, ok, hai sa facem cum vrei tu, nu mai mergi la scoala, care e un „must”, nu mai merg nici eu al munca, care e tot un „must”. Consecinta a fost ca am stat acasa cu ea doua zile in care i-am refuzat cererile a iesi in oras, de a cumpara dulciuri pe motiv ca daca nu merg la munca nu avem nici bani. Conlcuzia ei dupa doua zile a fost: ok, nu ne place dar hai sa ne intoarcem la ale noastre, tu cu munca eu cu scoala. A fost o pedeapsa? poate ca da, eu am vazut-o ca o exemplificare ca da, putm face ce vrem, dar vor exista consecinte. Daca esti ok cu asta, da-i inainte, daca nu, accepta-ti responsablitatile. Si a functionat. Cam asta e principiul pe care m-am bazat in cresterea ei. Rezultatul este ca acum, la 12 ani aproape, nu este nevoie sa o verific, sa trec in urma ei sa vad ce a facut cu scoala, studiile, notele, isi asuma responsabilitatile si consecintele. Nu o cert niciodata pt note, ea singura si le balanseaza, cateodata nu are chef sa studieze ceva anume, data viitoare invata la perfectie. Sa nu va inchipuiti ca fii-mea nu mai face si figuri sau ca nu are momentele ei de rebeliune, bineinteles ca da. Iar cand le are, o las in pace sa ii treaca, iar apoi vorbim, vorbim si iar vorbim pana ne lamurim. Iar cand nu le lamurim, le accept asa cum sunt. E dreptul ei, ca fiecare, are si ea momentele ei de nervozitate. Nu exista parinte perfect asa cum nu exista nici copil perfect si nici noi, nici ei, nu suntem gata pregatiti pt asta. Nu ne nastem invatati. ne descoperim pe noi si pe ei pas cu pas, ne pliem unii pe altii. Crestem impreuna cu ei. iar cel mai important e sa ii ascultam, sa ii observam, sa ii intelegem si mai ales sa realizam ca noi ii cladim. Asadar atentie. Cheers! ah…uitasem…nu devenim parinti cu ajutorul cartilor, fiecare copil e diferit si nu exista teorii aplicabile tuturor. Copilul trebuie ascultat cu inima si crescut sa fie fericit! iar asta nu ne invata nici o carte.

   • mai oameni buni.
     „Nu vorbesc aici de pedepse corporale sau emotionale grave (gen amenintari de abandon, alienarea sentimentelor noastre fata de ei etc, vezi „nu te mai iubesc”) ci de o simpla negare a ceva ce isi doresc, iar asta poate fi mai putin tv, acces limitat la telefon/pc/tablet,pt copiii mai mari, sau jucaria preferata/orice alt obiect dorit, pt copiii mai mici”

     deci tu vorbesti de „o simpla negare a ceva ce isi doresc”, iar apoi dai exemple preponderent de lucruri care sunt oricum nocive pentru copil daca sunt in exces.

     cat de incredibil de gresit e asta:
     1. lasi copilul sa se obisnuiasca cu lucruri despre care stii ca nu sunt bune pentru el daca sunt in exces
     2. il pedepsesti dupa aia refuzandu-i accesul la lucrurile de mai sus
     3. sustii ca asta este o ilustrare a principiului „actiune-reactiune”, cand de fapt este o ilustrare a principiului numit „santaj ordinar”
     4. eu ma sufoc de frustrare ca nu intelegi cat de gresit e lantul de cauzalitati de mai sus.

     copilul nu ar trebuie sa fie atat de atasat de televizor, tableta, jucarii si etc incat sa resimta lipsa lor ca pe o pedeapsa ; poate fi atasat de o anumita jucarie, dar nu de jucarii in general.
     copilul trebuie sa fie atasat de parinte, nu de lucruri care provoaca dependenta (da, si jucariile in exces au unele din caracteristicile dependentei, si anume faptul ca daca sunt in exces, le scade considerabil capacitatea de a produce bucurie)

   • Ti se pare un atasament exagerat daca un adolescent are un serial pe care il urmareste o data pe saptamana? Sau daca adolescenta are un actor preferat si cand se nimereste la tv un film cu el o data la nu stiu cate luni ar vrea sa-l vada? E dependenta asta?

   • Pai, nu mi se pare. Dar nici nu poti pedepsi un adolescent refuzandu-i accesul la un serial saptamanal, este o idee de pedeapsa la care un adolescent probabil ar rade.
     Pentru ca-l poate vedea oricand de pe net, de ex. la un coleg, in timp ce chiuleste de la ore.

     Acolo era vorba de copii mici care consuma tv/tableta frecvent si nu au alternative in caz ca parintele taie accesul.

     Oricum, eu nu vorbesc de adolescenti, ca sunt animale diferite si complicate. Pe ei nici nu prea ii mai poti santaja cu multe lucruri, in afara de sustinerea materiala (adica bani).
     Eu vorbesc de copii pana in adolescenta.

   • Na, mi-a fost lene sa mentionez ca e vorba de experienta mea personala de adolescent de acum 15-20 de ani cand habar n-aveam ce-i aia „vazut filme pe internet” si daca ratai un episod sau un film era bun ratat, nu se stia cand mai prinzi o reluare 🙂

     Cu bani nu m-au stimulat sau amentintat niciodata. Never ever. Nici in raport cu notele, nici cu participarea la treburile casei.

     In ziua de azi probabil ii tai netul sau ii iei bateria de la smartphone sau ceva de genul :)))

   • perfect, ii tai netul si asa il faci sa ia bacul.
     la facultate ce ii mai tai? ca el invata doar de pedeapsa, deci trebuie sa il ameninti ca ii tai banii, corect?
     perfect, termina si facultatea.
     dupa aia ce ii mai tai?
     evident ca e nevoie sa ii mai tai ceva, am stabilit deja ca vorbim de un om care tot ce a facut bun a facut pentru ca l-au constrans parintii sa faca.
     sau dupa aia nu te mai intereseaza, ca e mare?

   • Daca ajunge la facultatea care ii place, nu cred ca se mai pune problema de constrans sau de impins de la spate. Cel putin eu asa am simtit, ca o fac pentru mine, nu pentru ei; in sfarsit faceam ceva ce-mi placea, nu mai era nevoie sa ma motiveze sau sa ma constranga. M-au ajutat sa ma pun pe drumul pe care mi-l doream de pe care as fi cazut sau pe care nici n-as fi ajuns daca nu m-ar fi sustinut ei.

   • cred ca e evident ca vb de doua chestii diferite, si anume de doua varste diferite. Nu era deloc vorba de copii mici cu acces la internet/tv ci la copii de la 7 ani in sus, adica varsta cand am inceput sa procedez asa cu fii-mea. Si cu siguranta o sa imi zici ca e gresit la varsta aia sa ii dai acces la net, ma avantajez rapid si iti spun ca din moment ce de la 7 ani face informatica la scoala, ar fi fost absurd sa ii tai pc-ul acasa.
     apoi : pc.1:” lasi copilul sa se obisnuiasca cu ceea ce stii ca ii face rau in exces”: nu, are 12 ani acum si de la 7 ani ratia de tv/net este masurata, deci nu in exces;
     pc2: da ii tai din ratie atinci cand consider ca este nevoie;
     pc.3 nu este „santaj ordinar” pt simplu motiv ca nu ii tai mancarea, casa, patul, dreptul la a se odihni, juca, ci ii tai din „bonusuri”, indiferent ca asta inseamna cele 2 ore de tv sau o praji in oras (cum dadusem exemplu in texul de sus).
     daca tu consideri ca responsabilizarea copilului dupa varsta de 6, 7 ani este gresita, nu ai decat sa iti urmezi principiul. Eu am facut-o si te asigur ca fata mea nu e nic itraumatizata, nici nefericita, din contra. este un copil fericit, un copil care stie sa masoare cu justa importanta lucrurile din jur precum si privilegiile.
     acuma, daca tu vb de copii mici de 2, 3 ani iar eu de copii mari e evident ca nu fucntioneaza aceleasi principii. Eu am avut noroc de copil intelegator si nu a facut niciodata „prostii”. S-a comportat ca orice alt copil, trasul pe jos cu una alta, izbitul de nu stiu ce, spartul din greseala, cate un moft la mancare, etc. Nimic iesit din comun care sa ma faca sa imi pun problema cum sa procedez. Nici nu vad de ce ar putea di pedepsit un copil atat de mic.
     in alta ordine de idei, Robo draga, nu te sufoca de indignare nici de frustrare pt ceea ce am scris eu, pt ca este absolut experienta mea care nu e sau nu trebuie sa fie general valabila. Bineinteles reciproca e valabila. Noi, prin varsta de 2, 3 ani am trecut cu bine. Greul vine dupa. Cheers!

   • imi pare rau, nu ai cum sa construiesti o relatie functionala cu copilul tau daca folosesti santajul.
     pentru ca de santaj e vorba, oricum ai da-o.
     ce numesti tu „bonus”, la circ se numeste „zaharel”: daca animalul face ce vrei tu, ii dai zaharel; daca nu face ce vrei tu, nu ii dai zaharel. De mancare ii dai oricum, la fel si adapost, dar daca vrea „bonus” trebuie sa faca ce vrei tu.

     „daca tu consideri ca responsabilizarea copilului dupa varsta de 6, 7 ani este gresita, nu ai decat sa iti urmezi principiul.”
     nu, eu nu numai ca nu consider ca responsabilizarea copilului dupa 6,7 ani este gresita, eu consider ca responsabilizarea copilului trebuie inceputa de la 2 ani.
     doar ca responsabilizarea nu se face prin constrangere, este o contradictie in termeni aici: nu poti fi responsabil cand faci ceva daca o faci constrans. Responsabil inseamna ca este alegerea ta, ca asa ai decis tu ca e bine, nu ca te-a obligat mama.
     Responsabilizarea se face altfel, dar nu mai are rost sa explic ca am explicat destul.

     mi-ar placea foarte mult sa intelegeti ca daca nu pedepsesti copilul nu inseamna ca-l lasi de capul lui, sa faca ce vrea.
     este de fapt, o interpretare rau-voitoare aici, ceea ce se numeste „falsa dilema”; copilul trebuie sa nu fie pedepsit si trebuie sa fie responsabilizat, nu e nici o contradictie aici.

     atentie, nu era vorba de indignare, ca fiecare este responsabil (!) si liber sa aleaga felul in care-si creste copilul – nu am eu treaba cu alegerile personale ale altora.
     era vorba de frustrare, da, pentru ca nu reusesc sa explic asa incat lumea sa vada ce e gresit.

   • gizas, care constrangere? am scris in texul initial ca eu nici macar nu o controlez pe fii-mea la note, studii, etc, inchipuie-ti daca o constrang!! si da, nu o controlez pt ca reponsabila, a inteles pefect care e treaba cu scoala si cu viitorul. Nu am fost ever nevoita sa o constrang. Am fost nevoita sa ii tai ratia de tv de exmplu, cand la a ‘nspea vizita la vecina de sus, pretenutza ei, a refuzat sa vina casa dupa alea 2 ore de stat la ei, ore stabilite in precedenta. S-a intors acasa mai tarziu decat de obicei, rezultat i-am taiat din tv. Ce e anormal aici? Bieninteles ca i-am explicat motivele adica scoala de a doua zi, oamenii aia au si ei progrmaul lor etc etc, asta de la bun inceput. ok, n-a tinut cont, i-am taiat tv-ul. Ce e asta, constrangere? nu, e invatarea bunului simt. Cat a respectat regula nu i-a zis nimeni nimic, cand nu a respectat-o, a avut consecintele ei. Alt exemplu: da, i-am luat telefonul pt doua zile dupa ce s-a bagat pe chat intr-o cearta intre doua colege, rezultatul fiind ca s-a certat cu ambele. Practic s-a bagat in treaba altora. Si chestia asta era inclusa in pachetul de conditii cand a primit telefonul. E gresit? o fi, in viziunea ta. Au si ei derapajele lor chiar daca sunt responsabilizati. Si acolo intervenim noi. E frustrant si pt mine faptul ca nu reusesc sa te fac sa intelegi ca exista mai multe prisme prin care poate fi vazuta chestiunea asta, prisma insemnand varsta copilului si „felul” copilului, si ca ceea ce pt tine e valabil la 3, 4 ani, pt un copil de 10, 12 nu mai e. Anumite „costrangeri” sunt necesare, altfel iti asiguri o adolescenta turbulenta. Sunt situatii complet diferite, copiii au mintea complet diferita la varstele astea, drept pt care nu e aplicabil la 10 ceea ce e la 4. Incearca sa treci peste limita asta.

   • Nici eu nu sustin pedepsele corporale. De altfel este si infractiune sa lovesti copilul. Asadar unii ii invata sa respecte regulile comitand ei insisi infractiuni. Dragut exemplu! Eu spuneam ca exista drepturi (integritatea fizica, hrana, adapostul) si privilegii (desertul, tv, tel, iesiri). Acestea din urma pot fi retrase conditionat de comportamentul lui. Am vazut asta intr-un film, ii explica mama fiului adolescent ca desi are dreptul la adapost, intimitatea este un privilegiu, astfel ca ii confisca usa de la.camera sa :)))

7. Eu cred in educatia bazata pe respect, dar asta difera de la familie la familie. Copiii sunt crescuti in functie de zona, in functie de situatia finaciara, in functie de documentarea buna sau nu a parintiilor,de ceea ce acestia vor sa vada si sa creada, de ceea ce acesti au de oferit familiei. Altfel ne raportam la o familie independenta finaciar, si altfel la una in care parintii si bunicii locuiesc impreuna. Cel mai important este, cred eu sa gasim un echilibru in cresterea lor, la fel cum cred ca atunci cand parintii sunt pe aceeasi lungime de unda, lucrurile vor fi mai mai usor de explicat, cu calm si iubire.

8. Cata Rosca,as vrea sa iti pot da un mare like !!! E adevarat,nu e intotdeauna vina parintilor ,pe care parentingul modern ii blameaza pt tot.Iti doresc numai bine, si o zi buna tuturor.

9. Eu sunt curioasa ce solutii se gasesc pentru un copil care nu vrea sa invete pentru ca nu-i place sau nu are chef. Nu are nicio problema, nu cauta razbunare pe parinti, il duce mintea suficient, dar nu-i place aproape nicio materie. Si din note bune la 2-3 materii si dezastru la celelalte stii ca nu va putea intra ulterior la scoli bune. Si stii ca daca nu-l obisnuiesti sa faca eforturi sa invete mai mult decat are chef, nu va fi in stare sa ia niste examene obligatorii. Si daca nu l-ar duce capul ai intelege, asta e, dar cand vezi ca poate, dar ii e lene, iti cam vine sa-ti iei campii. Pentru ca 7-9-14 ani il cam doare-n pix de argumente normale si logice de genul: „stii, e bine sa inveti, sa ai cultura generala, sa poti vorbi multe cu alti oameni, sa inveti meseria care o sa-ti placa, dar pentru asta ocazional trebuie sa inveti si cate ceva care nu-ti place” bla bla bla. Pe copil la varsta aia il intereseaze desene, jucarii, citit (in cazurile fericite, dar oricum nu lecturile de la scoala) si mai incolo prieteni, iubiti, iar viata de adult cu un job care sa-l multumeasca i se pare la ani-lumina.
   Asa ca ocazional il mai impingi de la spate, il stimulezi, il mai certi (nu-ti pasa ca a luat 4, iti pasa ca ai facut un copil intr-un sistem in care conteaza notele, dar n-ai ce face, trebuie sa inteleaga ca a lua 4 e de rau), ii mai promiti una-alta (nu mita si nu-l ameninti cu bataie) si pana la urma copilul intra peste tot pe unde a vrut, face scolile pe care vrea sa le faca si ajunge un adult realizat. Si cel mai important, nu e traumatizat ca a ratat nu stiu ce desen sau film pe care n-a avut voie sa-l vada cand l-ai pedepsit in seara aia, in schimb esti fericit cand iti spune ca a ajuns mai bine decat si-ar fi imaginat si ca n-ar fi ajuns fara aportul tau ca parinte, fara sa nu-l „obligi” sa iasa din zona de confort (sau de lene, de nepasare).

   Chiar ati lasa de izbeliste un copil cu potential, dar comod, care nu pricepe explicatiile logice pentru ca a zis nu-stiu-cine ca o sa iasa traumatizat? (Logice pentru adulti, dupa cum am spus)

   • In aceeasi situatie sunt si eu cu copilul meu,de 13 ani si jum,i se cam „rupe” lui de explicatiile mele si rugaminti si argumente logice,este lenes pt ca at cand vrea se vede potentialul dar e o lupta continua cu el,uneori sunt epuizata,imi vine sa renunt,nu stiu cum sa il mai conving sau cu ce sa il motivez,nu am pretentii exagerate de la el(olimpiade,concursuri sau 9 si 10) doar sa-si faca responsabilitatile:temele si sa invete lectiile,il inteleg ca sunt materii care nu îi plac , imi ofer ajutorul , nu -l vrea pt asta inseamna ca trebuie sa se straduiasca. Nu l-am crescut cu pedepse,violenta,dar el are impresia ca trebuie sa faca doar ce vrea si ce îi place sau ce are chef. Am intrebat o prietena cum procedeaza cu fiul ei in privinta scolii, mi-a ramas in minte vb ei „mai bine sa ma injure acum decat mai tarziu”

   • nu ma bag la problema copiilor mari si a atitudinii lor fata de scoala, dar stiu urmatorul lucru despre natura umana: nimeni nu trebuie sa te impinga de la spate sa faci ceva ce-ti place.
     in mod evident copilului nu ii place la scoala pe care o frecventeaza acum (atentie, nu am zis ca nu-i place „scoala”, ci „la scoala la care merge acum”).
     stiu ca nu e usor sa faci ceva in privinta asta, incerc doar sa te fac sa iei in considerare ca s-ar putea sa nu fie nimic in neregula cu copilul tau, ci cu scoala, in general sau chiar in particular.

   • @ Anca, eu sunt copilul despre care scriam, vrei sa te pun in legatura cu mama sa-ti spuna cum a facut sa nu-si ia campii? :)) Cel mai bun lucru pe care cred eu ca l-a facut a fost sa aiba incredere in alegerile mele, sa ma sprijine in aspectele care imi faceau placere si sa ma determine cumva sa fac mai mult efort in ariile care nu-mi placeau, dar care erau necesare. Cum anume faci asta depinde de copil (nu cu bataie, insist pe asta), dar nu exista roz absolut in viata, nu exista perfectiune, nimic nu e doar lapte si miere, nici macar daca ajungi sa ai jobul pe care l-ai visat.

     @ Robo, si daca-mi placeau 3 materii din 15-20, era firesc sa ma lase in pace sa nu invat la ele cu riscul de a nu lua bacul? Pe bune? Cu ce ar fi ajutat mutatul la alta scoala cand mie materiile alea nu-mi placeau de nicio culoare? A da, poate dadeam de-un prof care m-ar fi facut sa-mi placa fizica, dar dadeam de unul care m-ar fi facut sa urasc geografia. Ce-am rezolvat?
     Din 5 materii de bac, mi-au placut fix 2 si ghici ce – cu o medie de 6-7 la bac puteam sa-mi iau adio de la facultatea pe care mi-o doream (la care de altfel am intrat prima, la buget). Sa nu mai zic ca am dat admitere la liceu la cel mai bun din oras din romana si matematica si ghici ce, nu mi-a placut niciuna din cele doua, dar am intrat fix unde mi-am dorit. Era mai bine sa ma lase in pace sa ajung pe la ceva grup scolar industrial? Stiind ca pot mai mult de atat? Nu cred.

   • pai nu era firesc sa te lase in pace sa nu iei bacul, dar esti convinsa ca singura solutie era sa te pedepseasca?

     dar totusi sunt curios, cum te-a pedepsit? ca in acelasi comentariu spui „Cel mai bun lucru pe care cred eu ca l-a facut a fost sa aiba incredere in alegerile mele, sa ma sprijine in aspectele care imi faceau placere si sa ma determine cumva sa fac mai mult efort in ariile care nu-mi placeau, dar care erau necesare”

     o doamne, sper ca nu esti una din persoanele care cred ca daca nu pedepsesti copilul inseamna ca-l lasi de capul lui, sa faca ce vrea el.

     nimic nu e mai departe de adevar.
     copilul trebuie ghidat, ajutat, motivat daca e nevoie, controlat in mod rezonabil si asa mai departe.

     doar ca nu cu pedepse, nu cu santaj, nu cu bataia.
     cu vorba buna, aplicata inca de cand e foarte mic.
     cu incredere in parinte.
     cu cultivarea disciplinei, auto-controlului, responsabilitatii.
     cu ajutor psihologic daca e nevoie.
     etc

     nu cu pedepse.

   • Nu era vorba de pedepsit, cat de impins de la spate sa faca chestii care nu-i plac pentru ca uneori trebuie. Sa priceapa ca trebuie sa faci un efort suplimentar pentru a ajunge unde iti doresti, ca trebuie sa inveti cat de cat si la materiile care nu-ti plac sau care iti par inutile. Fiecare parinte stie cum il poate motiva, stimula, impinge pe copilul lui, nu functioneaza la toti la fel.
     Asta cu responsabilitatea suna bine, dar nu functioneaza la orice copil. Unii se responsabilizeaza mai greu sau mai tarziu decat altii, uni sunt mai constiinciosi, altii mai putin si din cate am observat e in stransa legatura cu gradul de maturitate.
     Ce cred eu ca m-a „convins” pe mine in timp a fost faptul ca mama imi spunea mereu ca ala e serviciul meu, asa cum si ea il are pe al ei si ca desi ii place, uneori trebuie sa faca si lucruri care ii plac mai putin, asa si eu trebuie sa merg la scoala chiar daca nu-mi plac toate materiile, ca aia e treaba mea de copil si sa invat cat pot de bine ca sa am si eu o meserie care sa-mi placa etc etc. Alte argumente m-au impresionat mai tarziu.

     De pedepsit m-a pedepsit destul de rar sau de putin. Ce tin minte e ca o data nu m-a lasat la un episod dintr-un serial si alta data la un film (vezi discutia de mai sus), probabil luasem o nota foarte mica in saptamana respectiva, nimic care sa ma marcheze pe viata. Nici nu mi-am pus vreodata problema ca iubirea ei depinde de notele mele, mereu imi spunea ca pe copil il iubesti pentru ceea ce e, nu in functie de cat e de destept sau de frumos sau ascultator, dar ca pentru binele si viitorul meu se tine de capul meu sa invat mai bine.

   • aceleasi principii le folosesc cu fata mea. Pt ea e modul cel mai potrivit. Poate pt alti copii nu functioneaza. Multumesc pt marturie!

   • La mine, care am fost un astfel de copil, functiona o alta idee hulita pe aici, si anume compararea cu altii copii. De exemplu daca luam o nota mai mica ma intrebau ai mei ce note au luat alti colegi, iar apoi imi spuneau ca nici ei n-au doua capete, ci doar muncesc mai mult si trebuie sa arat ca ma duce capul si pe mine. A functionat, iar competitia cinstita (nu copiat, nu facut rau altora) nu mi-a daunat deloc.

10. Da inteleg ca exista situatia in care pedeapsa dauneaza daca este folosita exagerat de des si practic copilul devine ” imun” la ea la un moment dat,pe masura ce creste . Este mai usor sa aplici limite si responsabilitati atunci cand copiii sunt mici dar s-ar putea sa nu functioneze nici acestea atat de bine cand copiii cresc,devin adolescenti. Si sa nu uitam ce functioneaza la un copil nu va merge neaparat si la altul,pt ca toti copiii sunt diferiti.

11. Eu sunt de acord cu articolul, pentru ca si eu copil pedepsit mi-am zis ca nu voi apela la aceasta forma de educatie. II multumesc si lui Dumnezeu ca m-a inarmat cu multa rabdare si empatie. Dar ce fac cu bunicii care mai aplica ei pedepse chiar daca le explic gravitatea lor pe termen lung. Sa nu-i ii mai duc la bunici nu este nici asta o solutie (e tot o pedeapsa in sinea ei). Cum sa le explic pe intelesul lor ca nu e ok sa imi pedepseasca copilul. Pentru ca ei au fost pedepsiti la randul lor. M-au pedepsit pe mine cand a fost cazul si vorba lor „uite ce bine am crescut toti” si „ce tot il tii in puf”, „trebuie sa stie de reguli”. Asta e conceptia lor iar al meu copil chiar e cuminte si cooperant daca ai rabdare si ii explici cu argumente logice. Ca mai face o prostie din curiozitati sau alte cele, sa fim seriosi ce copil nu face asta.

12. Deci eu n-am reusit sa citesc cartea lui nenea asta pentru ca e o ciorba lungita. E un exemplu perfect de „mai bine o lalai pe multe pagini si scriu o carte decat un articol scurt si la subiect ca ies mai multi bani”. Si ca el mai sunt o mie de experti din astia…
    Daar ideea e buna. Eu una am inteles urmatoarele: nu il faci pe copil sa sufere ca sa inteleaga o lectie. Punct! Ce inseamna suferinta e diferit de la copil la copil (nu discutam de cazurile extreme, de abuz fizic). Unor copii le prinde bine comparatia cu altii, altii sufera groaznic in situatia asta. Unii pricep daca le explici consecintele, daca ii lasi „sa se arda” odata, altii se simt abandonati daca nu aii ajuti, etc…
    Ca sa functioneze teoria asta trebuie multa, multa empatie, conectare, trebuie sa iti cunosti copilul bine si sa comunici usor cu el. Si asta e munca, nene! Multa munca!
    Ce nu e ok deloc e power games: eu sunt adultul, eu fac regulile, tu te supui altfel esti pedepsit!

    • Perfect! Ai citit cu un ochi critic si ai luat ceva ce ti s-a parut folositor. Intr-adevar unele carti din astea sunt lungite. Dar asta nu inseamna ca nu au idei bune.

      Ma bucur ca ai scris aici, e exemplul perfect de parinte deschis la minte si cu capul pe umeri si sper, Rox, ca citesti asta. (Rox e o comentatoare care a spus ca multi parinti au inghitit teoriile astea pe nemestecate doar pt ca au venit de la americani).

    • Am citit si, daca ai observat, in comentariile mele m-am ferit cat am putut de generalizari, nu am spus ca TOTI parintii fac si dreg, ci ca UNII fac asta, tocmai pentru ca citind pe diferite grupuri, bloguri, inclusiv comentariile de la articolele de aici (da, citesc si comentariile) am ajuns la concluzia ca MULTE mame (nu toate) se extaziaza un pic prea mult – dupa parerea mea – la opiniile lui Alfie. Daca ma insel, asta e, pot trai cu asta.
      Am fost curioasa de carte si am citit cateva pagini, dar nu am rezistat mai mult.

13. Sunt oarecum de acord cu autorul articolului, dar cred ca teoria asta functioneaza nu in toate cazurile, ci mai degraba intr-o lume perfecta. Locuiesc in UK, unde se pune f mare accent pe „drepturile copilului”, in sensul ca are voie sa faca orice-i place, fara ca sa fie pedepsit fizic sau emotional sau alte restrictii(legate de educatie si cultura),care pot fi vazute drept abuzuri;altfel parintii pot fi pedepsiti de autoritati prin a li se lua copilul, de exemplu. Copilul astfel creste ca i se permite orice,i se permite sa invete din propriile greseli cand ia decizii gresite, etc. In asa fel creste o societate tanara, care iese deseori in evidenta prin acte chiar de crima. Cine este pedepsit atunci? Parintele. Copilul este eventual disciplinat in unitati speciale (in care tot un fel de „pedepse” se aplica). Imi cer iertare pt lunga reflectare a gandurilor mele negative… Intrebare mea catre mame experimentate in cresterea de baieti este: cum educi un „ingeras”de 3 ani, care fara sa fi fost lovit, isi loveste parintele atunci cand nu este de acord cu anumite lucruri, de ex: „nu-ti pot cumpara jucaria asta pt ca nu avem bani”, sau” inchidem desenele pt ca mergem la culcare”?.Voi cum procedati? si cum va „aparati?”??

    • Carolina, e o faza, e mic si nu stie sa-si exprime altfel frustrarea. Pur si simplu nu ii permiti sa te loveasca, il tii de maini, etc, ii explici cand se calmeaza, repeat, repeat, repeaaat si la un moment dat intelege. Eu asa am procedat, episoadele s-au rarit treptat pana au disparut. Nu e usor, dar nici imposibil

    • La 3 ani nu are ce cauta la desene. Probabil de acolo a invatat sa loveasca, desenele animate sunt in majoritate violente.

      Asta inseamna dupa capul unora educatie: expui copilul in mod inutil la violenta, il faci violent, apoi aplici violenta ca sa nu mai fie violent (!) si te plangi pe internet ca educatia fara pedepse are ca rezultat copii care fac ce vor ei.

      Cand tu de fapt habar n-ai la ce duce educatia fara pedepse, pentru ca nu o aplici!

    • Carolina, in jurul varstei de 4 ani baiatul meu a trecut printr-o perioada similara. Ce a functionat la noi:
      1. preventiv: conveneam dinainte in situatiile care stiam ca pot declasa nemultumiri. Inainte de a merge la mazazin ii explicam ca nu cumparam nici o jucarie, la ora X se merge la culcare.
      2. nu ii permiteam sa ma loveasca, il tineam de maini si ii repetam calm (fara sa tip sau sa il lovesc sau pedepsesc in alt fel) ca nu ii dau voie sa ma loveasca.
      3. imediat ce se calma, ii spuneam ca il inteleg si e absolut normal sa fie uneori nervos/suparat. Atunci are voie sa tipe si sa planga (eventual sa strige „sunt suparat pentru ca….”), dar nu are voie sa loveasca, arunce sau sa faca rau cuiva.
      A durat luni de zile pana a incetat. Dupa alte cateva luni, cand l-am simtit pregatit, i-am explicat cum poate sa isi exteriorizeze supararea altfel decat strigand cat il tine gura. Acum se imbufneaza, face „botic”, mai plange uneori si ne intoarce spatele, dar in continuare il asigur ca e normal ca uneori sa fie suparat si sa exteriorizeze, dar sa o faca intr-un mod care nu ii raneste sau jigneste pe cei din jur sau pe el.
      Trebuie rabdare multa, dar nu esti singura, ai incredere ca va trece perioada asta.

14. Eu tot incerc sa fiu o mama buna, dar practica ma omoara. Puteti sa imi dati si mie doua-trei exemple practice- ce faceti voi atunci cand copiii nu vor in ruptul capului sa faca ceva? De exemplu, al meu nu vrea sa manance. E inca alaptat si, daca ar fi dupa el, ar trai doar cu lapte. Ca sa reusesc sa ii strecor cateva linguri de mancare, ii pun jumatate de ora de desene animate pe zi. Daca are de luat si medicamente, ne lungim si mai mult. Stiu ca ii creez o relatie nesanatoasa cu mancarea, dar nu reusesc altfel sa il conving. Fara sistemul asta de recompense, scoate tot afara sau mananca doar o data pe zi, cand are el chef. E ideal sa cresti un copil fara santaj ( da, comparatia cu zaharul dat animalelor de la circ e foarte pertinenta), dar ce faci cand nu iti iese?

    • Daca e inca alaptat, ar ajuta putina incredere in copil. Unora le ia mai mult sa se imprieteneasca cu mancarea solida. Si da, te cam apuca disperarea cand incerci sa pregatesti nspe feluri de mancare, ca doar-doar o manca mititelul. Iar el scuipa totul pe tine sau nici macar nu se uita la ce ii propui. Stiu destule exemple de copii sanatosi care au inceput sa manance cu adevarat dupa 2 ani. Daca esti ingrijorata de aportul de nutrienti, fa-i niste analize. Dar e mai bine pentru amandoi sa ii acorzi incredere ca stie ce si cat are nevoie sa manance. Deja ii incurajezi o relatie nesanatoasa cu mancarea. O astfel de abordare va conduce la un copil pretentios cu mancarea mai tarziu: va manca numai anumite mancaruri, pregatite intr-un anume fel. E o perioada grea, e adevarat. E chinuitor pentru un parinte sa vada ca nu mananca copilul. Dar ai incredere ca va incepe sa manance. Tu doar continua sa-i propui variante sanatoase din care sa poata alege.

    • Pai eu am lasat-o flamanda. Seara a cerut si a mancat. Daca nu vrea sa manance la o masa, ghinion, mananca mai cu pofta la urmatoarea.

    • Cand copilul nu vrea in ruptul capului sa faca ceva, renunti la a-i cere sa faca acel ceva.

      Te asigur ca nimeni nu moare de foame cu mancarea in fata. In rest, nimic nu e mai important decat copilul tau, deci daca nu vrea IN RUPTUL CAPULUI, atunci renunta!

      Cred ca nu te gandesti sa-l pedepsesti pentru ca nu mananca, nu?

    • Nu, doar vreau sa manance si altceva in afara de lapte. Nu vorbesc nici macar de o portie, ma multumesc cu doua lingurite. Daca il las sa manance doar ce vrea el, asta inseamna 90% carne, am ajuns deja cu el la spital cu constipatie cronica. Nu vrea fructe sub nicio forma, doar daca il santajez cu desene animate. Nu imi place ce fac, dar nu stiu cum sa il conving.

    • Imi pare rau, la diversificare nu ma pricep.
      Daca ai intrebat in stanga si-n dreapta (prietene, grupuri de facebook, carti etc) si nu ai solutie, du-te cu el la medic.
      Daca are macar 1 an, poti sa iei in calcul sa intrerupi alaptarea daca altfel nu se poate. De fapt, de ce vrei sa manance si altceva decat lapte? E mai mare de 2 ani? Atunci clar ai putea sa intrerupi alaptarea si sa-i dai lapte de vaca (uite ca deja dau sfaturi de diversificare, te rog mult sa le ignori ca la asta chiar nu ma pricep)

      Noi aici discutam despre pedepse, nu despre a fi sau nu un parinte bun in general, deci na. Ideea insa e urmatoare: ce faci tu cu desenele animate nu numai ca nu e grozav de bine – asta n-ar fi o tragedie, in definitiv sunt multi parinti care isi pacalesc copiii ca sa manance.
      Problema cea mai mare dupa parerea mea e ca strategia asta nu e sustenabila din punctul tau de vedere. Nu vei putea sa o tii mult timp, te vei satura chiar tu de ea. Te vei enerva pe viata si pe copil, te va prinde intr-o zi mai proasta si vei tipa la el ca te-ai saturat. Desi copilul nu va avea nici o vina, ca tu l-ai invatat ca mancatul se face doar cu desene animate.

      Noi de exemplu la masa nu facem decat sa mancam, niciodata nu am folosit lucruri care distrag atentia, gen avioane cu mancare si altele.
      Acum vreo luna ala micu s-a inecat destul de rau cu mancare si de atunci copiii nici nu prea mai vorbesc la masa. Ba ne atrag si noua atentia cand vorbim.

    • Cred ca deja m-am saturat de strategia asta, si probabil si el. Medicul spune ca analizele sunt perfecte si greutatea e ok (iar in sinea lui isi spune probabil „uite inca o nebuna nemultumita de cat ii mananca…”) Cosmarul cel mare este ca intrerup alaptarea si va manca la fel de putin (m-am intalnit in parc cu o mama de copil de 8 ani, si ea spunea ca al ei nu a mancat mai bine nici dupa 2 ani, nici dupa 3, traieste cu struguri si pufuleti or something like…)
      Concluzia este ca ar trebui sa fiti foarte fericiti ca ai vostri mananca (cu placere si mult si sanatos si din proprie inititiativa…)

    • Pentru Ina – Eu am o fetita de 7 luni si am inceput autodiversifiarea de la 6 luni. La inceput a fost foarte incantata sa puna mana pe mancare si sa duca singura la gura. Dupa o saptamana nu a mai vrut deloc sa incerce, totul ajungea pe jos. M-am gandit ca poate audtodiversificarea nu e pentru ea si am inceput sa-i dau cu lingurita. Dupa doua zile nici cu lingurita nu a mai vrut. Atunci am lasa-o in pace si am continuat doar cu lapte. M-am gandit care ar fi motivul pentru care nu mai vrea sa manace si mi-am dat seama ca era in parte din cauza mea. Cand manca bucati ma stresam ca le dadea pe jos si ca se murdareste iar cand ii dadeam pasat ca nu e ceea ce-mi doresc eu de la diversificare. Asa ca m-am relaxat, am extins tavita de la scaunul de copil si am cumpart o aparatoare de haine. Si minune, fetita mea a inceput din nou sa se joace si sa manance singura (atat cat poate ea pentru varsta ei). Oricum chiar daca nu mananca sta cu noi la masa de fiecare data. Este foarte important pentru copii sa manance impreuna cu parintii, macar o data pe zi. Daca eu mananc ceva ea deja intinde mana si vrea sa incerce.
      In concluzie, poate mai bine ar fi sa faci o pauza si sa analizezi ce vrei tu de la copil dar si ce-si doreste copilul si impreuna sa gasiti calea potrivita pentru voi. Daca tu manaci legume si fructe si copilul vede si daca are acces facil la legume si fructe, usor usor va invata sa le aprecieze. Important e sa introduci ceva sanatos si nu sa tai ce e nesanatos. Si mai ales sa nu fortezi copilul sa manance daca nu vrea. In timp totul se rezolva, cu rabdare si bunavointa.

    • Știi și eu am avut un astfel de copil.
      Ajunsesem la exasperare,eram frustrată si obosită mereu. Relaxeaza-te,copilul simte când ești încordată.
      Când împlinise 1 an țin minte că pana si eu ajunsesem să mă sperii de masa. Mă gândeam că iar o să o văd cum mănâncă o linguriță si atât,iar eu o să o iau de la capăt cu chinul de a înțelege unde greșesc.
      Acum când îmi aduc aminte îmi vine să râd de mine. Probabil că degeaba încercăm eu să zâmbesc și să par relaxata ,ca în adâncul meu era furtuna,iar copilul simțea asta si prin urmare refuză tot.
      Dacă analizele sunt ok de ce îți faci griji? Niciun copil nu a murit de foame atâta timp cât mâncarea ii sta la dispoziție. E inca mic,ușor ușor o să înceapă să mănânce.
      Fiică-mea are 5 ani acum,fizic e ok,e sănătoasă,mănâncă .
      E visul oricărei cărui părinte să aibă un copil care iubește mâncarea,dar unii nu sunt așa,cum si noi avem preferintele noastre .
      Fratele ei e un gurmand si are 2 ani si 8 luni. La masa chiuie de veselie.
      În schimb sora-sa mănâncă fructe si legume crude. Asta înseamnă pt ea cea mai gustoasa mâncare. Cu dulciurile din comert nu-mi fac griji că și dacă îi oferă cineva refuză,pur si simplu nu îi plac.
      Copii sunt inteligenți,ei stiu de ce au nevoie,relaxeaza-te.

15. Si eu am avut la inceput citind muntii de carti de parenting, senzatia de ciorba lunga datatoare de somn sigur in caz de vreo insomnie dar dupa ce am „mancat” toata ciorba mi-am dat seama ca daca nu as fi citit tot, as fi inteles ideea in teorie dar nu as fi inteles ce inseamna pentru mine in practica. Pe masura ce se repeta ideea in toate directiile, am inteles ca trebuie sa fiu un parinte autentic care isi iubeste copilul si empatizeaza cu el iar minciuna, pedeapsa, santajul, pacaleala nu fac parte din autenticitatea mea. Am inteles insa si ca alti parinti nu vor fi niciodata astfel de parinti pentru ca ei au alte reguli care le guverneaza viata. Am inteles ca puiul meu va convietui si va socializa cu copii acestor parinti. Il voi ajuta sa empatizeze cu acesti copii si parintii lor pentru ca au nevoie. Pentru toti parintii care sustin pedepsele, pacalelile, minciunile: nu sunt de acord cu voi dar inteleg de ce actionati asa, inteleg cat e de nemaipomenit de greu sa ghidezi un alt om prin viata, sa nu faci cum au facut ai tai, sa iti iesi de 1000 de ori pe zi din zona de confort, sa tratezi un om cu mai multa empatie decat ai primit tu, sa intelegi ca acel copil este exact ce ii spui tu ca este dar incercati, cititi, intrebati. Puteti si merita. Incercati macar si daca tot prostie pare, va intoarceti la cum considerati ca e bine.

16. Scuze,postez al treilea comentariu deja,insa nu ma pot abtine. Pedeapsa insemna o sanctiune asupra cuiva care a savarsit o gresala. Nu un abuz,nu tortura. Suntem adulti,deci cel putin teoretic avem o capacitate mai mare de a intelege actiunile si consecintele lor mai corect decat un copil. Daca un copil nu realizeaza in urma unei pedepse ca el este cel care a gresit,cred ca aceasta incapacitate trebuie cautata in alta parte( lipsa de responsabilitate,poate).Nu trebuie inrait, abuzat,ci ajutat sa se indrepte si sa inteleaga faptul ca nu ii se da totul in orice conditii,indiferent de comportamentul lui.Ce este gresit in asta? Comparatia cu zaharelul animalelor e vadit umilitoare,insa daca trecem peste cuvinte,asa este firesc sa fie: faci ceva pozitiv, sunt urmari pozitive si invers.Sincer,cred ca dl .Khoen are ,cum a spus cineva mai sus,o opinie,doar atat,insa la fel de neechilibrata ca si cea a sustinatorilor „bataia e rupta din rai”.Eu am gasit printre comentariile de aici unele idei care cred ca ar avea succes daca ar fi puse intr-o carte. Ce sa faci,mai suntem si „mama” ,nu doar „mami”.

17. Ce subiect dezbatut! Am spus ca nu stiu cum e mai bine referindu-ma la diverse carti si teorii despre cum sa-ti cresti copilul. Fiecare din acestea sustine ca a descoperit cheia magica in a crea un adult echilibrat si adaptat societatii imperfecte. Unele fac apologia stabilirii de limite si restrictii, altele, din contra. In zilele noastre, daca vrei sa-ti verifici o preconceptie sau o prejudecata sau un principiu gasesti imediat un studiu „obiectiv” si „stiintific” care sa te asigure ca esti pe drumul cel bun. La mine acasa si cu copilul, eu stiu cum e mai bine. Si mai fac si greseli sau unora li se par greseli. Daca copilul meu va deveni un adult cu capul pe umeri ca mama lui, eu ma declar multumita. Si am avut parte si de pedepse, unele chiar dure, si de o incredere imensa acordata de parintii mei.

18. Tot ce mai pot să spun este că lucrurile sunt foarte diferite din perspectiva părinților cu copii de 4 ani, comparativ cu părinții de pre/adolescenți și că ORICÂT de bine te străduiești să faci totul, într-o zi, copilul tău iți poate întoarce spatele într-un mod pe care nu l-ai anticipat, dureros și foarte greu de acceptat. Și se duc naibii toate teoriile și cărțile de parenting.

    • Daca se duc naibii toate teoriile si cartile de parenting raman doar pedepsele si bataia stramoseasca, ca pe alea le cunoastem bine de la parintii nostri si ne vin natural?

      Pe cuvant ca nu inteleg interventia asta aici. Sunt convins ca e adevarat ce spui, doar ca nu vad exact care e legatura cu subiectul numit pedeapsa.

    • Nu, alea sunt excluse din start. Spuneam că, cu tot cu cea mai bună creștere se poate intampla si deja se intampla unora ca ceea ce au semanat sa nu dea cele mai bune roade. Și uneori mi se pare că suntem prea siguri că facem totul așa de bine și totul va fi ok.
      Nu înțeleg nici eu anumite lucruri 🙂

19. Buna, as dori sa stiu părerea ta relativ la metoda timeout: dacă copilul e agresiv, lovește sau arunca cu lucruri sa fie trimis sa stea pe un scăunel câteva minute pentru a iesi din faza respectiva si a se gândi la ce a greșit. Este asta o pedeapsa sau o consecință?

    • este in mod evident o pedeapsa, de ce ar fi o consecinta?
      crezi ca el in perioada de time-out chiar se gandeste la ce a gresit?
      scrie si in articol despre asta.

      
      „Mulți părinți aleg calea mai blândă a consecințelor. Doar că, în multe cazuri, vorbim doar despre o schimbare semantică, menită să ne facă pe noi să ne simțim bine. Nu e pedeapsă, e consecință, pentru că e o urmare logică a acțiunii lui și pentru că i-am spus de la început ce se va întâmpla dacă face asta.

      Doar că nu e deloc așa, și copiii simt asta. Când îi anunțăm dinainte cum îi vom pedepsi, asta ne ajută pe noi să nu ne mai simțim vinovați, dar de fapt, ce facem noi este că îi amenințăm. Le spunem cum îi vom face să sufere dacă nu ne ascultă. Asta le arată copiilor că nu avem încredere în ei (deci va trebui să îți fac asta) și nu încurajează copiii să face ce trebuie pentru că au înțeles de ce e necesar s-o facă. Le subliniază lipsa de putere. Îi frustrează.

      Există și consecințe naturale, care trebuie expuse copilului. De exemplu: Dacă nu mănânci acum, îți va fi foame mai târziu. Dacă nu ne culcăm la timp, mâine vom fi obosiți. Dacă nu te îmbraci bine, îți va fi frig.

      Dacă nu te îmbraci la timp, nu mai primești desene diseară – aceasta nu este o consecință, este o amenințare. Sesizați diferența?”

20. Așa ma gândeam si eu dar cumva mi se pare normal sa vadă un efect al acțiunii lui. Dacă ii repeți mereu ca obiectele din jur nu sunt de arunca, ii dai o alternativa, gen o cutie cu mingi, ii arați ce s-a întâmplat dacă a aruncat, farfuria sparta, mașinuța stricata etc cumva ar fi normal sa ii întrerupi comportamentul nedorit, nu neaparat pt a se gândi el la ce a facut, mai ales dacă e mic, ci pentru a il scoate din starea respectiva de agitație.

    Un alt exemplu: dacă urmărește desene pe tableta, apoi o arunca jos, repetat, presupun ca ii iei tableta. Asta este pedeapsa?

    • Faptul ca un obiect cade daca il lasi din mana si se sparge, da, este o consecinta. Ca sa stii ce e consecinta si ce nu te gandesti cine o stabileste: tu sau natura. Daca o stabilesti tu nu e consecinta, e doar pt ca asa vrei tu.

      Dar atentie la aplicarea consecintelor: chiar si daca sunt consecinte adevarate, aplicarea lor poate fi cruzime. De ex ii spui „daca pui mana pe cuptor te frigi” si daca nu intelege, doar n-o sa-l lasi sa se friga. Doar n-o sa-l lasi sa se duca in strada unde trec masini. Poti de ex. sa il chemi sa puna mana pe cuptor cand e doar cald (eu asa fac). Dar din cauza asta in general partea cu consecintele are aplicabilitate limitata, multe consecinte nu vrei tu sa le experimenteze ca ii fac rau, iar daca nu le experimenteaza nu are cum sa le inteleaga, deci totul e degeaba, eu nu sunt fan al consecintelor.

      In cazul cu tableta, nu e pedeapsa, dar tb sa ii explici mai intai ca daca o arunca se strica si ca daca se strica nu o s-o mai poata folosi. Daca e mic, nu o sa inteleaga asta, asa ca trebuie dat un exemplu din viata lui: „mai tii minte cand ai dat farfuria jos/ cand am dat eu farfuria jos si s-a spart si a trebuit sa o aruncam la gunoi? La fel o sa se intample si cu tableta daca o arunci pe jos”.
      Iar daca ii explici asa s-ar putea sa ai surpriza sa nu o mai arunce pe jos. Copiii inteleg de obicei mai mult decat cred parintii ca pot sa inteleaga si ei sunt programati sa coopereze (ii ajuta sa supravietuiasca atunci cand omul era la stadiul preistoric).

      Asta inseamna limita fara pedeapsa.

      Bine, daca e foarte mic (sub 1.5 – 2 ani) nu o sa inteleaga nimic, dar nici n-are de ce sa puna mana pe tableta la varsta aia. Ii dai lucruri pe care le poate tranti pana se plictiseste. De fapt la varste asa mici copiii sunt fascinati de lucrurile care cad pt ca tocmai descopera asta, deci au nevoie sa experimenteze. In nici un caz nu trebuie sa-i interzici sa arunce lucruri pe jos la varsta aia – de asta s-au inventat farfuriile de plastic pt copii, practic.

    • Mersi pentru idei.
      Baietelul meu are 2 ani si 2 luni, intelege ce ii spun, in general nu avem probleme, singura ar fi cea cu aruncatul obiectelor. A avut si o perioada, pe la 1 an, cand arunca sa vada ce se intampla, acum nici macar nu mai urmareste cu privirea obiectele care cad. Ii place mult sa ma ajute la bucatarie cand gatesc (uneori chiar astept sa se trezeasca ca sa facem ceva delicios impreuna pentru ca stiu ca i-ar face placere), dar cand lucrurile merg mai bine atunci incepe sa arunce cu vase, tacamuri. La fel e si cand mananca, dupa 2-3 linguri de mancare incepe distractia, am incercat sa ii explic, am incercat sa il ignor gandindu-ma ca se plictiseste. Uneori se mai calmeaza, rasuflam usorati ca s-a calmat cu asta, si apoi daca mergem intr-un spatiu de joaca cu bile sau alte jucarii, cu copii nesupravegheati mai mari si nu tocmai linistiti, totul reincepe. Daca il intrebi apoi de ce face asta, raspune „copiii mari”, si aici nu il pot contrazice pentru ca am vazut si eu comportamentul lor iar el e prea mic sa faca inca diferenta intre comportamentele ce sunt bine de urmat sau nu.
      Asa ca am cautat ce metode as putea aplica sa ii intrerup acest comportament, daca arunca cu un obiect , urmeaza sa mai arunce cu mai multe cu siguranta ca a intrat in starea respectiva si ii face placere. Ma gandeam eu ca si consecinta intarzie sa apara, de obicei obiectele cu care arunca nu se sparg, eventual se rasptoarna si cade mancare etc pe jos. Poate ar trebui chiar sa il las sa serveasca mancarea din farfurii/cani de ceramica pentru a vedea imediat urmarea actului sau. De asemena jucariile, eu ii repet ca se rup, se strica, dar nu stiu din ce sunt facute ca rezista incredibil de bine la lovituri :))

    • Pai daca nu se strica jucariile alea, de ce insisti sa nu le arunce? Spune-i copilului ce te deranjeaza cu adevarat. Poti sa-i spui chiar si ca te deranjeaza, te irita. Spune-i ce este adevarat.

      Dar alege-ti cu grija si cu zgarcenie regulile pe care vrei sa le impui. Excesul de reguli duce la ignorarea tuturor regulilor, e ceva normal. Trebuie sa accepti ca in casa nu va fi curat si nici ordine ca inainte si ca nici un lucru nu este scutit de distrugere daca il lasi la indemana.

      Si copiii mei fac mizerie pe jos cand mananca iar eu suport f greu sa fie mizerie pe jos, am un fix. Am incercat cu babete, le-am spus, Sofia chiar se ofera ea sa stranga, dar pana la urma am ajuns la concluzia ca cel mai bine e sa mut aspiratorul in bucatarie si sa-l tin in priza. Intr-o zi normala de weekend aspir in bucatarie de cel putin 5 ori.

      Edit: da cred ca ai putea sa ii dai mancare intr-o farfurie normala ca sa vada ca se sparge; e o consecinta naturala ok de aplicat pt ca nu are nici un efect neplacut asupra lui.

      Dar problema cu aruncatul s-ar putea sa fie mai mare… din ce spui inteleg ca intra intr-o vrie din asta in care arunca tot ce-i pica in mana? Am mai auzit un caz, copil care arunca in mod constant telefon si portofel si tot ce prindea direct pe geam. Cred ca asa ceva se rezolva la psiholog, chiar nu-mi dau seama daca e cazul la tine.

    • Mie mi se pare ca e un obicei preluat, pe care il repeta dintr-un fel de plictiseala, si o energie pe care o are si nu prea stie cum sa si-o consume, mai ales in perioada asta rece.
      Am discutat cu o prietena care este psiholog si ea mi-a recomanda metoda cu time-out, apoi am vazut articolul printzesei urbane si mi-a dat de gandit.

21. […] cât de mult rău pot face pedepsele în general am scris aici. Despre de ce nici măcar o palmă nu ar trebui să fie acceptabilă, am scris aici. Despre […]

22. […] Despre pedepse și de ce nu funcționează ele în educație Despre educația cu blândețe, de la Diana Stănculeanu, psiholog Despre educația fără pedepse și recompense […]

23. Nu stiu ce fel de pariti ati avut voi cei care spuneti ca ati fost pedepsiti pentru ca ati spart o cana, ati luat o nota mica si alte greseli de genul asta. Astea-s greseli, le fac si adultii si copiii. Doar ca noi adultii suntem responsabili pentru viata copiilor nostri, noi raspundem pentru consecintele faptelor lor si pentru felul cum cresc, noi luam decizii pentru ei iar ei trebuie sa asculte ca sa le fie bine. Ma refer strict la familiile unde copiii sunt iubiti si parintii responsabili si doresc numai si numai bine copiilor lor. Conform cu varsta, trebuie vorbit, explicat, colaborat cu copilul, si-n felul asta copilul nu vede in parinte o sperietoare. O spun din experienta, am fost crescuta asa, si ceea ce simteam atunci cand existau consecinte/pedepse din partea parintilor mei era mai mult rusinea ca ei m-au sfatuit sa fac bine, dar eu am ales prost. Stiam ca am gresit, stiam consecintele, stiam ca le merit. Daca, atunci, cu mintea si respectul/dragostea/teama de parinti nu erau consecinte, urma sa fiu indiferenta la actiunile mele si as fi fost din ce in ce mai neascultatoare de parinti si as fi ales mai des sa fac rau. (pot sa numar pe degetele de la mana de cate ori am fost pedepsita toata viata mea, dar am fost, si asta a fost bine). Nu pedepsesti copilul pentru greseli ci pentru neascultare atunci cand este dependent de tine. Nici nu te apuci sa-i faci reguli peste reguli, sa-i fie greu sa fie copil, sa aiba motive sa se teama.
    Consecintele unor copii nepedepsiti se vad mai tarziu. Va uitati la copiii vostri ca la cele mai pretioase bijuterii, pe care le ocrotiti si iubiti cu tot ceea ce sunteti voi, dar cu decizia voastra de a nu ii pedepsi cand gresesc cu voia, ii handicapati pentru viata. Copiii astia vor fi adulti si vor trai viata intre alti adulti si nu vor mai fi centrul lumii acestora, in general nimeni nu le va acorda gratie dupa ce au gresit. Le va fi greu sa aiba o casnicie pentru ca nu vor sti sa reactioneze la consecintele actiunilor lor sau a celor din jur (nu din rea vointa), le va fi foarte greu la servici pentru un orice „da-te mai incolo”, in general vor fi nefericiti si se vor crede neiubiti. Divorturi, garla! Si-i vor blama pe cei din jur.
    Nu stiu de ce incercam sa gandim la poluri si nu facem o balanta intre dragostea si datoria noastra fata de copiii pe care ii avem.

    • Nu cred ca ai dreptate si nu cred ca ai inteles esenta acestui articol, ideea nu este sa nu ne educam copiii, ci sa nu-i educam prin manipulare. Tie iti place sa fii convinsa sa faci ceva prin santaj sau amenintare sau dupa ce ti se explica de ce trebuie facut? De ce crezi ca pentru copii ar fi altfel? Emotiile si nevoile umane sunt la fel indiferent de varsta. Si copiii au nevoie de autonomie si respect, la fel ca un adult, cand nu le sunt implinite aceste nevoi esentiale invata sa abuzeze si sa minta, ca un adult. E foarte simplu, de fapt. Noi cautam sa complicam lucrurile ca sa ne justificam lipsa de control si de solutii…

    • Cu tot respectul, Ioana, se pare ca tu nu m-ai inteles pe mine venind cu ideea preconceputa/stabilita ca pedeapsirea copilului este principiu gresit, in mesajul meu am agreat si cu pedeapsa, n-ai mai fost atenta la ce am scris. Santajul, amenintarea, adaug tonul ridicat, sunt distrugatoare. Eu am vorbit despre neascultare. Asta implica vorbit cu copilul, explicat conform varstei, cu rabdare , dragoste, autoritate cand este cazul (la situatiile de must). Altfel nu avem la ce sa ne referim ca nu a ascultat. ( nu m-am referit de loc la comenzi autoritate, am spus de la inceput ca vorbesc despre parinti responsabili). Un exemplu. Copilului de 5-7 ani, caruia ii spui ca poate sta la TV 1/2 ora, dar il rogi ca dupa aia sa stinga TV-ul, si stie si el cand s-a terminat 1/2 ora aia ca s-a terminat emisiunea lui preferata. Stie si de ce doresti sa inchida TV-ul, ati mai stat de vorba despre asta. El va fi ispitit sa vada si emisiunea urmatoare, si vor incepe targuieli si oboseli copil-parinte pentru ca-i normal sa faca asa, ca-i copil, sau se va uita pur si simplu, fara sa-ti zica tie nimic, tot pentru ca-i copil. Asta daca nu exista consecinte. Daca ii spui ca se va uita 1/2 ora, daca nu, el singur sa stie ca urmatoarele 2 zile nu veti mai deschide TV ul de loc, nici pentru cea mai faina emisiune preferata, se va gandi de 2 ori daca sa asculte sau nu (asta in cazul cand parintii se tin de cuvant, si asta este cheia principala la un copil ascultator si fericit, parinti care isi pastreaza cuvantul).
      Ai luat in seama ce am scris despre copilul ajuns adult, crescut asa cum considerati unii dintre voi ca-i bine? Te-ai gandit un pic ca s-ar putea sa am dreptate? (eu stiu ca am, am si cateva cazuri concrete in jurul meu, oameni minunati dealtfel, crescuti asa cum spui tu ca trebuiesc crescuti, dar atat de nefericiti ca adulti si habar n-au de ce!)
      Ioana, te citesc cu placere si ma bucur ca scrii asa cum scrii, au mare nevoie mamicile sa te citeasca, asta nu inseamna ca ai mereu dreptate, chiar daca cuvintele cheie sunt atat de dorit si necesare: dragoste si blandete.

    • Cred ca vorbim despre lucruri diferite, eu spun ca nu e sanatoasa disciplina abuziva, tu spui ca copiii au nevoie sa asculte limitele parintilor, dar eu nu despre asta vorbeam. Sigur ca e nevoie de limite, si e treaba parintelui sa se asigure ca ele sunt intelese si respectate. E foarte greu pentru un copil de 5-7 ani sa aiba atat autocontrol cat sa inchida el televizorul dupa fix jumatatea aceea de ora, ne e noua greu, cum sa nu le fie lor? Copilul trebuie ajutat sa respecte limita asta, care e una foarte grea. Inchizi televizorul si il indrumi spre o alta activitate, ferm, fara exceptii. Daca incearca sa te pacaleasca, poti lua in calcul sa tai de tot accesul la TV, pentru ca e clar ca pentru copil este prea greu sa respecte regula cu timpul limitat. Asta e treaba parintelui sa decida si sa implementeze, nu a copilului.

      Sunt de acord ca e importata consecventa parintelui, sigur ca da.

      Cunosc multi adulti care au fost crescuti cu respect (majoritatea in alte tari si culturi) si sunt oameni la care ma uit cu mare admiratie. Cunosc si enorm de multi adulti crescuti invers (inclusiv pe mine), ne luptam toti cu lipsa de stima de sine, cu neincrederea in noi, relatii abuzive ani la rand etc etc.

      Sa fie bine toti copiii!

24. Nu cred ca e vorba despre copii cât despre acceptanta noastră la poznele lor. Eu înghit mai mult, în fiecare neascultare de a lor ma regăsesc un pic pe mine la varsta lor. Nu i-am pedepsit niciodată. Eu ii iubesc infinit, singura pedeapsă aplicată a fost sa fiu mai rece cu ei. Imediat s-au căit. Acum ii vrem supuși iar la maturitate formatori de opinie și mari lideri. Nu se poate. Deci clar , nu sunt pentru pedepse.

25. Problema cu educatia asta fara pedepse este ca le creeaza copiilor o impresie diferita despre viata. Dupa ce termina cu lumea parintilor se va lovi de un zid dur, numit viata, care te pedepseste de te … pe tine. De multe ori ajungi sa suferi, sa nu poti face ce vrei, sa nu iti iasa din prima, samd. Pentru cei care mai merg si putin la biserica, stiu ca mantuirea de regula se atinge prin suferinta…asa ca, eu cel putin cred ca stilul asta de educatie o sa creeze intradevar niste adulti super exuberanti, fara limitari de gandire, insa o sa aiba alte deficiente pe partea spirituala/sociala pentru ca inerent se vor lovi de ziduri, vor suferi, unele intamplari le vor intelege ca pedepse si neavand experienta asta, va fi mult mai greu sa o accepte si sa se descurce cu ea.
    Pana la urma, fiecare face cum il taie capul, insa eu cel putin nu as folosi experientele parintilor din SUA sau alte state emancipate in totalitate, ci as extrage doar franturi. Nu cred ca tinerii din SUA sau UK sunt niste modele de adulti…multi din ei ajung sa fie dependenti de droguri, alcool, sex, dependente care sunt create fix din motive de nesatisfacere a dorintelor, cu care au fost obisnuiti de catre parinti. Parintii le-au dat tot, nu le-au impus nicio limita, nu i-au pedepsit niciodata, nu au creat un sentiment de autoritate, asa ca atunci cand ajung sa se desprinda de parinti se lovesc de zidul dur al vietii si multi, foarte multi clacheaza.
    In fine, doar parerea mea.

26. Eu ce nu inteleg este: de ce in toate articolele pe tema asta se explica faorte detaliat, cu multe exemple si multe argumente de ce NU e buna pedeapsa, in loc sa se puna accent pe alternativa?
    De ce nu este articolul despre „Alternativa la pedeapsa”, in care 90% din articol sa se dea exemple si sfaturi cum sa eviti pedeapsa? Asa ceva ar ajuta cu adevarat.
    Din pacate insa, toate articolele astea se axeaza tot timpul pe partea negativa, probabil pentru ca asa am fost educati …

    • exista, trebuie doar sa cauti, uite ce am gasit eu in 5 secunde
      https://www.printesaurbana.ro/2015/06/alternative-la-pedeapsa-via-larry-cohen.html

      si se cheama chiar „Alternativa la pedeaspsa”, cum vrei tu :-))

    • https://www.printesaurbana.ro/2017/09/cum-invatam-copilul-regulile-lumii-daca-renuntam-la-pedepse-si-recompense.html

      https://www.printesaurbana.ro/2015/03/strategii-si-jocuri-pentru-a-rezolva-conflictele-cu-copiii-3.html

      https://www.printesaurbana.ro/2016/01/de-si-re-conectarea-mea-cu-sofia.html

      https://www.printesaurbana.ro/2020/01/curiozitatea-afla-vrea-spuna-copilul-versus-copilul-face-prostii-scoata-minti.html

      https://www.printesaurbana.ro/2016/04/limite-impuse-eficient-si-cu-blandete.html