Acestea sunt cele mai frumoase zile

Observ în fiecare zi lucruri la ei. Lucruri despre ei și despre mine.

Nevoia lor de contact fizic. Felul în care când suntem într-un spațiu sigur pentru ei, se desprind și explorează singuri. Își fac prieteni, aleargă, se cațără, învață, greșesc, încearcă iar. Felul în care mă caută cu privirea, să se asigure că sunt în zonă, că sunt disponibilă, atentă, acolo pentru ei în caz că vor avea nevoie de mine.

Felul în care atunci când suntem într-un spațiu nou pentru ei, mă cuprind de mână, se pitesc după mine, întreabă de la distanță, cer lămuriri, asigurări.

Felul în care îmi caută privirea atunci când un străin li se adresează. Vor să știe ce părere am eu despre omul acela. E OK să-i răspundă? E OK să nu-i răspundă?

Felul în care au nevoie de contact fizic atât de des. Încă, pentru că sunt mici. Pentru ei, atingerea asta e extrem de valoroasă. Au nevoie de ea. Nu pot trăi altfel. Cer des jocuri fizice. Să ne luptăm. Să fie bebeluși. Să îi car în spinare ca pe saci. Apoi, după ce își iau doza de contact, se desprind iar pentru o vreme, navighează singuri, sub privirea mea.

Seara la somn vor ținuți în brațe. Ținuți de mână. Mângâiați. Resigurați că somnul nu ne desparte, că voi fi acolo și mâine.

Curajul pe care-l capătă să exploreze după ce s-au încărcat de bine.

Încrederea oarbă pe care o au în mine. Felul în care acceptă adevărul pe care-l spun și-l arăt. Felul în care îi privesc. Imaginea lor de sine, respectul lor de sine se construiește acum, așa.

Îi privesc ca pe ființe complete, minunate, bune, înțelepte. Pentru că sunt, îmi dovedesc asta de când i-am născut. Ca pe ființe care au dreptul să greșească, pentru că din asta învață. Faptul că eu îi iubesc orice s-ar întâmpla, că iubirea mea pentru ei nu dispare când sunt supărată. Ei înțeleg și știu asta, o simt, suntem legați prin mii de fire de piele, carne, gânduri, ieșim unii din ceilalți mereu, ne influențăm, ne creștem, ne iertăm.

Le spun despre mine lucruri. Ce-am făcut, cum m-am simțit, cum am luat o decizie sau alta. Nu le spun totul, ci doar ce simt că e important să înțeleagă acum. Ei înțeleg. Îmi dau timp uneori, iubire tot timpul. Și ei mă iubesc când le greșesc, mă iartă, vorbim, reparăm.

Râdem. Doaaamne, cât mai râdem. Ne prostim și ne deșteptăm, ne tăvălim și ne scălâmbăim, ne imităm și ne hohotim de parcă nimic n-ar fi rău în lume.

Ieri, după ce mi-a pus o mie de întrebări despre o sută de chestii, Sofia m-a întrebat de unde știu atâtea lucruri. I-am spus că sunt de ceva vreme pe pământ și am avut timp să aflu multe despre ce m-a interesat. Mi-a spus că ar vrea și ea să știe la fel de multe lucruri și i-am spus că va ști mai multe decât mine, pentru că are mai multe surse de informare. Asta a liniștit-o puțin. Apoi a vrut să știe ce surse de informare există. Apoi a cerut de mâncare și a vrut să știe din ce se face o farfurie și dacă se duce în pământ după ce o aruncăm la gunoi, dacă se sparge.

Vorbim mult. Ei rețin tot. Revin asupra unui subiect după multe zile. Vor să știe mai mult. Fac glume. Se tachinează între ei. Apoi fac echipă să mă tachineze pe mine.

Nimic nu e la fel de la o zi la alta în afară de rețeaua asta invizibilă de fire care ne leagă, de tot ce trecem de la unul la altul în fiecare clipă.

Sunt recunoscătoare că avem timp împreună. Că pot să-i văd. Să mă vadă. Să ținem rețeaua vie. Că am brațe să-i cuprind, răbdare să-i ascult, încredere să le ofer. Cresc tare repede și rețeaua noastră e foarte elastică. De rupt nu se va rupe cât om trăi, dar va deveni tot mai laxă, mai lungă și mai lată, tot mai rar vor avea nevoie de contact, de confirmare, de siguranța brațelor mele.

Acestea sunt cele mai frumoase zile.

Sursa foto: zile fericite via Shutterstock.com