Știți ce fac copiii când îl împing pe fratele mai mic? Când strigă? Când fac exact ce-i rugăm să NU facă? Când ne apasă pe toate butoanele? Când își sug degetul și-și rod unghiile? Când refuză să adoarmă sau să mănânce?
Copiii joacă multe dintre aceste roluri (poate chiar pe toate) pentru a ne obliga pe noi, mama și tatăl lor, să vedem lucrurile din noi pe care ne chinuim să le ascundem. Dacă ne vom lăsa frica și durerea deoparte și ne vom așeza pe podea să privim copilul, să-i analizăm poveștile pe care le joacă atunci când vorbește cu plușurile lui, ne vom vedea pe noi. Pe noi când eram obligați să mâncăm tot din farfurie sau să adormim la comandă. Pe noi, când ne simțeam abandonați de o mamă mai absentă după plecarea tatălui. Pe noi, când nu eram lăsați să explorăm și aveam nevoie de libertate. Când ne vom juca alături de el, ne vom vindeca relația cu propria mamă, cu noi înșine, iar copilul va simți asta și va înceta să se mai joace pentru noi, își va putea vedea liniștit de propria devenire. Totul va fi mai ușor și mai lin pentru toată lumea.
Știu, sună ciudat. N-o spun eu, o spune un psihoterapeut cu multe specializări și multă experiență cu pacienți din medii diferite. Gândiți-vă la asta. Nu acum, pe loc, acum doar citiți ce am scris mai jos. Lăsați informația să curgă. Eu sunt sigură că așa este, am văzut cu ochii mei cum s-a schimbat relația cu copiii mei după ce i-am lăsat să mă dezvelească în fața mea. A fost aproape un miracol. Da, sinceritatea, vulnerabilitatea și joaca pot face asta. Citiți mai jos și de ce și cum funcționează.
Sunt fascinată de povești. Când eram copil nu le prețuiam atât, însă de când am copii mi-am dat seama cât de valoroase sunt, cât de mult ne pot ajuta ele să ne înțelegem și să ne vindecăm.
De fapt, noi creăm povești cam tot timpul. Când povestim cum ne-a fost la serviciu, inventăm o povestire. Când povestim copilului nostru cum era când eram noi copii, creăm o poveste. Când ne jucăm cu cei mici, facem povești și povestiri.
Basmele, ei, aici e altă poveste. Unele basme ne sperie, pentru că ele ne par violente, așa că evităm să le spunem copiilor sau le modificăm astfel încât să fie mai plăcute auzului. Mă refer aici îndeosebi la basmele tradiționale. În cadrul atelierului de creat povestiri pe care l-am organizat săptămâna trecură București, am discutat și despre asta. Carmen Ene, psihoterapeut și doctorand în procese creative la Paris, ne-a explicat de ce copiii au nevoie de basme, inclusiv de cele care pe noi ne sperie, dar și cum putem folosi o poveste pentru a vindeca o suferință sau împlini o nevoie. Basmele aduc în prim plan lupta bine-rău, avem personaje fantastice, binele de obicei câștigă.
Există trei mituri despre basme despre care Carmen a discutat la atelier:
1. Basmele au fost create pentru copii. Dar nu, de fapt basmele au fost create pentru adulți, ca prilej de socializare, ele sărbătoresc unicitatea fiecăruia, dar și contextul și punctele noastre comune.
2. Au fost create de autori. Nu, basmele au autor colectiv, de aceea sunt și atât de importante pentru cultura unui popor, ele reprezintă ce au considerat generații întregi de oameni că e important de înțeles și rezolvat în manieră simbolică. Ele aduc în prim plan conflicte specifice fiecărei ființe umane. Acum ele se adresează și copiilor pentru că în zilele noastre ei se maturizează mai repede și au nevoie de a exprima acest conflict interior bine-rău.
3. Basmele nu au fost create pentru a fi educative, ele nu sunt menite să ne învețe lucruri. Ele nu s-au dorit niciodată a fi educative și a oferi lecții, ele s-au adresat mai ales laturii jucăușe din ființa umane, care-și dorea să aibă un prilej să exploreze relațiile într-un context fantastic.
Ce am învățat eu de la Carmen în timpul atelierului a fost câte putem afla despre un copil analizând cum se joacă: copilul își alege jucăriile în funcție de cum se percepe pe sine, dar și relația lui cu mediul. Dacă un băiat alege ca rolul său în poveste să fie jucat de un pluș de sex feminin, nu e cazul să vă panicați, copilul e doar în contact cu latura sa feminină, are nevoie de ea pentru a rezolva o anumită situație din viața lui.
Întotdeauna trebuie să ținem cont de disponibilitatea copilului de a se juca cu noi, de a asculta o poveste, de a crea o poveste, de a-și alege jucăria. Dacă el refuză, ne oprim.
Contextul ne poate ajuta foarte mult când construim o poveste. Trebuie să urmărim ce jucărie ia copilul, cum se joacă cu ea, ne adaptăm mereu la context și la unicitatea momentului. Ce aduce copilul exact atunci în poveste? Nu contează ce credeam eu că va aduce, ce speram să aducă, ci ce face el. Ce se întâmplă aici și acum între mine și copilul meu? Ce învățăm unul despre celălalt?
Copiii de multe ori își manifestă independența într-o manieră aproape exagerată pentru ca mama să își dea seama cât de mare a fost dorința ei de copil să poată explora.
Cu cât ești mai conștient de vulnerabilitățile tale, cu atât te temi mai puțin și ai mai puțină nevoie de control, cu atât mai mică va fi nevoia de lăsa pe alții să te vindece.
Orice poveste trebuie să conțină empatie față de toate personajele, pentru că personajele sunt, întotdeauna tu, copilul tău, mama ta.
Partea practică: mama lui Matei de 7 ani și jumătate și a lui David de 5, între ei sunt multe conflicte, cel mic vrea să intre în lumea celui mare și să fie acceptat, iar cel mare vrea să facă lucruri singur, se joacă cu jucării de copii mai mari, iar cel mic intră peste el fără să ceară voie, fie se așază pe jucăria celui mare, fie îl împinge, cel mare îl lovește pe cel mic, care urlă tare, ca să atragă simpatia. Aș vrea să fac o poveste care să îi ajute să înțeleagă nevoile celuilalt, spune mama lor.
Terapeutul a întrebat a cui nevoie e asta, ca nevoile celuilalt copil să fie înțelese? Mama a spus că este a ei. Apoi terapeutul a întrebat cum a fost relația mamei cu părinții ei, dacă are frați, cum s-a purtat ea la vârsta copiilor ei. Mama răspunde că nu a avut o relație prea apropiată cu părinții ei, a fost demotivată, auzea des că nu e suficient de bună. Terapeutul întreabă: cel mic îl invadează pe cel mare, lansează o invitație de agresivitate, obține un răspuns agresiv de la fratele lui, ideea fiind să obțină atenția ta, iar tu, ca mamă, ai vrea să anulezi acest conflict. Pentru că nici părinții tăi nu te lăsau să faci ce doreai când erai mică. Acum copilul cel mic este tu, iar cel mare sunt părinții tăi. Copiii îți permit să îți iei viața interioară în stăpânire. Povestirea îți va oferi șansa să vindeci în relație cu ei ce manifestă copiii tăi: intruzivitate, violență, cel mic pune în scenă relația mamei cu părinții, cel mare face la fel, dar din perspectiva părintelui mamei. Despre asta va fi povestea, despre invadarea spațiului. Apoi inviți copiii să aleagă personajele, pot fi personaje fete, ca să fie metafora mai voalată, sau poți alege personaje din basme, sau să le vorbești pur și simplu despre copilul din tine, cum a trăit el cenzura când a fost mic.
Povestea apoi va urma cursul imprimat de toți participanții, e bine să nu ai un scenariu, nu trebuie ca părintele să recreeze scenariul inițial pe care l-a trăit el mai demult. Când începi să te joci cu el, deja ceva s-a schimbat în scenariul inițial. Cel mic deja se joacă cu tine, deci nu va mai avea nevoie să îți atragă atenția prin comportament agresiv cu fratele său. Când noi suntem atenți la noi, ei nu mai au nevoie să ne atragă atenția asupra noastră, se pot concentra asupra lumii lor interioare.
O altă invitată spune că fetița ei de doi ani și ceva care își suge degetul și ar vrea să o ajute pe fetiță să renunțe. A încercat cu mai multe povești, fetița e interesată de ele, dar nu apar rezultate. Terapeutul spune că atunci când pui un diagnostic (copilul suge degetul, deci trebuie reparat), copilul simte conflictul și nevoia părintelui de a-l repara, și se opune, iar rezultatul este că fetița va insista să sugă degetul. În plus, ea chiar simte nevoia să-și sugă degetul.
Terapeutul întreabă de ce vrea mama ca fetița să renunțe la deget? Mama spune că simte că fetița își suge degetul ca să compenseze atașamentul neexprimat suficient față de mamă. Terapeutul invită să se gândească la relația cu mama ei, adică acolo a lipsit afecțiunea mamei. Caz în care fetița suge degetul pentru a spune: nu vreau să mă despart de tine pentru că știu cât ți-a fost de greu când tu te-ai separat de mama ta. Gestul de a suge degetul nu trebuie condamnat. Trebuie să îi vorbești despre teama ta de separare de propria mamă. Apoi suptul degetului poate fi înlocuit de un obiect de pluș cu mirosul tău, prezentat de tine, încet încet să îi propui să găsiți împreună o altă variantă.
Au fost multe momente intense pe care cei de la fața locului sper că le-au simțit din plin! Îi mulțumesc lui Carmen Ene pentru informații și prezență. Mulțumesc și Gargantua Kiseleff, un loc luminos și cald, potrivit pentru prânzuri în familie. Mâncarea e delicioasă, oamenii sunt super amabili. Fetele de la Oskar After School au ținut copiii ocupați la ateliere, le mulțumesc!
Aș vrea să menționez și jucăriile Momki, oferite copiilor de la eveniment. Jucării din lemn, colorate, bine finisate, educative și frumoase, le avem și noi acasă, o să vă povestesc curând și despre câteva dintre ele, căci tare ne plac. Am avut și o tombolă pe vârste, cinci copii fericiți au plecat acasă cu hartă interactivă, seturi pentru acadele, xilofon pentru bebeluși.
Mai multe poze de la eveniment găsiți aici. Pentru ele mulțumesc lui Marius Niculae, care face fotografii de familie, găsiți portofoliul lui aici.
Așadar, dați-vă timp, răbdare, priviți-vă copiii cu atenție! E, de fapt, despre voi! 🙂
Mi se pare putin exagerat. De unde ar putea stii/simti fetita de 2 ani care isi suge degetul cum a fost copilaria mamei ei?
Gandind asa putem inventa o poveste pt orice. Cum stim ca povestea aceea are un sambure de adevar si este vindecatoare sau este o plasmuire a mintii noastre care nu este neaparat reala si apoi interpretam totul in functie de aceasta convingere, neglijand acele aspecte si detalii care ar contrazice validitatea ei?
Stii, daca esti cu adevarat sincer cu tine. Stii daca reusesti sa dai la o parte mecanismele de supravietuire si conventiile si rusinea si tabuurile. Daca, dupa ce faci toate astea, nimic din comportamentul copilului nu pare a fi despre tine, atunci poate ca asa este. Mie totusi nu mi s-a intamplat. 🙂
Poate ca mama, involuntar, isi oglindeste uneori propria mama si cumva forteaza copila sa-i proiecteze eul prin reactie Dealtfel si mie mi s-a parut un pic exagerat si insuficient argumentat. Dar, i-adevarat, nici nu am reusit sa vizionez pana la final, asa ca multumesc, Ioana, pentru rezumat!
Apreciez răspunsul direct, îmi arată că articolul a avut un impact asupra ta. E firesc să te întrebi dacă nu cumva e prea mult să crezi că un copil poate simți atât de ușor ce se întâmplă în străfundurile părintelui său. Și totuși copiii sunt mult mai în contact cu instinctele lor decât adulții, care în timp, pentru a se adapta cerințelor funcționării sociale, dezvoltă mecanisme de apărare care să-i țină la distanță de ce simt. Din păcate, cu cât aceste forme de cenzură ale simțirii și gândirii sunt mai pregnante la părinte, cu atât el va avea tendința de a proiecta asupra copilului său ceea ce nu-și dă voie să trăiască în mod conștient. Atât mintea conștientă, cât și cea inconștientă a copilului se dezvoltă în relație cu mediul matern (fie că este vorba despre mama naturală sau despre un substitut al ei). Între mamă și puiul ei există un schimb de mesaje atât conștiente, cât și inconștiente. Copilul percepe viața inconștientă a mamei prin nonverbal, adică prin mimica, gesturile ei, tonul vocii, direcția privirii. El nu are încă posibilitatea de a conține ceea ce este transferat de mamă din inconștientul ei prin mecanismul proiecției și va manifesta de multe ori această incapacitate printr-un simptom, cum este și cel al suptului degetului.
În plus, copiii manifestă o foarte mare fidelitate faţă de părinţi, arătînd de multe ori şi făcînd ceea ce părintele nu-şi permite (sau nu şi-a permis).
Pfff…ce chestie. Mi-a spus cam acelasi lucru si terapeuta mea despre anxietatea mea. E f fff misto articolul, Ioana! Singura chestie e ca iti trebuie un terapeut potrivit care sa descopere aceste nevoi la tine si multa introspectie. Si timp, rabdare si Curaj. Te imbratisez si iti multumesc pt toate wow-urile pe care mi le dai.
Treaba asta cu suptul degetului , este de dezbătut ( pt mine … ) , asa ca mulțumesc de ponturi ;)) . Te salut !
Eu lucrez in domeniu, dar sincer multe lucruri îmi par exagerate. Circula la un moment dat o caricatura pe fb, apropo de psihanaliza: un tip era întins pe canapeaua din cabinetul terapeutului și ii spunea ca se simte trist și fara perspectiva. Terapeutul ii oferea o explicație de genul ” probabil relația conflictuala cu mama ta, la care se adauga acel eveniment de la 12 ani etc etc”, ca la sfarsit tipul sa spună ” interesant, ei credeam ca e din cauza ca am fost concediat ieri”. Cam așa este astăzi, totul se hiperanalizeaza. Suntem suma experiențelor noastre trecute, suntem copiii părinților noștri și fratii fraților noștri, dar parca lucrurile sunt împinse la extrem. Nu cred ca un copil știe traumele noastre și face el, inconștient, chestii special ca sa ne vindecam noi. Adica, intram cumva in paranormal, așa putem accepta și ca sufletul alege parintele, ca fiecare problema a copilului este de fapt un conflict nerezolvat al părinților, exista teoria conform căreia un copil născut cu malformații este trimis ca un mesaj acelor părinți, ca malformația e binecuvântare și arată exact unde trebuie lucrat in cuplu. Așa ne apropiem de MMG si nimic științific nu mai are valoare. Nu cred ca doi frați se cearta și sunt in competiție fiindcă mama nu a avut o relație ok cu părinții. Nu cunosc familie in care fratii sa nu se comporte exact ca cei doi de mai sus, indiferent de ce copilărie a avut parintele. Sigur, modul în care noi gestionam problema( inclusiv faptul ca o vedem sau nu ca o problema) reflecta felul in care am fost crescuți și educați. Eu am doi copii ce se comporta in funcție de felul lor de-a fi, se joaca mai agresiv sau mai domol, cea mică e mai calma dar încearcă sa o imite pe cea mare și se agita cumva forțat, eu ce sa deduc din faptul ca cea mică o imita pe cea mare? Ca relația mea cu mama era cum? Nu toți frății mici fac asta? Iar tatăl e și el in poveste? Copiii vindeca și tatăl sau doar pe mama? Dacă copilul e crescut de bunici, pe cine vindeca? Sunt copii care stau 80% din timp cu bunicii ( eu am fost crescută de bunica de pe la 4 luni), ei de ale cui dureri se ocupa? Poate greșesc, dar teoria aceasta îmi pare exagerata.
Referitor la celelalte exemple din articol, nu doar cel cu fratii ce se cearta: eu sunt îndrăgostită de somn, nu îmi aduc aminte nici măcar o data in care am fost obligată sa dorm( in afara perioadei de grădinița când eram obligați de doamne sa adormim la comanda) îmi plăcea somnul de prânz și am profitat la maxim, e ceva ce îmi lipsește groaznic in viața de adult. Am o sora exact opusul meu, nu i-a plăcut niciodată sa doarmă de pranz, ai mei au renunțat la un moment dat sa mai încerce. Copiii mei, amândouă fetele, se lasă culcate foarte greu, cea mare a dormit mereu mult mai puțin decât orice se specifica in grafice și tabele. Ce ar însemna toate astea? Se împotrivea din tot sufletul sa doarmă, iar eu îmi doream din suflet ca ea sa doarmă fiindcă 1.as fi dormit și eu 2.ar fi respectat indicațiile medicale, eu simțindu-ma vinovata ca nu ii ofer nr de ore de somn ideal. Am renunțat la un moment dat sa ma încerc, cu cea mică sunt deja resemnata, or creste ele cumva și cu putine ore iar pt mine trăiască cafeaua. Cât despre mâncare, și eu am fost forțată sa mănânc, ca orice copil extrem de slab și mofturos, copilele nu refuza mâncarea decât dacă nu le place sau au vreo problema concretă. Stiu ca cea mare nu mânca dacă era obosita, arunca mâncare peste tot și urla, nici prin cap nu mi-a trecut ca ar avea legătura cu „îndopatul” meu din copilărie, in schimb am modificat programul astfel încât sa primească masa principala când e odihnita. Culmea e ca s-a rezolvat. Suptul degetului este o metoda de liniștire chiar recomandata de pediatri in perioada de Bebelușii, fiind o „suzeta” mereu la îndemâna. E firesc sa nu renunțe atât de ușor la ceva ce le aduce pace din prima zi de viața. E firesc sa ne dorim sa renunțe fiindcă la un moment dat afectează dentiția, plus ca in mintea noastră suptul degetului îl asociem cu lipsa inteligentei. Rosul creioanelor, unghiilor pot semnala o problema senzoriala. Cred ca trebuie investigat concretul înainte sa mergem in alte direcții. Nu de alta, dar stiu persoane care au fost convinse de terapeuți ca comportamentul autistic al copilului este datorat traumelor din Copilăria părinților, ca copilul vrea sa transmită ceva, iar oamenii au pierdut ani de terapie specifica TSA încercând sa se vindece pe ei ca părinți.
Deea, felicitări! Modificarea programului de masă al copilului este pentru mine o dovadă de adaptare intuitivă la ceea ce copilul tău îți cerea la nivel inconștient. Se pare că nu ai rămas rigididizată într-un răspuns standard, ci, prin încercare și eroare si găsit răspunsul la dilemă. Este un exemplu al adaptării relaționale intuitive. Conștientizarea nu ar face decât să dea un sens explicit-verbal experienței. Un teraput bun va încuraja adaptarea intuitivă și apoi etapa de a da sens, ca o consecință a experienței și nu invers.
Deea, punctele de vedere diferite creează deschideri, dezbaterile permit aerului proaspăt să circule între noi. În diversitatea opiniilor există frumusețe. Din fericire, suntem și asemănători și diferiți și astfel nu există riscul să ne plictisim sau să stagnăm. Și, într-adevăr, știința nu face decât să susțină mimetismul copilului în primii ani de viață. El învață să fie ce este în relație cu mama sa sau cu substitutul de mamă (in cazul tau, cu bunica). La această componentă relațională se adaugă moștenirea genetică și condițiile materiale.
La început, copilul nu are structură, consistență proprie. El devine cu fiecare clipă ceea ce va fi mai târziu. Între el și mamă se creează un schimb, un fel de acordaj al unuia la celălalt și invers. Mama îi transmite mesaje conștiente laolaltă cu mesaje inconștiente. Cele inconștiente sunt transmise prin intermediul nonverbalului, adică al gesturilor, mimicii, tonului vocii, direcției privirii. Prin nonverbal sunt transmise și mesajele legate de experiențele traumatice ale mamei. Nu e nimic paranormal în asta. Ea se exprimă cu tot ceea ce este ea (atât conștient, cât și inconștient) în relație cu bebelușul. Nu poate controla ce transmite inconștient și dacă își propune asta, efectele nu pot fi decât nocive. Copilul nu poate conține ceea ce vine despre ea pentru că nu e încă un individ autonom, echipat cu tot ce este un adult. El va întoarce către mamă printr-un simptom sau în registru simbolic ceea ce nu era conștient la aceasta și a trecut la el prin canalul nonverbal.
În privința învinovățirii părintelui pentru malformațiile copilului, consider că este un act de aroganță al omului contemporan să creadă că știe cu exactitate din ce motiv au ajuns membrii unei familii să treacă printr-o asemenea experiență.
În privința exemplului colegului de breaslă, consider că un răspuns afectiv puternic, de genul „îmi fuge pământul de sub picioare” la o situație din prezent este indiciul faptului că a reactivat o rană profundă sau a redeschis o situație neîncheiată din trecut. În caz contrar, orice situație prezentă, oricât de dificilă este ea nu ar genera decât un răspuns de genul „nu îmi place, nu sunt fericit/ă cu asta, dar am resurse să merg mai departe”.
Despre rolul tatălui în educația copilului am putea vorbi secole. Uneori tatăl simte să devină un fel de mamă (substitut de mamă), mai ales dacă, în absența unei mame conținătoare, copilul se întoarce către el. De cele mai multe ori, copilul foarte mic, în diadă cu mama, se uită la mamă și urmărește modul în care aceasta reacționează la gesturile și comportamentele partenerului ei. Reacția ei la tătăl lui pune temeliile percepției acestuia de către copil. Dar există tot atâtea variante de situații câte familii sunt pe suprafața pământului….
Asteptam articolul asta! Pentru ca au fost mici momente pe care le-am pierdut la fata locului! Esti minunata, sincera, curajoasa, esti wow! Felicitari
Mie mi se pare ca se cam abuzeaza de cuvantul acesta, „vindecator” si asta pentru ca se pleaca de la premiza ca am fi bolnavi sau instabili emotional.
Subscriu la ce a spus Deea mai sus, prea stam sa analizam tot, continuand asa cred ca vom ajunge sa uitam sa traim autentic si sa ne bucuram ca traim.
E revelator sa avem copii, invatam multe despre noi, introspectia stiu ca e buna, dar sa stam acum sa analizam ce jucarie a luat copilul si de ce mi se pare cam mult.
Dragă Simona, ai putea înlocui vindecător cu toleranță față de ceea ce este și se manifestă în sine și în relație la un moment dat. Toleranța față de ceea ce simți și gândești la fel ca și cea față de ce simte și gândește puiul tău este un semn al sănătății. Cu cât acest nivel de toleranță este mai mare, cu atât și riscul de a descărca pe pilot automat afectele în comportamente inadaptate (în sensul de nocive pentru sine și celălalt) este și el mai mic.
În privința analizei, există o confuzie frecventă între naturalețe, spontaneitate și adaptare intuitivă și ceea ce ține de capacitatea omului matur de a elabora și a da sens experiențelor sale și ale puiului său.
Nu este vorba despre a analiza în sens persecutiv, ca altă formă mult mai subtilă de nonacceptare a ceea ce este, ci mai degrabă de a da un sens lucrurilor care se manifestă în relație și de a ne bucura de sensurile care se desprind din contextul relațional și sunt valabile în „aici și acum”. Pentru că funcționăm în două registre, unul nonverbal și altul simbolic-verbal, care nu se exclud.
Multumesc de raspuns Alexandrina, m-au pus pe ganduri vorbele tale si sunt de acord cu tine.
Legat de relatia nivelului de toleranta si riscul de a descarca pe pilot automat afecte nocive, cred ca e important de gasit un echilibru aici. E posibil ca un nivel prea mare de toleranta sa dezvolte anumite „pattern-uri” care de asemenea pot dauna. Eu acest nivel de toleranta despre care mi-ai spus il asociez cu un anumit grad de constienta.
Poate stii despre ce vorbesc, am senzatia ca esti in domeniu, eu nu sunt, dar pot spune ca in cazul meu, dupa multa terapie, introspectie am ajuns sa analizez si sa hiperanalizez tot ce intra in contact cu mine, poate intr-un mod persecutiv cum ai zis, nu stiu asta. Lucrul acesta epuizeaza si da extrem de multe vulnerabilitati.
Bineinteles solutii exista 🙂
Bineînțeles, Simona, este o nuanță foarte fină între a fi tolerant cu universul tău de trăiri și gânduri și în egală măsură cu al puiului tău și a trece cu vederea comportamentele inadecvate, care cer limite. A fi natural nu înseamnă să-ți dai voie să faci pipi în mijlocul camerei, ci să tolerezi să simți impulsul de a face asta. Adică să recunoști că îți vine să faci asta, să îți dai voie să simți ce e de simțit, pentru că în felul acesta vei avea ocazia de a alege un comportament funcțional. Cu cât îți dai voie să simți mai mult, cu atât va fi un risc mai mic de a descărca impulsul în comportament. La fel și cu puiul. E important ca părintele să valideze emoțiile lui, în sensul: „E ok să simți furie” și să pună limite coportamentului agresiv „Și te voi ține strâns în așa fel încât să simți iubirea mea ca pe un înveliș protector și să înțelegi că nu voi încuraja comportamentul de a-ți face rău ție sau altuia.” Validarea emoției și gândurilor și limitarea comportamentului distructiv/autodistructiv.
M-am concentrat ceva sa inteleg raspunsul, dvs vorbiti ca terapeut, inteleg, insa limbajul este atat de sofisticat si profesional incat nu stiu cate mamici in cautare de raspunsuri vor reusi sa inteleaga. din zecile de articole citite pe blogul Ioanei, acesta este de departe cel mai greoi..atat ca si subiect, cat si exprimare…
Este explicat foarte-foarte clar și pe înțeles. Chiar nu mi se pare limbajul inaccesibil, dimpotrivă. Mulțumim pentru răspunsuri și pentru eveniment!
Povestile pentru copii si adulti nu sunt vindecatoare pentru ca am fi bolnavi.
Ci aduc lumina, intelegere, acolo unde lucrurile au ramas incomplete, neintelese (fie in copilarie, fie ca adult). Fiecare preia din povesti ce are nevoie.
Las doua astfel de povesti pentru mici si mari:
http://opovestemagica.blogspot.com/2016/05/trandafirul-incapatanat.html
http://opovestemagica.blogspot.com/2017/01/batul.html
Buna…as fi interesata sa citesc articolul destre rosul unghiilor..multumesc
buna, eu nu am scris un articol pe acest subiect, nu m-am confruntat cu aceasta problema.
Buna Ioana!
Uite, eu stiu cazuri cand prima varianta expusa de tine (cea cu copiii care se harjonesc) se intampla si doar in prezenta tatalui, sau doar in prezenta altui adult/copil mai mare care sta cu copiii. sau se intampla la gradinita. atunci cum e?mai e valabila nevoia mamei evidentiata de copii si vindecata de ei?
multumesc
Bună, Nicoleta, îmi permit să schițez un reper chiar dacă întrebarea nu-mi este adresată direct.
Copilul reacționează la ceea ce simte că mediul permite. Va testa gradul de toleranță al adultului, în sensul unui „cât de departe pot să merg aici, ce mi se dă voie să manifest” și în plus va tinde să reproducă ceva din ce îi este familiar, uneori prin transformarea în contrariu. De exemplu, dacă acasă are parte de prea multă autoritate, aici va testa să vadă dacă poate fi „șeful”. Exemplul meu este simplificator, numai situația concretă poate dezvălui ecuația unică pe care o pun în scenă copiii și adultul/adulții.
Oh how I love this!!!!
Este explicat foarte clar și pe înțeles. Mulțumim pentru răspunsuri și pentru eveniment!
Foarte frumoase fotografiile.
Un articol foarte bun! Multumesc!
Multumesc pentru acest articol foarte frumos!
Numai gandul la copilarie te duce intr-o lume magica, frumoasa, unde totul este posibil. Asa ca vindecarea este chiar o posibilitate, nu un miracol!