Zilele trecute am participat la un seminar despre crize de imagine și hateri în viața online. Pentru mine, termenul ăsta de hater e muuult prea tare, îl prefer pe cel de troll. 🙂 Adică un om care ține musai să dea cu tine de pământ, deși nu are nimic personal de împărțit cu tine. Doar vrea să salveze lumea de tine sau pe tine sau pe el, nimeni nu știe prea bine, presupun că nici ei înșiși.
La atelier au vorbit Ioana Agachi, psiholog, care a făcut un profil psihologic al acestui troll, om care investește foarte mult timp în a urmări, contra și jigni una sau mai multe persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, și Ana Maria Diiceanu, Heaf of crisis Dept în cadrul agenției GMP PR.
Ce mi-am confirmat eu e că, de fapt, hateri suntem toți la un moment sau altul, pe un subiect sau altul. Că haterim sistemul de învățământ sau câinele gălăgios al vecinului ori vreun grup anume de Facebook. Știm deja că ura asta îndreptată despre nimeni (sau nimeni cunoscut) nu e despre aceia, ci despre noi. Și că dacă vrem să nu ne mai pierdem timp și emoții urând, trebuie să scormonim adânc să vedem de ce simțim ura.
Pe sistemul: mă enervează de mor Angelina Jolie (de fapt, mie îmi place de ea, am ales-o așa, random, ca să nu supăr vreo personalitate locală). De ce? Că e mai frumoasă și mai talentată decât mine. De ce mă enervează asta? Că eu cred despre mine că sunt cam urâtă. De ce cred asta? Pentru că așa-mi spunea tata când eram mică. De ce cred eu că-mi spunea asta? Ca să mă motiveze să învăț mai mult. De ce? Ca să reușesc în viață. De ce? Pentru că își dorea pentru mine mai mult decât a avut el. De ce? Pentru că mă iubea. De ce? Pentru că merit. Deci poate eu o urăsc pe Angelina Jolie pentru că vorbele tatălui meu sunt încă dureroase pentru mine. Poate dacă aș vorbi cu el (sau cu altcineva competent despre asta), n-aș mai urî-o pe fosta doamnă Pitt.
Feedbackul negativ e foarte util, mie cel puțin mi-a fost mereu util, chiar dacă m-a rănit. Nu eram deloc în stare să primesc critici fără să sufăr (cred că nu sunt singura). După cele 1-2-3 zile amare, reușeam să văd în critica aceea (poate uneori prea lipsită de eleganță, dar hei, nimeni nu-mi datorează eleganță, că nu-s regină ÎNCĂ :P) adevărul acela brut din care mereu am învățat ceva important despre și pentru mine.
Am făcut câteva sesiuni de terapie pe acest subiect și acum sunt mai bine. Am înțeles că un mesaj are mereu două capete și că depinde mult de mine cum îl primesc, chiar dacă el e intenționat jignitor sau răuvoitor sau agresiv. De multe ori ni se pare agresive răspunsuri care nu au fost menite astfel. Sau invers, omul vrea să dea cu roșii și la tine ajung trandafiri. Funia care e mesajul e ținută la fiecare capăt de un om. Orice trimite pe funie un om poate să primească sau nu celălalt, poți mereu să dai drumul sau să trimiți înapoi.
Mie îmi place să combat, să dezbat, să primesc și să ofer argumente, să îmi schimb părerea, să recunosc asta, sunt uneori prea impulsivă și încă mai iau foc în unele polemici, mai ales când se mai strecoară acolo atacuri la persoană, dar lucrez la asta, știu că e important pentru reputația mea să răspund celor care contestă munca mea (nu pentru a-i convinge pe ei, asta ar fi pueril să-mi propun, nu se va întâmpla niciodată), ci pentru a oferi celor care doar citesc și încă nu s-au decis și versiunea mea asupra adevărului.
Am discutat și despre asta la acest seminar: ce faci când cineva îți atacă public reputația. Dacă răspunzi, poți crește atenția asupra subiectului (am făcut asta și am greșit). Dacă nu răspunzi, permiți atacatorului să-ți știrbească parte din credibilitate (am făcut și asta și am greșit).
Concluzia mea e că e foarte important să faci întâi ordine în capul tău. Să îți alegi cu grijă bătăliile, pe care să le duci elegant, cu capul drept și cu asumarea faptului că și tu ai greșit, nu te-ai exprimat corect, te-ai grăbit sau n-ai ales cuvântul cel mai potrivit.
Acum câteva zile am urat La mulți ani cuiva pe facebook, cu fericire, bucurii șamd. Seara mi-a scris altcineva să mă întrebe de ce îi doresc binele persoanei cu pricina, că ea mă porcăie prin nu știu ce grupuri. Apoi mi-am dat seama că știam și eu asta (lucrurile astea mereu se află), dar eu nu rețin astfel de chestii, le trec la capitolul whatever, life is pretty etc etc.
Mulțumesc pentru atelier, Ana Nicolescu, Lavinia Pavel și Parenting PR. Sponsorul evenimentului a fost Philips Avent, parteneri Immochan, Mama Pan (delicioase produsele lor), Atelierele Ilbah și sucurile naturale. Credit foto: Mihai Răitaru. Foarte utile pentru comunitatea noastră de bloggeri de parenting aceste întâlniri!
Thank you!
Deci totul e in mintea noastra. Interesat.
Gândesc că o persoană care nu te suportă, general vorbind, și una bârfitoare, va inventa orice numai ca să te pună într-o lumină proastă, indiferent cât de bine ți-alegi cuvintele, cum te comporți. Și raportarea la aceste persoane contează, dacă le permitem să ne afecteze emoțional sau nu. Unii trolli trebuie ignorați, alții destabilizați, unii ironizați iar alții compătimiți dar nu știi mereu care pe cine și empatia nu știu dacă e bine de exersat în cazul acestora 🙂
Sunt de acord ca e foarte greu de aparat reputatia in online si ca fiecare caz e diferit de altul, dar daca ar fi sa aduc la un numitor comun situatiile as zice ca e mai bine sa raspunzi cat la mai obiect decat sa lasi un atac sa treaca nestingherit prin lume. In epoca asta a internetul, e posibil ca o mizerie necombatuta la momentul oportun sa ramana acolo, ca un adevar, peste luni sau ani sa nu stii daca era sau nu trolling.
perfect de acord!
Eu parca traiesc lectia asta la infinit!
Cred ca d-asta am si ajuns sa o traiesc la nivel de sport extrem. Mi-am dus stimulii departe de tot, poate, poate invat si nu doar memorez.
Si cum o tot memorez, ca sunt a naiba de buna la teorie (culmea, memorata din practica), dar cu practica stau prost.
Dar si cand imi iese, imi iese absolut.
Este absolut genial sa treci de la starea de ura la cea de iubire adevarata. Adica…. ce spun eu aici?… e geniala starea de iubire, nu trecerea. Pare fantezist, dar este TOTUL starea aia.
Printesa, nu stiu daca ai citit pe imbratisarea de grup povestea cu controlul de la ANAF (la magazin), veniti la praduit de spaga.Eu am chemat politia ca am crezut ca sunt infractori (se practica, iar ei au fost foarte lezati sa-i asociez cu niste escroci). In decurs de o satamana, am trecut, vrei nu vrei (ma amenintau ca ma inchid – nu aveau cu ce, dar aveau cu ce sa ma rupa in amenzi, aici au mereu cu ce-) de la una la alta. Zic vrei nu vrei, pt ca eram distrusa de frica si nu am gasit nicio alta solutie. Tot ce am facut a fost sa schimb felul in care am primit mesajul lor, fara sa ne intalnim, si ei au schimbat mesajul trimis. Nu mi-au facut nimic in final, desi a fost totul spectaculos de urat si plin de ura fata in fata 😀
Cam asta se intampla cand reusesti…d-asta se spune ca ne facem destinul cum vrem noi.
In concluzie recunosc ca sunt haterita :))