Acesta este, cred, unul dintre cele mai exasperante aspecte din viața unui părinte. Ăsta și nesomnul. Partea cu oboseala se rezolvă în timp, din fericire, majoritatea copiilor încep să doarmă mai bine după 2, 3, 4 ani, așa că aici există oarecare speranță, însă când vine vorba despre NU, ei bine, nu vreau să vă descurajez, dar nu prea o să fie cu mult mai bine curând.
Există copii cooperanți și există copii care contestă limitele. Există copii cu toleranță bună la frustrare și copii cu fitilul scurt. Există copii care acceptă o regulă într-o zi, alții au nevoie de un an. Există copii care acceptă limitele relativ ușor, dar apoi se întâmplă ceva și regula este încălcată în mod repetat și sfidător. Deși până ieri înțelegea perfect de ce nu e bine să alerge singur în stradă și stăteai liniștită că măcar problema asta n-o mai ai, azi țâșnește în stradă ca fulgerul.
E normal. E normal și să conteste toate regulile, și să le accepte ca apoi să dea cu ele de pământ. Sunt etape mai ușoare și etape care ne provoacă mai mult, și pe noi, părinții, dar și pe ei. Să vă povestesc cum e la noi.
Fetița, primul nostru copil, este genul de persoană care iubește regulile și rutina. Ei nu a trebuit să-i spunem mai mult de cinci ori să nu bage cuie în priză, să nu se cațere în bibliotecă, să nu alerge pe stradă, că e bine să spălăm dinții și să mâncăm sănătos. Ea a acceptat foarte ușor limitele impuse de noi, câtă vreme i-am explicat logic de ce este important ca fiecare dintre ele să existe. A avut și are multă libertate de a decide în multe aspecte din cele ce o privesc: a avut la îndemână hainele, cărțile, jucăriile proprii, am luat decizii de vacanțe și timp liber și grădiniță discutând cu ea.
În unele lucruri însă, spune un NU nenegociabil. De exemplu, NU VREA SĂ ÎȘI SUFLE NASUL. Uneori îl suflă fără probleme, a suferit multe otite și înțelege de ce e important să elibereze nasul de muci, dar are zile în care refuză să sufle nasul. Nu o doare, nu o sperie, știe să-l sufle bine de pe la 3 ani, acum are aproape 5, dar nu dorește și gata.
Nu insist. Îi explic, o rog, vrea ea să decidă acest aspect, o las. Mă enervează și mă îngrijorez pentru sănătatea ei, dar o las. Alteori NU VREA SĂ POARTE BOCANCI. Sunt aleși de ea, îi vin, îi plac, dar nu dorește să îi poarte. Nu și gata! Din nou, găsim alte soluții pentru ca alegerea ei (nejustificată pentru noi) să fie respectată.
Lucrurile care i-ar pune în pericol sănătatea nu sunt discutabile (de exemplu, casca de protecție când merge cu trotineta: nu vrea să o poarte, nu ieșim din casă cu trotineta, nu s-a întâmplat, dar am vrut să dau un exemplu).
Nu a făcut crize de furie până pe la 3 ani, apoi a început cu unele rare, după 4 ani a fost cel mai greu, acum e mult mai bine, n-a mai făcut nici o istericală de muuultă vreme. Cred că am scăpat de faza asta.
Ei, băiețelul, cel de al doilea născut, este un mic contestatar. Oricât am explica un lucru sau altul, de foarte multe ori el o ține pe-a lui. Se opune cu toată ființa lui, strânge pumnii, țipă, își aruncă pumnișorii în aer, nu vrea să facă sau să nu facă și pace. Are și el perioade și perioade, am observat că o dată la câteva luni devine și mai rebel, apoi se liniștește și tot așa. Noi ne-am păstrat abordarea: explicăm de zeci de ori, ne jucăm, mai luăm o pauză și facem cu schimbul, umplem paharele copiilor și pe ale noastre, ne conectăm, îi lăsăm să decidă, le acceptăm refuzul, uneori renunțăm și iar luăm o pauză.
Ce a fost ușor la primul copil (somnul, mâncarea, liniștitul, compromisul) s-a dovedit mult mai greu la al doilea, deși noi am fost la fel. Ei însă sunt diferiți, și unul de altul, și de la o lună la alta.
Din ce-am trăit în ultimii 5 ani, am observat că cei mici au perioade mai dificile (pentru ei și pentru noi atunci când):
- le ies dinți (de multe ori când nu știam ce să mai facem, hop, un nou canin sau o măsea)
- urmează progrese majore (fie primii pași, fie primele cuvinte, achiziții noi)
- apar lucruri care îi sperie, care le schimbă rutina (un frate nou, mama se întoarce la serviciu, tati lipsește, apar sau dispar bunicii din viața lor, vacanțe, renunțat la scutec sau suzetă, adaptare la grădiniță)
- cresc și simt că limitele vechi nu se mai aplică (ce nu are voie la 3 ani s-ar putea să aibă voie la 4)
- nu se odihnesc suficient
- îi suprasolicităm cu ieșiri, evenimente, vizite
- simt la noi nesiguranță, frică, frustrare, anxietate (chiar dacă noi încercăm să le ascundem, limbajul nonverbal ne trădează, iar ei știu foarte bine să ne citească)
- au nevoie de asigurări că sunt iubiți și în siguranță alături de noi
Ce putem face pentru a trece cu bine de perioadele acestea?
Gândiți-vă că e foarte bine că cel mic spune NU. E foarte important să iei decizii pentru tine și să ții la ele. O să vreți să spună nu când un coleg de 11 ani de la școală îl va invita să vadă un clip porno pe telefonul lui sau să încerce o țigară, nu? Aveți un omuleț decis și independent, iar asta e grozav pe termen lung. Nu e grozav pentru voi pe termen scurt, din păcate… Dar nici să-l obligăm să facă doar ce dorim noi nu e în regulă. Are și el nevoi, personalitate, dorințe, e normal să lupte pentru ele, toți facem asta, uneori chiar în ciuda nevoilor și dorințelor celorlalți.
E greu, e foarte greu să trebuiască să te lupți cu micul om pentru orice aveți de făcut împreună. Să rămâi calm când îți vine să urli și să trântești. Să nu pleci când îți vine s-o iei la goană.
Întâi repetă-ți asta: e doar o perioadă, cândva o să fie mai bine.
Apoi repetă-ți și asta: majoritatea celor care au copii trec prin asta și până acum n-a murit nimeni. O să supraviețuim și noi.
Și celui mic îi este greu, are nevoie de ghidare și de iubire. Ca să putem să i le oferim, trebuie să fim noi bine întâi. Ca să fim bine, trebuie să ne descărcăm nervii cumva. Un telefon la un prieten bun sau la soț, să ventilăm acolo toată furia (nu de față cu copilul, ar fi bine să nu audă cum povestim că l-am face rachetă intraplanetară). O pauză azi, una mâine, o jumătate de zi liberă cât stau soțul sau bunicii cu cel mic. O carte, un terapeut, să rezolvi motivele pentru care te infurii când mogâldeața zice nu.
Apoi, după ce a trecut momentul de criză, pornim la atac cu răbdarea: alternative (am pus aici multe idei), negocieri, jocuri (multe variante haioase am pus într-un articol mai vechi, aici, sinceritate (măi puiule măi, uite, am mare nevoie să ajung și eu la serviciu la timp, te rog să te îmbraci mai repede, hai c-am obosit și eu să fac aici pe maimuța, am și eu limitele mele etc).
Trece, sigur trece! Poate nu deceniul ăsta, dar în viața asta sigur!:) Curaj, suntem mulți!
Sursa foto: fetiță încăpățânată via Shutterstock.com
Dragut, dar daca un coleg de scoala va dori sa-i arate un clip porno, baietelul stapan pe el si neobedient fata de adulti se va uita 🙂
Evident ca se va uita, mie imi place tare tipul asta de argumentare „daca ne spune noua ‘nu’, sigur va spune nu si gastilor/pornografiei/drogurilor etc.” Pentru ca se stie ca adolescentii care deviaza provin din copii foarte ascultatori, care nu ieseau din cuvantul parintilor, cum sa nu?Daca o sa asculti orice mama de adolescent cu probleme, o sa auzi vesnic aceeasi poveste: „am avut probleme cu el de mic, nu asculta/nu respecta/era rebel etc. Asa ca mai bine ai grija cum pui limitele, in loc sa te amagesti cu ganduri confortabile.
ba din contra, eu cred ca fix copiii care au ascultat de parinti cand erau mici sunt mai inclinati sa o ia pe cai gresite in adolescenta.
eu cred ca povestea pe care o spun cel mai des parintii de copii cu probleme este „nu stiu ce s-a intamplat cu el, ca a fost tot timpul un copil ascultator” – e o poveste mult mai frecventa decat „a fost neascultator de mic”
hai sa ne gandim numai cum am fost noi, cei tinuti din scurt de parinti, cand am ajuns la facultate in alt oras.
motivul e simplu, nu mai stiu unde l-am citit: adolescentul cu probleme e in continuare ascultator, doar ca nu mai asculta de parinti, ci de grupul de prieteni din care face parte si in care vrea sa fie acceptat.
faimosul „anturaj”.
anturajul ii influenteaza mai ales pe copiii care au fost ascultatori cand erau mici.
pentru ca ei nu sunt obisnuiti sa gandeasca cu capul propriu si sa ia decizii pentru ei – ei sunt ascultatori, ca asta le-au cerut parintii, sa fie ascultatori.
si-atunci intervine norocul: daca e anturaj bun, e ok, dar daca e anturaj rau, nu mai e ok.
in schimb, un copil obisnuit sa ia decizii proprii, va avea o imunitate mai mare la un anturaj rau.
de asta e bine sa incurajezi copilul sa fie independent si sa ia decizii proprii inca de mic.
tu doar il ghidezi, dar este un lucru bine-stiut ca pentru a lua decizii bune este necesar in primul rand macar sa fii lasat sa iei decizii.
apoi, pentru a ajunge sa iei decizii bune, urmatorul pas este sa iei decizii proaste. Se numeste experienta.
si parintele poate alege cu ce fel de decizii proaste isi va exersa copilul capacitatea de a lua decizii: daca-l lasa sa ia decizii inca de mic, deciziile proaste se vor referi la chestiile la care are acces copilul mic (haine, mancare etc)
daca nu-l lasa sa ia decizii de mic, atunci le va lua oricum cand va fi mare, iar deciziile proaste se vor referi la lucruri de copil mare/ adolescent, adica: droguri, abandon scolar, infractiuni etc
Aia cu „nu stiu ce s-a intamplat cu el, ca a fost tot timpul un copil ascultator” o spun parintii care incearca sa se scuze. Sunt tot aia care se dau de ceasul mortii si jura pe toti sfintii ca Gigel „nu face asa acasa, nu stiu ce s-a intamplat” (ba Gigel face fix asa si acasa). In rest, cand sunt la psiholog sau la politie, majoritatea parintilor de adolescenti cu probleme recunosc ca problemele vin din copilarie. Ca ei s-au sacrificat, dar copiii nu-i ascultau, etc.
„cand sunt la psiholog sau la politie, majoritatea parintilor de adolescenti cu probleme recunosc ca problemele vin din copilarie”
de unde stii ce spun parintii la politie sau la psiholog?
in plus, mie exact ce spui tu mi se pare suna a justificare – „asa e el, asa a fost tot timpul si nu am ce-i face” -> nu e vina mea, copilul e pur si simplu soi rau, incurabil.
si nu, Gigel chiar nu face asa si acasa… ce vrei sa spui, ca consuma droguri acasa, cu parintii? ca sparge geamuri prin casa cu mingea?
de obicei copiii fac boacane exact cand nu sunt cu parintii…
As mai adauga ceva: multe din problemele din adolescenta sunt agravate de lipsa unei comunicari deschise. Un copil „obedient” nu este intotdeauna din categoria celor care accepta tot ceea ce li se intampla fara sa protesteze, uneori sub aceasta masca se ascunde de fapt un copil care nu-si exteriorizeaza trairile. Cred ca este inevitabil sa nu apara in relatia parinte – copil si momente cand cei doi au opinii diferite si / sau copilul opune rezistenta in fata unora dintre limite, samd. Faptul ca prefera sa nu riposteze nu este intotdeauna semn ca intelege si accepta pe deplin (fara lupte interioare) o anumita situatie.
Ca fost copil care a trecut prin asta (nevoit sa nu-si exteriorizeze frustrarile) si mama de pusti pre-adolescent aflat in plina perioada de opozitie fata de limite (se vedea asta de cand era mai mic, doar ca acum s-a accentuat), mi-am impus sa incurajez cat de mult pot comunicarea dintre noi… chiar daca se intampla cu scantei.
Mediul de acasa este unul safe in ceea ce priveste eliberarea tensiunilor acumulate in timpul zilei (ie. la scoala), il ajuta sa exerseze diverse tehnici de comunicare si relationare, iar faptul ca noi ii oferim acest spatiu de manifestare adaptat nevoii lui este o dovada ca se poate baza pe sprijinul nostru. De fapt asta ii spunem mereu: ori de cate ori are o problema, sa vina sa discute cu noi pt ca tot ceea ce nedorim este sa-l ajutam (cu sgaturit, o vorba buna sau o incurajare), nu sa judecam cele intamplate.
Un exemplu personal: in clasa mea de liceu aveam colegi care beau de rupeau. Asa li se parea lor ca sunt cool, teribilisti.
Pe mine parintii m-au lasat sa fac cam ce voiam eu, nu am fost in nici un caz un copil tinut din scurt;
nu m-am apucat de baut in liceu, mi se parea ca n-are nici un sens.
Unii din acei colegi sunt alcoolici astazi.
N-aș afirma așa de răspicat precum că „adolescenții care deviază provin din copii foarte ascultători”.
Rămân la convingerea că noțiunile de parenting sunt personalizate pentru fiecare familie asta pentru că sunt atât de mulți factori ce concură la o atitudine. Și tot așa de tare mai cred că totul dar și tonul este dat de părinți. E mai trist că firescul dispare din viețile noastre și că avem tendința de a consideră că abia acum a apărut oul de care trebuie noi să avem grijă. Educați și needucați au existat dintotdeauna și nici nu vor dispărea. Depinde de părinți să stabilească ponderea: câți sunt de o parte și câți de alta a baricadei.
Sunt de acord cu ce spui, dar sunt multe nuante de luat in calcul. Da, parintii au un rol f important, dar ce sa mai creada si ei, saracii, despre cum si l.au indeplinit, cand din doi sau mai multi copii educati dupa aceleasi principii si valori, cu aceeasi doza de control si exigenta, rezulta un rebel si un ascultator, unul cu probleme cu legea si altul prea in banca lui, un familist si un fluturas neobosit? :)) Impresia mea ca nu e musai ca parintii exemplari, sa zicem, sa reuseasca, prin educatie, sa produca „exemplare” dupa chipul si asemanarea lor.
Crede-Mă ca eu am fost un copil ascultător și nu am luat-o pe nicio cale greșită. Pentru mine a fost foarte important exemplul din casă. De exemplu nu s-a fumat niciodată nici în casa nici în familia extinsa, iar eu nu am fost tentată niciodată sa pun țigară în gura.
Depinde, sa știi. La mine ambii părinți au fumat și fumează în continuare. Nici eu, nici fratele meu nu fumăm. Am încercat, bineînțeles, dar nu mi-a plăcut atât de mult. Ca să nu mai spun ca mi se pare o dependenta inutila: ar arde cineva 15, 16, 20 de lei și s-ar uita la ei cum ard?
Eu nici măcar nu am încercat. Dacă nu aş fi fost un copil ascultător poate că m-aş fi „răzvrătit”. Ceea ce am vrut eu să spun este că nu este o regulă că copiii ascultători o iau „pe drumuri greşite” iar ceilalți nu. Depinde de caracterul fiecăruia.
Cred ca e regula generala ca al 2-lea sa fie cel care pune parul pe biguduri! Și în cazul nostru și al altor prieteni cu 2. Nu știu Cum e cu 3-4…
La noi e fix invers, primul copil ne pune parul pe bigudiuri, iar cel de-al doilea se uita uimit si el de țipete si plânsete..
Mda…. Si la noi e la fel cu al doilea copil.
Faza cu :”pana acum nu a murit nimeni” e foarte tare! Si eu am 2 copii (baieti, unul are 1an si 5 luni, iar celalalt are 3 ani si 3 luni). Cel mare e mult mai energic si are o personalitate f puternica, chiar si fata de colegii de la gradi…..
daaarrrrr viata bate filmul, stii bine!
fiu-meu are 9 ani. cu noi (parintii si bunicii) este foarte decis, cum spui tu. spune ‘nu’, protesteaza, argumenteaza, o tine pe a lui pana isi da seama ca ajuns intr-un punct mort, apoi schimba argumentatia. e aproape misto in unele momente pt ca ma face sa ma gandesc ca da, o sa fie independent si pe picioarele lui si va sti sa isi apere mereu interesul.
numai ca, odata ce nu mai e cu noi, lucrurile stau fix pe dos.
la scoala, daca ceva din ceea ce invatatoarea spune sau cere nu i se pare in regula, nu zice nimic. uneori se lasa invinuit complet aiurea pt ca ii e „rusine” sa isi spuna punctul de vedere – adica ce face el acasa ucigator de bine pt nervii nostri.
daca azi un coleg il loveste si a doua zi vine la el si se poarta ca si cum nu s-a itnamplat nimic si fara sa isi ceara scuze, al meu e f fericit si spune ca in viata e important sa acorzi o a doua sansa. :-)))))
in parc intervine mediat daca cineva e nedreptatit, dar daca tinta nedreptatii el el, vine la mine si imi cere sa plecam. abia pe drum imi povesteste ce s-a intamplat.
cand merge la antrenamente (face inot), sunt cativa/cateva in grupa lor care il bruscheaza sau ii vorbesc f urat. el nu ii spune nimic profului pt ca, spune el, nu vrea sa aiba renumele de paracios. eu sunt exasperata, am ajuns sa vreau sa ii spun: daca a dat in tine/ti-a vorbit urat, raspunde cu aceeasi moneda.
iti spun sincer ca mi-as dori sa ne spuna ‘nu’ chiar mai des decat o face, daca asta ar insemna ca va incepe sa ‘exporte’ si in afara familiei caposenia asta, felul in care da mereu replica, insistenta de a-si urmari interesele si de a se asigura ca iese cum vrea el.
Irina, fa ceva! 🙂 Nu stiu ce, dar fa ceva. Eu am ramas la fel ca baiatul tau si am peste 30 de ani. Nu zic ca e sigur ca n-o sa inceapa sa zica nu-uri si-n exterior si ca nu va incepe sa-si ia singur apararea, nu doar sa-i apere pe alti nedreptatiti, zic doar sa fii atenta cu chestia asta. Mie-mi vine sa ma iau singura la palme 😀
🙂 mai, chiar sunt hotarata sa fac ceva, ca peste niste ani sa nu ne luam amandoi la palme (fiecare pe sine sau, mai stii, poate unul pe celalalt). L.am intrebat ieri de ce reactioneaza asa diferit cand e cu noi si cand e cu altii si mi.a spus: „Pentru ca de voi nu imi e frica, de altii imi e, poate o sa vrea sa ma bata sau iese scandal”.
Buna,
Din câte știu rușinea este un sentiment f dăunător . Exersează lipsa rușinii in public, sa nu-i pese ce gândesc alții. Faceți voi ceva rușinos ca sa ii arătați ca e Ok.
Poate scos cuvântul din vocabular
Baietelul meu are 2 ani si 10 luni, si este in plina criza a NU-urilor. Dar la ORICE spune NU… Hai sa ne spalam – NU! Hai sa schimbam pampersul ca ai facut treaba mare- NU! Hai sa iesim afara – NU! Hai sa intram in casa ca s-a facut tarziu, trebuie sa papam si sa facem nani – NU! (cu toate ca e rupt de somn/foame) Hai sa papam – NU! Hai sa punem papuceii de casa – NU! Si lista poate continua. Este epuizant pentru noi ca parinti, incercam sa fim cat mai calmi, si sa ii dam argumente, de ce e bine sa facem anumite lucruri, etc. Mai nou, a aparut fratiorul in viata lui, are 10 zile. Crizele de personalitate s-au intensificat, nu mai vrea sa doarma, nu mai vrea sa manance…ce ii face placere este sa stea cu bebele, sa il pupe de 100000 de ori pe zi, sa il mangaie. Ma bucura facptul ca nu l-a respins pe cel mic, si il iubeste inca de cand era in burtica; dar ma ingrijoreaza restul comportamentului. Ma gandeam intr-un timp sa il duc la psiholog. Sper ca nu mai tine mult perioada asta…
Și la noi e cam aceeași situație. Bebe are scum 2 luni și parcă să zic că s-au mai redus Nu-urile și contrele.
Scria pe aici pe site la un moment dat ca, in loc sa ii spui copilului ce sa faca, ii ceri parerea: „vrei sa papi x sau y?” in loc de „hai sa papi”, „vrei papucii verzi sau albastri ?” in loc de „hai sa te incalt! „, etc… Adica ii dai un pic iluzia de control. Cam despre asta e vorba: fostul bebelus a crescut si vrea sa preia controlul asupra vietii lui si sa testeze limitele.
Nu recomand deloc „power games”: eu sunt parintele, tu executi.
Iar bebelusul nou aparut in peisaj nu face decat sa agraveze lucrurile dar cu multa rabadare trece si faza asta.
O abordare interesantă, de reținut:)
Al meu fecioraș are 1 an si 8 luni și de vreo 2 saptamâni e total schimbat. A intrat si el in faza „negării”. La orice chestie pe care o vrea/ se cere de la mama/tata/bunica etc, intervine „NU” ul categoric. Cand e vorba de mici plăceri de ale lui, cedează. Însă nu as vrea mereu sa il condiționez sa faca ceva, numai daca primește ceva in schimb. Chiar nu știm cum sa acționăm, uneori suntem uimiti cum reușește el sa ne manipuleze. Am încercat sa ii explicam, sa ii arătam anumite situații..”uite daca nu ne spălam pe dintisori, apar niște monstruleți urâți si apoi ne doare”.. degeaba! Uneori avem senzația ca nici nu ne bagă in seama. De auzit, ne aude.. însă nu asculta. Uneori reacționează foarte agresiv, chiar ne lovește (asta nu stiu de unde a învățat-o căci la noi nu a văzut niciodată așa ceva) si tipa cât il țin puterile. Se enervează deseori cand nu reușește sa unească piese lego si efectiv arunca cu piesele in jurul lui. Am citit ca e o reacție normala pentru ca nu reușește sa comunice si asta e modul lui de a-si arăta frustrarea. Apoi încercam sa ii arătam si sa il ajutam, însă de multe ori nu vrea sa se lase ajutat. Vrea sa fie independent..
Însă noi tot ne facem griji si ne gândim uneori, poate ar trebui sa cerem ajutor specializat.
Voi ce părere aveți?
Un copil de 2 ani nu are creierul destul de dezvoltat sa priceapa comenzi complexe, sa inteleaga cauza-consecinta, sa faca legaturi intre situatii, ei sunt ghidati de instincte foarte puternice: „vreau acum!”
Ce a functionat la noi a fost sa-i dam controlul in majoritatea situatiilor in limitele impuse de noi bineinteles: vrei periuta cu crocodil sau delfin? vrei sa sari de pe dulap? stai sa pun niste perne pe jos sa nu te lovesti prea tare….
Tot pe la 2 ani reuseam sa ii distrag atentia foarte usor: de cate ori trebuia sa plecam din parc brusc aparea o pisica portocalie pe care numai mami o vedea si pe care o urmaream plin de entuziasm printre blocuri pana ajungeam (total intamplator) acasa.
Si al meu se enerva cu niste lego asa ca au disparut brusc. Au re-aparut peste vreo 6 luni cand degetele erau mai indemanatice si nervii mai potoliti.
Nu recomand deloc sa dati ceva la schimb, e o strategie foarte daunatoare pe termen lung.
As nuanta o singura idee: noi nu ramanem „la fel”, este doar o impresie. Poate ca aplicam in mare aceleasi reguli (it fits, it worked, still believe in them), dar mediul ambiant e usoe diferit pt copilul no.2, care se naste im alt context, de frate, cu noi in alt context, de parinti deja! Sunt niste nuante care schimba rezultanta. Asta si inca multi alti factori, inclusiv genetic (dar n as pune punctul pe asta- „asa e copilul asta, contesta”). Ce putem face? Not much, i guess: regulile raman aceleasi in mare, probabil pe ici, pe colo, aplicate in mod diferit, unde e loc (gen: uj copil se culca mai trz decat celalalt- nu cea mai fericita situatie pt parinti?).
Asa e, ai dreptate.
A, si mai am o idee:))): schema cu train uitul sa ia decizii…nu e despre asta:). E despre a i arata copilului incredere. Si prin asta, iubire (nu prin pupaturile sufocante pe care le cam dam, ca asa ni i drag de ei!). Cred ca increderea sta la baza relatiei parinte copil. Astfel ca atunci cand va fi mare,si copilul ascultator si copilul neascultator vor ajunge eventually sa ia decizia Buna. Dar pt asta, tb sa ne antrenam noi mai intai…
[…] de la cinci ani și soluțiile noastre pentru ele Mă omoară cu NU-urile lui Cum spui NU unui copil independent Nu ca dovadă de […]