Terminasem de citit și dezbătut povestea de seară, negociam cine stinge veioza, stăteam cu ochii închiși cu bărbia sprijinită de marginea patului lui Ivan, în care adoarme Sofia. Aproape că ațipisem acolo în timp ce ei se foiau să-și găsească locul, când o aud:
– Unuuu, doooi, treeei…
Îmi număra ridurile de pe frunte. Pe cele mai adânci, că restul sunt atât de multe că nu știe ea să numere până acolo cât să mi le inventarieze pe toate.
– Cinci, mami! Asta înseamnă că ai cincizeci de ani! Am calculat ca la copaci, câte inele au în trunchi, atâția zeci de ani au, mami!
– Ah, ce drăguț te-ai gândit! Dar eu n-am chiar cincizeci de ani, am muuult mai puțini, respectiv aproape patruzeci.
– Asta e mult sau puțin, mami?
– E mult comparativ cu vârsta ta, dar nu e chiar atât de mult…
– Dar mami, tu ești tânără, nu?
Oh boy. Urmează iar discuția despre moarte. Periodic revine la asta. De pe la trei ani și un pic, de când a murit tatăl meu și a înțeles că omul care moare încetează să mai existe în carne și oase, bănuiește dorul și durerea pe care le poate provoca moartea unui om drag. Îi răspund de fiecare dată la întrebări cu tot adevărul pe care-l știu, o asigur că mai e multă vreme până când eu și tatăl ei vom muri, îi spun că probabil atunci ea va avea familia ei și nu va rămâne singură, că încă mai avem mult timp să trăim și să ne iubim. Nu e speriată, nu plânge, dar are nevoie de confirmări că deocamdată, n-o să-i moară nimeni.
– Da, iubito, mai am mult de trăit, cred. Sper.
– După ce o să mori, eu o să vin în fiecare zi la mormântul tău, o să mă urc acolo pe piatră și o să plâng după tine.
Aud cum mi se crapă sufletul de drag și de tristețe. Dar ea nu e tristă. Ea doar vrea să știe, să aibă un plan, să fie pregătită.
Știu de ce spune asta: pentru că atunci când m-a întrebat cum a fost la înmormântarea tatălui meu, i-am spus că nu aș fi vrut să plec de-acolo, de lângă groapă, că mi-a fost greu să mă desprind, să-l las acolo unde el a rămas pentru totdeauna și să știu că n-o să-l mai văd niciodată.
– Iubita mea, nu va fi nevoie să vii în fiecare zi, eu să rămân în gândurile tale, în inima ta, în toate amintirile noastre împreună, în poze și filme și în cărțile și scrisorile pe care ți le scriu.
Mă mângâie pe frunte.
– Uite, seara asta poate o s-o ții minte, îi spun. În care suntem amândouă aici și vorbim despre cât de mult ne iubim, așa de mult că am vrea să nu murim niciodată, iar fratele tău îmi sfredelește coastele cu piciorușul lui ascuțit.
Tace.
Apoi zice, din senin:
– Mami, eu când o să am copiii mei, o să vreau să stau tot cu tine. Tu să fii bunica lor și să ne citești la toți, ca acum.
– Bine, iubito, dacă o să mai vrei asta și atunci, așa o să facem.
– Tu nu vrei să mai stai acum cu mama ta?
– Ba da, uneori mi-e dor de ea și aș vrea să fie aici, să îmi facă ceva de mâncare, să mă dea cu cremă pe mâini, să mai povestim…
– Mami, cel mai frumos e când stai cu oamenii pe care îi iubești.
Știe micuța. Nu doar să numere inele în trunchiuri de copaci și riduri pe fruntea obosită a maică-sii. Știe. E normal să vrea să amâne moartea. E parte din a crește, din a te bucura de tot ce trăiești, din a vrea să nu pierzi niciodată iubirea celor dragi.
Discuțiile astea serioase cu ea mă cutremură și mă învață atât de multe despre mine, despre ea, despre toți oamenii. Și n-are încă cinci ani.
Vorbiți cu ei. Ascultați-i. Spuneți-le cum vă simțiți. Explicați-le mereu adevărul și lăsați-i să înțeleagă singuri mersul lumii. Sunt perfect capabili să facă asta, dacă avem încredere în ei.
Sursa foto: fetiță și mama ei via Shutterstock.com
Băiețelul meu de 3 ani știe că are un bunic în cer(asa i-a spus soacra mea) și abia așteaptă să meargă cu avionul să îl vedem…Încercăm să îi explicăm cum e cu moartea dar nu e pregătit și sincer…cred că nici noi.
Am plâns de emoție:(
Totul este despre iubire intre voi doua și asa o sa rămână 🙂
Totul este iubire și intre mine și mama mea și e minunat. 🙂
Sper sa fie și intre mine și băiatul meu 🙂
Eu cu amândoi copiii am avut discuțiile despre moarte la un moment dat. Când credeam ca am terminat cu Victor (care acum are 10 ani), a început Sara (8 ani). Dar la ei e cu plâns. Victor ma epuiza seara. Se ruga seara, după rugăciune sa aibă niște puteri încât sa nu mai moara nimeni, niciodată. In fiecare seara. Acum își aduce aminte și ma ajuta in discuțiile cu Sara, ii zice ca si el a simțit ce simte ea acum. Sara acum zice ca nu vrea ca eu sa mor. Ca vrea sa stea cu mine, tot timpul. Chiar si cand va avea copii si soț. Și eu ii spun ca toți vom muri la un moment dat, dar asta se va întâmpla peste multa vreme, dar deocamdată parca nu vrea sa audă. Îmi zice: „Da, dar tot o sa mori!” Mi se rupe sufletul…
Și aseara, in timp ce vorbeam cu Sara, Victor mi-a zis ca el s-a liniștit in momentul in care i-am zis ca sa nu ne mai gândim la ce va fi in viitor,sa ne gândim la prezent, sa trăim momentul. Ca doar atunci s-a liniștit. Nu știu exact când a fost, pentru ca am spus asta cam in fiecare zi. Dar la un moment dat, el a înțeles ce înseamnă. Sper sa înțeleagă si Sara cât mai curând.
Copiii știu tot!
În nefericita noapte în care au venit să-i spună bunicii că tatăl meu a murit, în timp ce ea se prăvălia în bucătărie de plâns iar eu eram socata și suspinam în patul ei moale, am știut! Am știut că n-o să-l mai simt vreodată, că va dispărea cu totul din viata mea, ca n-are să ne mai fie bine…. Aveam 8 ani. Și încă mă doare. Tare.
Vai durere!
Vai de noi!
Aceleaşi discuţii le experimentez eu acum cu al meu baiat! Care recent a implinit 7 ani şi si-a dorit cand a suflat in lumanare, sa traim toti mult timp, sa fim nemuritori!
El nu vrea sa traiasca fara noi! El ne iubeste mult si nu vrea sa imbatranim.
Doar ca noi avem si discutii mai ample despre moarte. Despre ce se intampla cand corpul nu mai are viata şi uneori imi pare rau ca-i zic adevarul. Ca poate nu intelege atata informatie. Ca-i prea mult. Prea detailat, dar raman cu speranta ca nu l-am prea speriat………
La noi a ajutat mult legat de subiectul moarte ideea ca sufletul este nemuritor, si doar corpul moare. 🙂
Uff, greu subiect. Mie mi-e un pic teama de momentul in care Emma va incepe sa imi puna intrebari de-astea, pentru ca simt ca nu sunt nici eu impacata cu raspunsurile pe care i le pot da. Si as vrea sa fiu eu ok, ca sa pot sa o ajut si pe ea cand va fi momentul.
Ioana, asa destepti mi se par copiii de acum, si empatici! Eu nu-mi amintesc sa fi avut discutiile astea cu ai mei…de ce oare? Oricum la 5 ani in nici un caz! Eram oare pe vremea aia noi mai putin inteligenti, sau e legat de faptul ca nu tratau ca pe niste adulti in discutii si ne ascundeau lucruri? Tu aveai discutii asa profunde cu mama ta?
Draga V., multi, prea multi refuza astfel de discutii si ca adulti, printre adulti. Pentru ca e un buton mult prea dureros sau tenebros. E multa frica acolo. E multa frica in noi.
Singura cale sa le invingem…e sa le traim. Pare simplu…
Si al meu cel mare a inceput cu discutiile si intrebarile despre moarte si ce se intampla mai departe de pe la 5 ani, avusese la gradinita niste discutii cu colegii de grupa si a venit cu ele acasa.
O perioada lunga – cateva luni – m-a tot intrebat de toate, ce fac cei care raman, ce fac cei care mor, unde se duc sufletele, cum este acolo la Dumnezeu etc. Acum a uitat subiectul, dar au trecut aproape 2 ani.
Si mie imi spune ca vrea sa aiba cand va creste 5 copii si sa ii crestem impreuna intr-o casa mare.
Fratele meu a plans o zi intreaga incontinuu cand a aflat ca tatal meu a implinit 40 ani. Avea 5 ani fara 2 luni. Am sa tin minte momentele acelea toata viata.
Pe noi ne-a lovit subiectul pe neasteptate cand socrul meu a facut subit infarct. Era in plina forma, a fost un soc. Fetita avea 3 ani si 4 luni, despre doamne-doamne si religie nu stie nimic, asa ca m-am informat si am ales adevarul. Am luat-o pe genunchi si i-am spus ca am o veste trista, ca inima bunicului s-a oprit si el a murit. I-am vazut tristetea si surpriza in ochi si m-a pus sa ii povestesc de repetate ori cum s-a intamplat. Apoi a fost liniste saptamani in sir, dar ocazional mai apare cate o intrebare: de ce nu i-am pus lucrurile cu el in groapa, cum i s-a oprit inima, ca vrea sa vada poze, ca ii e dor. Iar ieri am ramas fara cuvinte cand ne jucam cu o jucarie de la el si mi-a zis „ai grija de ea, ca e de la bunicul si n-o sa mai am alta, ca a murit.” Sa imi mai spuna cineva ca nu inteleg copiii. Inteleg exact ce si cum le spunem.
Eu am riduri de 6-7 ani si vreau sa zic ca e putin stanjenitor pentru mine, nu ma simt tocmai in pielea mea, dar m-am acomodat.