Acum câteva seri, ne pregăteam de culcare. Le citisem povestea de seară (pe care mereu o aleg ei), ne spuseserăm noapte bună și te iubesc, ba eu te iubesc, stai să-mi așez perna mai bine, pot să mă culc pe tine, te rog să mă mângăi pe spate, da, și pe mine tot pe spate, stai să beau niște apă, gata, acum poți să stingi lumina, ah, stai că nu-mi găsesc crocodilul (care n-are decât un metru lungime), haha uite, era chiar aici, gata, acum poți să stingi.
După ce-am oftat și-am plescăit mulțumită că n-am depășit ora de culcare cu mai mult decât dublul minutelor pe care mi le propusesem, pfoai, ce super organizată sunt, merit o medalie pentru cel mai bun coordonator de oameni mici din casă, sting lumina. Sofia începe să se miorlăie.
– Maaami, vreau pernaaaa taaaa.
– Perna de sub capul meu?
– Daaa.
Știți miorlăitul. Tonul ăla super enervant un pic pe nas, care nu e nici plâns, nici vorbit, nici cântat. Pe mine una, miorlăitul ăsta mă enervează mai mult ca orice protest, refuz sau criză de furie.
Dar acum nu aveam de gând să mă enervez. Nup, deloc. Plus că nu era timp de nervi, era momentul să dormim. Îmi era prea somn și lene să mă enervez. Așa că i-am spus sincer:
– Sofi, miorlăitul ăsta mă enervează și când sunt nervoasă, nu-mi vine să fac ce mă rogi, te rog să nu te superi. Dacă vrei cu adevărat să facem schimb de perne, poți să îmi spui asta și o să fiu de acord, nu mă deranjează să dorm pe perna ta, dimpotrivă, m-aș bucura, că miroase a tine.
Liniște. Apoi am auzit un ton normal, serios:
– Mami, nu voiam perna ta, voiam doar să te enervez, pentru că aș fi vrut să nu ne culcăm.
– Uite, putem să mai stăm puțin de vorbă pe întuneric, să nu-l deranjăm pe Ivan, în felul ăsta mai stăm împreună fără să ne enervăm, ce spui?
– Bine!
Și am mai șușotit câteva minute, apoi ea a adormit repede, în timp ce cu o mână o mângâiam pe spate, iar cu cealaltă îl alintam pe cel mic.
În ultima vreme, tot mai mult ne ajută să le spun sincer ce simt, să le explic cum reacționez, uneori impulsiv, alteori asumat, cum m-ar ajuta să îi pot ajuta, câtă nevoie am să discutăm împreună despre lucrurile pe care le vor și pe care uneori nu le pot da.
Ne ajută mult să povestim despre când eram eu mică, despre cum mă jucam atunci și cu ce, despre ce făceau copiii pe atunci, le-am arătat poze din comunism, să vadă cum arătau magazinele, le-am povestit despre ce mâncam, despre cum ne îmbrăcam. M-au ascultat cu gurile căscate amândoi, de parcă le spuneam povești.
Face parte din a ne cunoaște, din a ne vindeca unii pe ceilalți. Sigur, sunt lucruri pe care nu ar trebui să le spunem oricând și oricum, pe altele ar trebui să nu le spunem deloc, însă de multe ori ne gândim că n-are sens să le explicăm, că-s mici și noi suntem mari, sau ne e rușine, și atunci cred că ne face bine să ne întrebăm dacă nu cumva ne punem singuri piedici în comunicare și conectare. E important să avem încredere în copiii noștri, care vor ști ce să facă bine cu ce le dezvăluim din noi.
Sursa foto: copii și părinți via Shutterstock.com
Cred ca ai procedat bine, Ioana. I-ai oferit un exemplu de asertivitate.
Wow, câtă sinceritate pe un pui mic de om. 🙂 Parcă ar fi soră cu ai mei copii, care caută mereu căi de a amâna momentul somnului. Bine, cea mica adoarme repede, însă băiatul descoperă cele mai filosofice întrebări după ce se stinge becul.
De ce cad frunzele? De ce se vede umbra copacului în camera? De ce exista desene animate cu fantome? De ce Dumnezeu nu se vede? De ce trebuie sa doarmă noaptea? Cum știi ca iubești pe cineva?
Și lista poate continua! Toate întrebăride băiat de 7 ani. Doar ca uneori mai ascultă și fetița de 3 ani și trebuie adaptat răspunsul pentru amândoi. …… Seara, după ce ma pun în pat, după ce am făcut un întreg ritual……..
Zeeeeen, inspira-expira. ……
Mulțumesc pentru aceste rânduri. Ajută.
Sa stii ca sinceritatea asta este incurajata si antrenata, nu cred ca vine de la sine.
De exemplu cand ii vad ca fac ceva doar ca sa demonstreze ceva, le spun: „i-ai luat jucaria lui frate-tu/ sora-tii doar ca sa nu-l lasi pe el sa se joace cu ea, asa-i?”
Sau „vrei si tu furculita albastra doar pentru ca are si el/ea, asa-i?”
Si de foarte multe ori ei zic „da”.
Dupa aia eu nu mai spun nimic, ca nu ma intereseaza sa-i judec, ma intereseaza sa-si poata identifica corect emotiile si sa le recunoasca.
E o chestie pe care recomand sa o faca toti parintii. Daca insa le spui dupa ce recunosc ca „nu-i frumos”, „nu-i bine”, „nu asta face un copil cuminte”, data viitoare nu o sa mai recunoasca motivele adevarate.
Si-asa se ajunge la ideea ca copiii sunt rai si perfizi. Nu sunt rai, doar nu au empatia dezvoltata la varste mici.
Ce idee geniala. Pun in practica si eu!
Buuun…si cum procedam atunci când fratele mai mare ia jucăria celui mic? Cel mare recunoaște motivul … dar pe cine „sacrific” sa rămână fără jucărie?
Pai nu sacrifici pe nimeni, ideea e tocmai sa nu sacrifici pe nimeni.
La noi in casa exista jucarii ale lui I, jucarii ale lui S si jucarii comune.
Si aplicam urmatoarele reguli:
1. Cine vrea o jucarie a celuilalt tb sa ii ceara voie mai intai
2. Cine vrea o jucarie comuna poate sa o ia, si daca vrea poate sa i-o dea celuilalt cand o cere.
Sunt si la noi conflicte pt jucarii dar per ansamblu e ok, nu avem o problema cu asta. Si avantajul cand ai reguli e ca nici un copil nu percepe ca il „sacrifici”. E suparat pe moment ca nu are jucaria, dar nu crede ca il defavorizezi, pt ca regula se aplica amandurora.
Vai! Nu puteai sa scrii mai repede articolul asta? Eu am gresit aseara. Stiam ca gresesc, dar nu m-au tinut nervii. pentru ca s-a tot zbenguit nu am vrut sa-l mai mangai pe spate. bineinteles ca tot ce am reusit sa fac a fost sa-l enervez. pana la urma ne-am calmat amandoi si ne-am impacat. Stiu ca tot ce trebuie sa fac e sa ne punem mai repede in pat.
Impacarile au rostul lor 🙂 Invatam impreuna ca amandoi putem gresi, ca de la amandoi vin solutii, ca impreuna putem sa ne simtim bine …
Vai, printesa, thy name is hope! Si eu ii spun ce simt, dar cred ca la 3 ani inca nu poate sa-mi spuna cum a facut-o Sofia si care mi se pare fantastic de fenomenal!!!! Doamne, sper sa reusesc sa am atata rabdare cat sa ajungem acolo… Miorlaiala asta este absolut absolut absolut tortura! 😀
Vine cu varsta si perseverenta, hang in there!
Ce cunoscut suna! Chiar si povestitul despre mine cand eram mica e si in el in ecuatie. Da , da …la 17 ani 🙂
Cand baietelul meu de 3 ani jumate se,miauna asa, ii zic ca nu-mi place, ca nu inteleg ce vrea, uneori îl si imit. Ii mai spun ca daca vrea sau are nevoie de ceva trebuie să-mi spună sau să-mi arate. Încerc sa ii dau cuvintele sa,se exprime dar fără să ii bag cuvinte in gura. Nu vreau sa spun eu ce cred ca vrea, poate vrea altceva decât ce vreau sau cred eu ca vrea si daca zic un elefant roșu sau un pahar cu apa, de multe ori asta zice si el, chiar daca de fapt vrea o îmbrățișare sau sucul ala.
Foarte fain stil de a scrie! Felicitari si tine.o tot asa !
P.s: dragalasi foc copilasii 🙂
A mea nu are nici macar doi ani si ii spun exact cand ma enerveaza / supara. De la bun inceput. Ii spun cand nu mai pot, cand simt ca imi vine sa ma dau huta pe bec etc. Incerc sa-i explic de ce facem unele chestii asa si nu altfel. Iar de cand e capabila sa imi spuna da si nu si le intelege sensul ii pun intrebari scurte cu raspuns simplu ca sa identifice singura ce i se intampla.
Surpriza! (Pentru unii 😀 ) Chiar functioneaza. Nu intotdeauna, nu 100% cum as vrea, dar e ok. 🙂 We are getting there!
Care mai e ora de culcare? În „O sa te tin în brate..”, scriai ca îi adormi la 8…acum care e?
9, adorm in jur de 9.30.
Mie imi pare rau ca deja am intrecut limita…sper sa pot repara dar nu stiu cum..cu baietelul de 3 ani si jumatate.fff capricios.ii explic si eu cu rabdare si calm starile mele dar de cateva ori nu m am abtinut si am strigat tare la el..s a speriat si el si eu nu m am recunoscut iar alte doua dati am tras o palma in masa…xa altfel i as fi tras o lui..cum sa repar toate astea..o mai pot face?!sper din tot sufletul ca da..heeelp
salut, uite, hai pe grupul acesta, cautam impreuna solutii.
https://www.facebook.com/groups/educatiecublandete/
Salut Ioana, am trimis si eu cerere pe acest grup , https://www.facebook.com/groups/educatiecublandete/,
vreau sa il urmaresc dar nu a fost (inca) aprobata. Sunt ceva cerinte speciale pe care nu le indeplinesc? Multumesc
buna, posibil sa fi primit deja accept, daca ai profil real, cu prieteni si activitate pe el, esti majora si nu ai postari dubioase, nu e nici un motiv sa nu primesti accept, avem insa multe cereri in fiecare zi, cateva sute, si dureaza putin pana le verificam pe toate.