Am trăit până acum alături de fiica mea cam 1.800 de zile, iar alături de fiul meu, aproape o mie. Mi-e imposibil să le descriu într-un articol fără să-mi scape ceva esențial. Ce mi-e foarte clar însă este că de când sunt mama lor, simt iubire în mine în fiecare clipă, și asta este ceva ce n-am simțit niciodată înainte de copii, indiferent de cât mi-am iubit părinții sau de cât de îndrăgostită am fost de vreun bărbat. Pe oricine-am iubit, am avut între noi și clipe de îndoială, de neiubire, de eșec. Cu ei însă, nici măcar o dată. Oricât de greu a fost, de epuizant, de descurajant, iubirea nu s-a clintit nici măcar un milimetru. Dar da, a fost greu, și acesta este al doilea lucru pe care pot să-l spun sigur: nimeni nu mi-a spus cât de greu o să fie.
Am mers la cursuri Lamaze înainte de prima naștere, am citit tot ce-am găsit, am văzut documentare și mărturii, am trăit mereu cu impresia că nașterea naturală și alăptarea sunt tot ce contează. M-am pregătit intens pentru acestea două (atât de intens încât le-am și ratat cu brio pe ambele la primul copil), când de fapt, greul a fost în altă parte.
Nimeni, niciodată, la nici un curs și în nici o carte, nu mi-a spus de depresie. De singurătate. De amestecul de hormoni care mă va face soră cu nebunia. De sentimentul că orice-ai face, tot greșit este. De teama că strici ceva, și nu orice, ci pe cel mai important lucru din viața ta: copilul tău și relația ta cu el. De plânsul din fiecare noapte. De îndoieli, de frici, de panici.
Am avut așteptări nerealiste și asta a făcut lucrurile dificile pentru mine. Iar când am înțeles asta, am început să scriu despre greu. Am vrut ca cele care se pregătesc să fie mame să știe că e posibil (nu obligatoriu, dar posibil) să le fie și foarte greu, nu doar foarte bine. Că și dacă nasc natural și alăptează ușor, tot vor fi epuizate, singure, poate deprimate, tot va trebuie să reziste la mii de ore de plâns neconsolat al copilului, la febre, boli, panici, nesiguranțe.
Am creat grupuri de sprijin. Am invitat psihologi și terapeuți să ajute. Am scris mult despre asta. Am organizat întâlniri. Am scris cărți. Am întins o mână. Știu, sunt aici, înțeleg, o să treacă și asta, o să fie bine. Acesta a fost mesajul meu continuu.
De fapt, e bine. E incredibil de bine, copiii sunt miracole și toate simțim asta, în fiecare clipă. Doar că uneori mai simțim și că nu mai putem și că, din păcate, trebuie să mai putem puțin. Mama copilului tău ești doar tu. Nimeni altcineva.
Ar fi atât de frumos să ne putem baza pe instinct, însă, din păcate, instinctul nostru matern e uneori diluat, acoperit, dispersat de atât de multe lucruri pe care fiecare dintre noi le-a trăit… Cunosc multe mame care multe luni de la nașterea copilului nu au simțit iubirea pentru el, pentru că se aflau în mare suferință și pentru că n-a fost nimeni acolo pentru ele să le sprijine. Doar imensa presiune de a simți iubire acolo unde era doar panică, sentimentul că nu știi ce faci, hormoni neprietenoși.
Noroc cu ei. Cu copiii. Care ne cunosc, pentru că știu să ne citească dincolo de măștile noastre. Ei ne simt frica și ne privesc cu toată încrederea, pentru că știu că ne vom da silința. Că vom face tot mai bine în fiecare zi. Ne văd greșind și ne iartă. Ne oferă tot ce au, tot ce sunt, ca să ne vindece ei acolo unde alții, cu mai multe școli și experiență decât ei, n-au știut să vadă nevoia de acceptare și de vindecare. Am greșit multe în diversificarea copiilor. Uneori le-am dat tratamente greșit. Nu-i nimic, ei nu s-au supărat.
Dacă este ceva ce pot spune sigur despre primele 1.000 de zile alături de copiii mei, e că le-am primit pe toate din plin, le-am luat în piept și le-am stivuit întru păstrare. Unele au durut, majoritatea m-au uns pe suflet, toate m-au crescut.
Un lucru mi-e limpede însă: în toate zilele pe care le-am petrecut alături de copiii mei, am râs în hohote. În toate! Chiar dacă eram pe un pat de spital, chiar dacă mă întorceam de la înmormântarea tatălui meu, ceva ce-au zis sau au făcut ei m-a făcut să uit de tot și să râd. În aproape fiecare zi mi-a tremurat sufletul pentru ei: c-a fost vreo boală sau lipsa mea de-acasă, sau pur și simplu teama asta adâncă, inconștientă, că i-am adus pe lume în vremuri nesigure.
Am scris acest articol la invitația Philips Avent de a rememora primele 1000 de zile din aventura mea de mamă a copiilor mei. Mai jos găsiți clipul noii lor campanii, Alături de tine. Suntem mari fani ai acestui brand, am folosit din plin aparatele lor (sterilizator, aburitor, mixer, încălzitor), borcănașele la diversificare, suzetele, pompele de sân, le recomandăm cu drag mai departe.
Primele mele 1000 de zile cu copiii mei? Pfff, aș putea scrie zece cărți despre asta și nu m-aș repeta. 🙂 Iubesc să fiu mama copiilor mei, mă iubesc pe mine infinit mai mult de când mă iubesc ei, învăț, transpir, trântesc, dar mai ales iubesc.
La voi cum sunt sau au fost prima mie de zile? Poate mai ușoare decât ale mele? 🙂
Sursa foto: îmbrățișare via Shutterstock.com
Suntem inca in primele 1000 de zile si e tot mai frumos si mai bine. La inceput a fost grea adaptarea la noua viata din punct de vedere psihic. Dar a ramas doar frumosul.
Eh, o parte din depresia asta mi se pare ca vine si din așteptările ce ti le creezi prin prisma a ceea ce citești sau ceea ce iti spun alte mame. De ex, in sarcina nu a existat pentru mine magia de care vorbește toata lumea. A existat durere, hemoroizi, nopți nedormite. Multe. La naștere nu a fost nici pe departe sentimentul ca pot sa o duc la bun sfarsit doar pentru copil, indiferent de dureri sau Neplăcerile ce le trăiam. Nu, am ajuns la cezariana dupa un travaliu de 10 ore. Pe urma in alăptare nu a existat nici acel sentiment mirific, mai sa astept si un reflector deasupra capului sa ma lumineze ca in filme. A existat, durere, sânge si un sentiment străin. Acum, ma uit la taica-su cum pleacă la munca in fiecare zi, face ceea ce ii place. Ce imi place si mie…sa lucrez cu oamenii, sa ma simt activa si implicată. Acum activitatea mea cea mai „implicată” e sa ies in parc cu copilul sa il plimb. El doarme in căruț, eu imi aduc aminte de zilele dinainte sa fiu mama si eram doar eu. Nu inseamna ca il iubesc mai putin ca alte mame. Ma uit la el si imi luminează sufletul dar…exista un dar. 4 luni de călătorie nu e de ajuns sa ma afund in „mămiciție”. Mai am inca 4 si ma întorc la munca. Poate pana atunci o sa ma bucur 100% de lucrurile de le citesc la alte mame
Te inteleg perfect. Cred ca dupa ce te intorci la munca va fi altceva, din pacate eu nu pot ca nu am cu cine o lasa. O iubesc de nu mai pot, dar imi e foarte greu sa stau acasa si sa o cresc sa nu mai fac nimic altceva. Are aproape 11 luni si astept sa nu imi mai fie asa greu. Ma simt vinovata ca simt asa 🙁
Dupa un an incepe adevarata aventura. Îmi spun si mie asta, pt ca sper sa fie ca si data trecuta. Am tot vrut la job, dar am stat 2 ani, pe masura ce se apropia momentul intoarcerii nu mai voiam sa plec.Sper sa simt si asta acum.Pitica are 10 luni.
@cristina: e trist ca se ajunge la asa o presiune incat te simti vinovata ca nu (mai) faci altceva decat sa stai cu copilul. eu te imbratisez si-ti zic cat pot de incurajator ca ceea ce simti e normal cata vreme vine din sufletul tau. sunt femei carora nu le mai trebuie nimic altceva dupa ce devin mame. nu-i nicio problema daca nu esti asa, sa nu simti ca e ceva „gresit” la tine. inteleg ca nevoile si dorintele copiilor ajung sa primeze, dar asta nu inseamna ca ale noastre dispar cu desavarsire. asa ca hai, inca un pic de curaj, ca acush-acush incepe gradinita! 🙂
@nicole: parca povestesti despre mine, jur. sa stii ca esti si acum tu, ca sa zic asa. eu nu cred ca postura de mama le sterge automat pe cele de dinainte de aparitia copilului.
eu ma gandeam zilele trecute daca am o problema ca nu ma consider in primul rand mama, adica nu vad „mamicitia” drept rolul meu principal in viata mea.
ma vad in continuare ca pe femeia de dinainte de a avea copilul, doar ca la tot ce consideram inainte ca ma reprezinta adaug acum si faptul ca sunt mama. imi iubesc in continuare munca, imi ofera satisfactii, iar sa fiu mama full-time nu a fost niciodata o optiune pt mine.
tin in continuare la viata mea sociala si la anumita doza de independenta pe care imi place sa o am din cand in cand. tin in continuare la iesirile mele si la momentele cand vreau sa fac o activitate anume, eu cu mine si numai pt mine.
sigur ca il iubesti pe cel mic, dar sigur ca sa te iubesti in continuare si pe tine si ca iti doresti sa revii la macar o parte din viata ta de dinainte. cheer up, o sa fie bine!
P.S. imi aduc aminte ca atunci cand baiatul avea cateva luni, sotul se ducea la munca, se intindea pe doua fotolii si tragea un pui de somn, povestindu-le colegilor cat e de nedormit si cat de greu ii e. ce-as mai fi facut schimb cu el!!!
Te inteleg perfect pentru ca asa simt si eu. Toata ziua, toata ziua, stau si ii dau sa manance, o culc, o plimb, o spal, ii calc, ii vorbesc. Toata ziua. Nu mai am timp nici sa ma pieptan.
Bună. Si eu am doi puricei. Întradevar, cu primul mi-a fost foarte greu, îmi este si îmi va fi foarte greu in continuare,pt.ca ,pe parcursul vietii lui vom experimenta ,vom merge cu pasi mărunți, vom avea o mie de dubii, întrebări, fiecare clipa va fi si este o încercare . Cu cel mic vin pregătită cu poezia învățată de la cel mare . Până acum a fost floare la ureche cu cel mic,am ajuns să fiu mult mai calmă, sa nu mai spun atât de mult „nu”,sa comunic mai mult,sa nu-mi mai intru in rolul de general.Forta mamicilor in continuare.
Am o retira de 4ani si 3luni si un baiat de varsta lui Ivan (nascut pe 1iulie) si pana nu demult m am confruntat cu depresia .. ii multumesc lui Dumnezeu pt ca mi a dat un sot care n a sprijinit oarecum. A fost acolo cel putin..dar din asta a trebuit să ies singura..am avut norocul să am doua sarcini usoare, de doua ori binecuvântată caci noptile erau pt somn (cu mici exceptii) dar mana cea neagră a depresiei venea din negura singurătății..M am trezit singura, departe de familie (traiesc in spania) fara prieteni, cu copii cu necesități diferite (diferenta 1an jumate) o batalie hormonala se dădea in corpul meu..articolele tale m ai mai scos din starea d amorțeală, dar pt putin timp..cand copiii dormea ma lua plânsul..ma uitam in oglinda si imi venea a urla (cu 15kg plus,din tonicitatea corpului mai rămăsese doar o amintire baga..)..Nu mai aveam chef sa ma răsfăț si ajunsesem sa nu mai imi pese nici macar de igiena de baza (parul o data pe saptamana mi l spălăm si daca nu ajungeam a mirosi a transpirație nu aveam tragere de inima a imi face macar un dus)…da!!! Ajunsesem sa imi doresc chiar si moartea..Eram constientă ca sunt in lumea mare o grămadă de mamici care trec prin încercari mult mai mari ca o banală depresie si lupta, ca sunt multi pe pat de spital si lupta, ca am niste copii sănătosi si care sunt constienti de starea mea si ii afecteaza …cu cat constientizam lucrul acesta cu atat mai vinovată ma simteam si imi doream sa nu mai traiesc…plangeam si nu stiam de ce. In cazul meu singura solutie a fost apropierea de Dumnezeu, rugăciunea si faptul ca sotul meu a fost acolo si m a ascultat. Nu m a inteles dar a fost acolo..
Draga Ioana,
Sunt mamica unei fetite de 11 luni jumate! Ce an am avut ! A trecut ca un fulger nici nu l-am vazut ! E f fff greu sa fii mama si imi e ciuda pe prietenele mele ca nici una numai mi-a spus cat de greu. Nopti dormite putin si acum la aproape un an. Teama de a gresi , disponibilitate maxima si când esti epuizată . Sa nu mănânci destul sau deloc sa nu faci dus decat când poți etc etc dar e atât de frumos! Neprețuit de frumos! E viața mea inainte si cea de acum cu ea si e infinit de frumoasă si de obositoare.
Crestem in fiecare zi ,eu in rolul meu de mama ea ca un copil ce e !
Articolele tale ma ing pe suflet caci arăți exact cum esti cu temeri si greseli si asta e o adevarata mama! Nu mi-ar place sa citesc doar articole despre mama perfecta mereu in trend ce nu greseste niciodată, ar fii fals.
Mii de imbratisari!
Si eu te citesc mereu. De obicei, articolele tale vin la fix. Cu primul a fost greu in primul an, apoi ușor si tot mai magic. Dupa 3 ani de pauza m-am întors la munca. Su tanjeam după el – in scurtul timp petrecut împreună era frumos. Făceam lucruri interesante, era ok si la job. Un echilibru bun, desi atunci doream part time si timp cu el. Apoi a venit ea, surpriza a fost ca am rămas însărcinată. De atunci nu îmi revin. Nu mai e magic. El s-a îndepărtat de mine tot mai mult si după ce s-a născut m-a respins complet. Acum e mai bine, dar are multe crize si ma sfidează mereu. Vrea sa ii acord atentie multă, nu 15 min. Pe ea nu a acceptat-o de tot. A fost si o iarna lunga in care mereu au fost bolnavi amândoi, pt ca el e la grădinița. Sper ca va fi mai bine si voi ajunge sa mai simt magia aia de mămică ca înainte de a doua sarcină.El are 4 ani jumate, ea 10 luni…
Iar ea e genul care ma vrea 90 % lângă ea. Până si ziua când doarme trebuie sa fiu acolo mereu. La început stăteam cu orele cu ea in brate sau in wrap, altfel nu dormea. Nici acum nu reusesc sa plec decât maxim 30 de minute de lângă ea in zile bune. El a renuntat la somnul de zi de când a venit ea. Sa ii am pe amândoi acasa e greu. Dar inca mai sper la zile mai bune.
Am nascut si natural, am si alaptat, am avut toate conditiile care spun ca te ajuta (mama care venea zilnic, sot implicat, masina la indemana pentru plimbari in parc, un copil care dormea noaptea) si tot n-am scapat de depresie la primul copil. Din aia adevarata, care apare la cateva luni…. La al doilea am scapat, nu ai cum sa faci depresie cand piticania mare iti spune „te iubesc, mami”.
Cred ca o data cu „mamicenia” vine, ceva mai greu, obisnuinta de a trai cu sentimentul de vina. Vina ca ai gresit undeva. Vina ca poate puteai face mai bine. Vina ca daca procedai altfel era mai bine pentru piticanie. Vina pentru orice. Si da, te obisnuiesti pana la urma si cu asta…
Mai făcut sa lacrimez puțin, sunt mama unei fetițe de 1 an si jumatate, si însărcinată in 5 luni cu un băiețel.. nesiguranța si teama sunt in momentul asta sentimente la ordinea zilei. Te citesc mereu si faptul ca spui lucrurile asa cum sunt ele, reale, ma face de multe ori sa trec peste momentele dificile . Bine, recunosc , si zâmbetul fetiței mele .. Te îmbrățișez cu drag
Eu m-am indragostit si casatorit de cea mai puternica femeie pe care am cunoscut-o vreodata. Numai dupa mers iti dadeai seama cat de mandra si sigura de ea este.
Apoi a aparut piticul si totul s-a schimbat.
Cine spune ca pentru mama e greu, nu a vazut cum e sa fii sotul unei mame in depresie.
Primul an de zile din viata celui mic am facut totul singur. De la hranit, schimbat, spalat, pana la cumparaturi, avut grija de casa, totul.
Acum suntem mai ok, insa depresia tot acolo este. Dupa 4 ani, psihoterapie si tratament psihiatric, inca nu o revad pe cea de care ma indragostisem.
Copilul e bine mersi, istet, fericit, insa sotia nu se bucura de el, de iubirea lui, de mine, de nimic.
Simt ca toate responsabilitatile sunt pe umerii meu si mi se reproseaza zilnic faptul ca nu fac nimic. Si fac totul, absolut totul pentru familie.
De 4 ani nu am avut macar o singura noapte in care sa dorm cap-coada.
Sunt multe de povestit, insa daca as avea de ales, as face totul din nou, doar sa ma pot bucura de iubirea celui mic, iubire unica, neconditionata, greu de exprimat prin cuvinte.
Domnule, faci multe! Le faci pe toate(din ce spui aici)!
Putere! Si sper sa vada/simta si doamna curand toate astea!
Mă-nclin. Știu despre ce vorbești. Sănătate și putere!
La noi au trecut 600 de zile și din păcate nu am ajuns sa simt, să chiar simt, frumosul de care cred eu că zice lumea… E frumos o vreme, de ordinul jumătăților de ora, poate orelor, dar cam tot timpul cu greul undeva adânc împins….La cea mai mică lacrima sau mieunat al bebelușei, amintiri negre încep să iasă la suprafață. M-am intors la lucru după 4 luni, că așa e aici, și chiar am fost fericita sa pot sta la baie fara ca cineva să planga dincolonde ușa aia….
Am alaptat-o până la 16 luni și de când ne-am oprit e mult mai bine intre noi… La asta chiar nu mă așteptam. Am ținut musai sa alăptez și am facut-o mult dar a doua oară m-aș gândi foarte serios … Alăptatul nu e totul. Alaptatul mi se pare că a facut-o dependenta de mine si nu a contat cat de mult s-a implicat tatal, și a incercat mult. Ea numai cu mine. Acum e foarte bun si el.