Vina este a doua mea natură. Trăiesc cu vina de când îmi aduc aminte de mine însămi pe lume.
Vina că nu luam mereu 10. Vina că nu eram mai frumoasă. Vina că nu reușesc să scriu mai frumos.
Vina că avem acnee. Ceva trebuie că am făcut greșit de fierbeau pe fruntea și pe obrazul meu bube mari, roșii, dureroase.
Vina că m-am îndrăgostit de un băiat și nu de acela care era îndrăgostit de mine.
Vina că nu pricep ce mi se explică de la catedră.
Vina că mama se ceartă cu tata.
Vina că tata a plecat pentru totdeauna, întâi în altă țară, apoi pe lumea cealaltă.
Vina că nu-mi doresc copii.
Vina că încă îl visez pe fostul.
Vina că am vrut copii, iar acum relația noastră nu mai e la fel ca la început.
Vina că nu fac destul. Că fac prea multe.
Vina că iar am uitat să iau lapte.
Că pe jos stau jucării nestrânse.
Că mă doare spatele. Că uneori nu mai am răbdare. Că mi-aș da un picior pentru o pauză.
Vina că am prea multe prietene. Vina că nu pot fi aproape nici uneia tot timpul.
Vina că citesc prea puțin. Vina că totuși citesc, în loc să strâng jucăriile alea de pe jos.
Vina că tușește copilul cel mare. Că cel mic a plâns azi prea mult. Că nu mai am putere și energie seara, dimineața, niciodată. Că stă gol castronul pisicii, deși la naiba, mi-ar lua un minut să merg să-i torn boabe.
Mereu ceva n-am făcut bine. Mereu mă biciuiesc pentru ceva ce n-am făcut sau pentru ceva ce am putut face mai bine sau pentru ceva ce am făcut în detrimentul a altceva.
Și asta e numai vina mea. Uneori, de multe ori, mă scutur de vină ca de o haină putrezită în spinarea mea, alerg prin mine și prin lume liberă, bucuroasă de ce sunt și de ce fac și de ce am, însă cum nu sunt atentă, cum haina asta prea grea se țese la loc pe spatele inimii mele, mă apasă, mă sufocă, mă face să mă simt rău și prost, mă uit la ea cu lehamite, mai du-te, vino, de-aici, că de 37 de ani mă strivești, dar și cu drag, e a doua mea piele, o cunosc, fără ea parcă prea repede o iau în sus spre cer, spre bine, prea simplă e viața, iar cine alege simplu nu e puternic.
Mama ei de vină.
Sursa foto: vină via Shutterstock.com
Huge hugs!
Ioana nu ești singura,nu ești defectă ,suntem multe așa , ma regăsesc in tine și ceea ce faci , și la mine sunt uneori jucării pe jos ,sunt zile in care ma adun și promit ca vreau sa fac mai multe dar sunt doar un om și trebuie sa ma accept așa cum sunt. Nu ești vinovata de nimic , accepta-te și fii mândră de omul care ai devenit . Nu suntem responsabili de acțiunile celor din jur,dacă tatăl tău a hotărât sa plece și a trăit cu alegerea asta toată viața este doar vina lui,nu a mamei tale , nu a ta .
ma regasesc total…
Nu chiar soțul tău spunea odată ca nu contează a cui e vina, important e ce facem sa rezolvam o situație in care am ajuns? Tare mult mi-a plăcut ideea, am integrat-o si o dau mai departe si altora. 🙂
Eu cred ca noi, ca nație, am fost învățați sa căutam vina, vinovatul, greșeala, iar in felul asta ajungi sa te simți asa cum descrii tu in articol. Vinovat, oricum ai da-o. Pe cat nu-mi plac americanii, uite un lucru pe care il consider bun la ei: mai întâi vezi partea buna a unei situații, apoi critica părțile rele. Positive thinking. Face bine la psihic. 🙂
La mine e foarte apasator sentimentul de “regret”.
Vinvovata nu prea ma simt, decat daca chiar gresesc fata de cineva sau intr-o situatie, cu buna intentie desi stiu ca puteam sa evit si n-am facut-o. De regula ma ajuta sa imi cer scuze si sa compensez cu fapte mai bune.
In schimb, regretul ma omoara. Sentimentul ala ca nu pot da timpul inapoi, sa fac lucrurile altfel si mai bine, imi da batai de cap.
Incerc pe cat posibil sa privesc in fata si sa constientizez prezentul. Adica ziua de azi. Daca am dat totul astazi, stiu ca maine va fi mai bun pentru mine.
Cand te simti vinovata, priveste mereu partea plina a paharului, din situatia respectiva.
Nu putem fi perfecti.
si eu!
Si vina mea ca n-am udat florile si seara urla sotul la mine. 🙁
Buna si eu ma regasesc.doar ca la mine e nasol mai stau si cu socrii ai treb sa am.rabdare baiatul e mai mare 3ani face.nebunii tipa e incapatanat ei nu au rabdare.so…e greu.sotul tine cu ai lui.ce trebuie sa fac eu??pupici
Probabil trebuie sa te muti.
O simt și eu mereu. Ca mama cred ca vina e și mai pronunțată pentru ca sunt încă 2 persoane în cazul meu dependente de mine.Daca îl pun și pe soț m-am dat naibii. Vina ca nu ai pregătit pentru soț un tricou și acum el e tot sifonat ca erai prea ocupata sa imbraci/pregatesti/speli copiii.Vina ca ai creat o mica situație în familie pentru a te simți mai bine și puternica măcar o data.Vina ca raman 3 vase în chiuveta deși ar fi 3 minute sa le spal. Cu cat scriu mai mult cu atât găsesc mai multe.Dar ce te faci când vina aceasta e cultivata de toți cei din jur.Cand tot ce auzi este nu ai făcut aia sau ai făcut rău aia. Apropos, ai fost la psihoterapeut pana acum? Scuze daca e prea personala întrebarea. As merge cu tot dezacordul familiei.
Asta inseamna ca suntem, nu?
Ca de n ar mai fi, nu s ar mai povesti…
Am trait asa pana acum 3 ani. De mica. Dupa ce am plecat de acasa si am scapat de nenumaratele invinovatiri pe care mi le arunca mai direct sau mai subtil mama, m-am maritat. Nici pentru el nu era de ajuns. Nu era niciodata de ajuns. Nu gateam ca ma-sa, nu eram suficient de frumoasa, nu eram suficient de aranjata, nu puteam avea grija de copil cu o coafura impecabila si sa il astept zambitoare seara acasa cu 15 feluri de mancare si dornica de fantezii sexuale, etc. Pe motivul asta a inceput sa ma insele. Exact asta mi-a spus: “pai ce vrei? nu te vezi cum te-ai delasat?”. Eu aveam grija singura de copil, dupa ce s-a nascut acesta el aproape ca nici nu dadea pe acasa. In fine, dupa ce am divortat la socul ala si uitandu-ma aiurita in urma si avand foarte mult timp sa ma gandesc am observat mai multe lucruri:
1. Nu poti fi in 2 locuri odata.
2. Nu poti sa faci dintr-o zi de 24 ore una de 48.
3. Daca cineva iti ia resursele financiare nu ai cum sa te imbraci de la Dolce & gabanna (alt repros al sotului: nu am gusturi la haine, altele se imbraca de firma).
4. Daca cineva vrea sa te scoata vinovat si sa iti intretina sentimentul de vina, acel cineva ar reusi sa il scoata si pe Superman ca e prea slab si pe Miss Univers ca e hidoasa ca Baba Cloanta.
si in fine:
5. Copilul imi consuma cele mai putine resurse. Adevaratii consumatori de energie sunt capusele care cer si cer si cer si nu sunt niciodata multumite.
Dupa ce am divortat, cineva mi-a dat cartea asta:
https://www.amazon.com/Guide-Good-Life-Ancient-Stoic/dp/B00G6WCGKI
Merita citita, pe mine m-a ajutat enorm.
Mai adauga punctul 6: poti fi perfecta perfectelor, daca el nu te (mai) iubeste oricum va gasi tot felul de lucruri de criticat,pentru ca te compara cu ,,aia”.
Si punctul 7: bine ca ai scapat de el si ai descoperit ca meriti mai mult.
Bafta, esti fata desteapta.
Genul ăsta de bărbat merită o femeie care să stea cu cracii la deal şi cam atât.Felicitări că ai reuşit să scapi de specimenul care nu te aprecia.Sper ca intr-o zi să cunoşti omul potrivit.Mult noroc!
Vina este omniprezentă la noi și, mai mult decât atât, atunci când se întâmplă ceva negativ, noi nu căutăm să rezolvăm problema, ci, căutăm să aflăm a cui e vina. Oare de ce? Ca să ce? Că oricum faptul e consumat deja. Și mai bine ne-am concentra pe ce putem face de acum încolo, ce putem schimba, cu ce vine ziua de mâine sau proiectul următor sau cartea următoare sau… sau… orice. Să nu ne mai învinuim nici pe noi, nici pe alții. Să căutăm să ne construim nouă înșine o lume mai bună lăsând vina la o parte, învățând din ceea ce ni se întâmplă, dar întotdeauna cu binele și gândul bun în față. Vina permanentă nu cred că ne poate aduce altceva decât tristețe, pesimism și nervi. Și ne dorim altceva pentru noi. 🙂
Din păcate există şi un tip de comportament opus: persoane care dau vina pe alţii (inclusiv chestii care li s-au întâmplat prin copilările) pentru tot ceea ce li se întâmplă, pentru tot ceea ce sunt, pentru tot ceea ce fac.
Ideea e că ar trebui să încercăm să fim obiectivi şi să nu cădem în niciuna dintre extreme.
Eu nu ma simt așa usor vinovată, dar sotul ma scoate vinovată pt orice i se intampla rău pe lume, lui sau copiilor. Absolut, numai eu sunt de vina. E nasol sa tot lupti sa dovedești ca nu e așa. Greu, dar m-am prins ca el nu e niciodata de fapt de vina…ha ha 🙂
Idem şi am spus totul…
Nu ştiu de ce nu scăpăm de acest sentiment.Ne împovărăm cu toate grijile,cu toate greşelile,cu toate eşecurile de parcă ar trebui să fim perfecte.Cred că bărbații nu si fac atâtea complexe.Asta e un punct în plus pentru ei.Ar trebui să ne pese mai mult de noi,de dorințele noastre.
Chiar ma gandeam si eu zilele trecute la vina pe care o simt tot timpul. Si la cum mi-am mai adaugat un strat nou-nout de cand cu copila – vina ca nu sunt cu ea toata ziua, vina ca pierd atatea lucruri din viata ei, vina ca nu pot sa dorm cu ea in pat… si lista poate continua. Dar incerc in fiecare zi sa realizez ca nu ajuta la nimic vina asta, ca vine din fricile mele, ca trebuie sa o las deoparte si sa-mi vad de viata mea cum pot eu mai bine.
Vina asta vine din prea mult “trebuie”, cand, de fapt, atat de putine lucruri sunt, cu adevarat, necesare. E ca atunci cand copilul iti cere ceva si primul impuls e de a-i spune nu, insa, dupa ce te gandesti putin, vezi ca nu e niciun motiv rezonabil pentru a-l refuza. Asa sa ne gandim si la “trebuie”. Chiar trebuie??? 🙂
Dar ce faci cand eu am crescut frumos si blândă cu mine, m-am iubit asa cum sunt, nu imi reproșez lucrurile ce nu apuc sa le fac, jucăriile de pe jos, imperfecțiunile de nevasta sau mama, in schimb sotul mi le reproșează pe toate, are așteptări irealiste de la noi/mine/copil, si primesc veșnic reproșuri, mici sau mari…
Atunci eu ce ma fac? Ca ma aduce tot in situația de-a ma face sa ma simt vinovata si cu o presiune zilnică, încet încet…:(
Uite ceva fain, sa te mai scape de gandurile astea 🙂
http://m.adevarul.ro/entertainment/tv/cel-mai-tare-video-bomb-tv-intampla-timpul-unui-interviu-direct-bbc-8_58c2be2a5ab6550cb8332047/index.html
Multumesc!
Pentru a nu știu câta oară scri exact ce-i în sufletul meu.
Cred ca mi-ar prii si mie o lista din asta – macar sa vad Vina la fata, asa cum e ea :). O parte din vina pe care o simt eu e clar din mostenirea genetica, asa o simt cel putin. Alta parte e din faptul ca foarte rar am fost eu de-ajuns, doar Eu. I am enough, I am enough, I am enough, asta as vrea sa imi spun si sa cred in fiecare zi. Intr-o zi chiar o sa(-mi) fiu de-ajuns. Sper – ce altceva sa fac?