Mereu am crezut că oamenii care lovesc alți oameni o fac pentru că-și pierd controlul. La furie, când îți pierzi mințile și nu mai știi ce să faci cu tine, când nu-ți mai găsești cuvintele și rațiunea, când ți se pune vălul pe ochi, sari la bătaie. Dai cu palma, tragi de haine, împingi și dai cu șutul, ca să anihilezi faptul sau persoana care te înfurie. Ca să-l faci să tacă. Să dispară. Să fie cum vrei tu. Pentru că asta ți s-a făcut și ție și ai nevoie să crezi că e ok să ți se facă și să faci asta. Nu ai cum să recunoști că ce ți s-a întâmplat ție a fost greșit, nu ai cum, ar durea prea tare. Așa că mintea îți convinge sufletul că așa e bine, ca să poți trăi cu tine, cu părinții tăi, cu abuzatorii tăi. Și faci mai departe ce ți s-a făcut, pentru că sufletul tău a fost convins că e ok să primești și să dai palme, șuturi, curele peste fund și așa mai departe.
Mereu m-am gândit că un părinte care lovește un copil o face pentru că-și pierde controlul. Că e obosit, stresat, are prea multe pe cap, și uneori toate astea rezultă în furie necontrolată. Și uite-așa copilul se alege cu o palmă la fund, cu un tras de urechi sau de perciuni, cu un băț la fund. Se întâmplă. Îți dai seama c-ai greșit, îți ceri iertare, explici, te străduiești să nu mai faci asta niciodată. Cauți sprijin, întrebi alți părinți, eviți stresul și oboseala, strângi din dinți și nu mai faci. E bine, ești pe drumul cel bun. Sufletul tău bun se zbate să se facă auzit: palma nu e în regulă, nu vrei s-o mai dai, mintea începe să priceapă. Curând vei reuși să nu mai ridici mâna deloc.
Niciodată nu mi-a trecut prin cap că există părinți care-și lovesc copiii din convingere, la calm, cu liniște interioară. Așa scria acum câteva săptămâni o mamă într-o conversație pe facebook, că ea le dă cu palma copiilor cu calm și relaxare, pentru că știe că e pentru binele lor. Pe uscat așa, fără pic de furie, doar profilactic și educativ, ca să te asiguri că știe de frică și că nu iese din rând. Și am rămas cu gura căscată. Încă mai sunt. Mă tot gândesc la asta de atunci. Alți părinți i-au dat like la comentariu, nu știu câți, mi-a fost frică să mă uit. Sper că puțini, totuși.
Habar n-aveam că se poate așa ceva. Să vrei să aplici nenorocita aia de palmă (și umilința și teama și neîncrederea care vin cu ea) unui copil care are o zecime din greutatea ta și care te iubește ca pe Dumnezeu. Și s-o aplici, zâmbind, mândru de tine că faci ceea ce trebuie. Liniște interioară. Când îți lovești copilul.
Uneori mă sperie semenii mei. Chiar dacă le înțeleg disperarea de a-și motiva față de sine abuzurile la care cu siguranță au fost supuși când au fost copii, credința că ce li s-a întâmplat lor e singura cale. Iar când le spui că mai sunt și alte căi, mai frumoase, mai armonioase, care nu presupun violență de nici un fel, te fac mincinos (asta dacă nu cumva te înjură sau râd de tine cu alții, posedați de aceeași liniște interioară care-i cuprinde când își lovesc copiii). Pentru că nu pot ieși de după zidul care-i înconjoară și care-i strânge, care le oferă ceva siguranță, aceea a răspunsurilor gata mestecate de alții, a căii ușoare, de impunere cu forța a propriului adevăr.
Vă las cu un scurt răspuns la întrebarea „Ce putem spune unei persoane care justifică abuzurile asupra propriilor copii cu afirmația Lasă că și eu am crescut cu pedeapsă și bătaie și uite ce bine am ajuns?”. Răspunde Laura Markham, psiholog clinician, mamă și fondator AHA Parenting (durează un minut clipul, e titrat în română):
sursa foto: băiețel speriat via Shutterstock.com
Ioana, îți mulțumesc pentru toate articolele de genul asta. Datorita lor, băiatul meu are o copilărie mai frumoasa. Ai reușit sa faci o mama sa lase mana jos.
Of, nu ne mai facem bine 🙁 Eu am vorbit despre asta cu mai multe persoane, si de 30 de ani, si de 60. Si Medici´si profesori si oameni cu mai putine studii. Care incercau sa ma convinga cu „argumente” ca este nu doar normal, ci necesar ca un copil sa primeasca din cand in cand cate o palma. Nu zilnic, nu tare, nu peste varsta de 7 ani, mi-au zis unii. Dar un copil cica nu poate creste drept fara o palma.
Imi amintesc faptul ca in clasele primare jucam un joc impreuna cu invatatoarea si cu ceilalti colegi, care avea versurile „Mi-am pierdut o batistuta, ma bate mamica”.
Si tot legat de versuri, circula de curand o „poezie” pe Internet care exprima dorul fata de mama plecata din lumea aceasta. Una dintre rime era „Mi-e dor de tine, mama/ Mi-e dor sa imi dai o palma”.
Super explicatia din clip. Oare cum o cheama pe tipa psiholog?
Scrie in articol, chiar deasupra clipului, Laura Markham.
Draga Printesa, articole cu subiect ca cel de astazi, in opinia mea, sunt de un real folos pentru parintii care citesc blogul tau. Vreau sa cred ca citesc foarte multi parinti articolele tale si dintre ei sau toti care te citesc devin mai buni si mai apropiati de copiii lor. Copii nu trebuie educati folosind palma!
As vrea sa te rog sa faci cumva, sa apari mai mult la TV pe canalele cele mai vizionate, la posturile de radio cele mai ascultate, in presa scrisa (cata mai exista), stii tu mai bine decat mine ce si cum se face, sa desfasori campanii impotriva violentei fizice si verbale asupra copiilor. Este foarte necesar si esti omul potrivit pentru aceste interventii. Binele se intoarce intotdeauna!
Exista parinti violenti, la oras dar si la tara (mai ales!). Parintii trebuie sa se schimbe, sa-si trateze copii cu respect. Doar asa ne putem asigura de generatii viitoare, puternice emotional.
Ma doare sufletul cand ma gandesc ca sunt copii care sufera si parinti care nu-si dau seama cat de mult gresesc, cata suferinta este in sufletul unui copil „educat cu palma”. Mi-e greu sa folosesc cuvantul bataie. Imi dau lacrimile doar gandindu-ma cata suferinta pot provoca unui copil, niste palme si/sau niste cuvinte grele, urate.
Am crescut la tara, dar parintii mei nu au folosit palma pentru educatia noastra, a copiilor. Am crescut frumos, cu afectiune din partea parintilor si bunicilor, in anii 1968-1986.
Sunt sigura ca se poate fara palme si sunt sigura ca multi parinti se pot schimba, datorita tie.
Iti doresc sanatate pentru a scrie in continuare asa cum scrii, cu mult suflet, pentru a schimba oameni si mentalitati.
Cu mare drag, Daniela
Ști care e problema cu articolele astea? Că nu ajung acolo unde trebuie. Pentru că un părinte care fac e așa ceva da ochii peste cap când aude de parenting cu blandețe, de psihologi, de studii. El știe mai bine, el face mai bine. Și atunci, tot noi cei care facem asta deja, sau care ne pregătim să o fac citim și rezonam cu articolele tale. Uneori as vrea sa iau un om din asta și să il pocnesc…așa preventiv, să vadă cât de educativ e. Cum te simți când cineva te ia din senin și te pocnește. Si după aia să il aud cum e, și cât de bine face palma aia….
Unii isi urasc copiii. Ii urasc pentru ca cer atentie, pentru ca le limiteaza miscarile, pentru ca nu sunt perfecti, pentru ca seamana prea mult cu soacra sau mai stiu eu ce.
Si sa te fereasca sfantu’ de calmul si relaxarea aluia care te uraste!
Se poate mai rau de atat. Acum mai multi ani, am citit pe un forum urmatoarea tehnica: dupa ce fetita o supara, mama o trimitea in camera ei si ii spunea ca peste o ora sau doua urma sa vina si sa o bata. Si se tinea de cuvant. M-a marcat lucrul asta. Ma gandesc si acum la fetita care astepta in camera sa vina maica-sa si sa o bata…
Pe de alta parte, eu nu am fost batuta in copilarie. Nu am avut o copilarie usoara sau fericita, dar nu am fost batuta. Si totusi, instinctul de a-l lovi pe copilul meu e acolo, il am. Sunt multe situatiile in care imi vine sa il lovesc. Ma opresc, insa. Gandesc la rece si reusesc sa ma controlez. Totusi, momentul acela e extrem de neplacut, simt ca ceva tradeaza intentia mea.
Mi se pare exagerat. Si mi se mai pare ca nu merita discutate cazurile astea sinistre de tacaneala.
Care sunt sau pot imbraca multiple forme.
nu sunt „cazuri”, e o chestie mult mai raspandita decat crezi.
anul trecut am citit pe hotnews comentariul unui bunic care spunea senin ca atunci cand nepoata lui nu vrea sa mearga la culcare, ii „arata palma”.
Am vazut gestul asta de a arata palma si prin parc. Copilul stie despre ce e vorba cand i se arata palma, nu, ca intai i s-a demonstrat.
adica o strategie rece si calculata de amenintare… i-adevarat ca nu e bataie preventiva, dar mi se pare la fel de sinistru.
daca e nevoie, pot ca caut conversatia.
Nu e nevoie. Faptul ca arati o palma e o amenintare care e posibil sa ramana fix la nivelul asta (asa cum arati si cu degetul), pe cand faptul ca lovesti copilul cu „liniste interioara” si „calculat” e deja patologic. Nu mai punem la socoteala faptul ca sintagma in sine este foarte discutabila, fiind o traire personala, care nu rezulta dintr un comment pe facebook sau pe hotnews, ci mai degraba necesita o evaluare medicala. Sunt totusi niste cuvinte foarte mari, nu crezi? ?
nu cred ca sunt cuvinte mari.
sa nu uitam ca in Romania multa lume considera ca bataia e spre binele copilului („daca nu ma batea tata, ajungeam la puscarie/ la oi/ gunoier etc” <- sunt sigur ca ai auzit asta si tu). iar cand faci ceva spre binele copilului, te simti bine pe interior. mai ales ca vrei sa te simti bine, ai nevoie sa te simti bine, deci iti spui ca desi pe moment sufera, ai facut ce trebuie pentru viitorul lui. tot de la credinta asta ca e spre binele lui vine si calculul. de exemplu eu ma intreb ce trebuie sa fac ca sa le asigur copiilor un start bun in viata si ajung la concluzia ca, nu stiu, de exemplu trebuie sa-i frustrez mai mult decat imi vine, ca sa le cresc toleranta la frustrare. unul care crede ca bataia il ajuta pe copil pe termen lung, il va bate "calculat".
eu daca ii arat palma lui fie-miu sau fie-mii o sa ma intrebe ce vreau sa zic, or sa rada sau or sa ridice si ei palma, crezand ca le propun un nou joc. o amenintare are sens cand celalalt intelege cu ce ameninti.
Exact!! La fel cum povestea un bunic ca atunci cand nepot-su a întrecut masura si nu mai stia ce sa facă i-a zis „Ia potolește-te ca acuma scot cureaua!” La care copilul s-a uitat nedumerit si l-a întrebat ce anume are de gând sa facă cu cureaua, ca el nu vedea nicio legătură intre una si alta 🙂
Aceste cazuri sinistre sunt practici des intalnite in multe familii.
Zilele trecute am citit pe un grup cum o mama si-a palmuit copila de 18 luni pentru ca s-a purtat urat in biserica si n-a luat impartasania. Femeia avea ceva remuscari si a postat pe un grup, ca sa primeasca incurajari, ei bine, nu s-au lasat asteptate, muierile ii explicau senin cum n-are de ce sa fie frustrata, copilul trebuie sa invete sa se poarte la biserica si sa ia impartasania. Mai erau unele care o indemnau sa duca totusi copilul in parc, ca prea era o zi frumoasa, dar erau prea putine. Majoritatea erau pentru slujba din biserica, duminica, copil de orice varsta.
Si asta nu era un grup care avea vreo legatura cu biserica. Asa ca, se gasesc mii si mii de motive sa bati un copil, ba unii chiar cauta studii care sa le sustina nebunia asta.
nu pot sa cred asa ceva 🙁
cu ce poate gresi, in asa hal, un pui de 1 an jumate, ca sa-l palmuiesti?!
mi se pare de neacceptat… cum adica „s-a purtat urat” God… e un bebelus, nu se conformeaza cutumelor laice sau bisericesti… saracutii de ei… cat sunt de fragili, de senini si de nevinovati… si fix persoana pe care o iubec cel mai mult si care ar trebui sa-i protejeze, sa vina sa-i loveasca…
foarte trist 🙁
cred ca daca vei citi comentariile la aceasta postare vei intelege ca nu sunt cazuri izolate. https://www.facebook.com/ioana.macoveiciuc/posts/10158529835760192?pnref=story
Descopar din intamplare aceasta discutie…no comment!
Insa Ioana Macoveiciuc, raspunsul tau e de foarte mult bun simt!
De fapt, e ceea ce apreciez la articolele tale, chiar daca uneori poate nu sunt de acord cu toate ideile de pe blog, textele tale sunt cu bun simt!
Ai niste valori si niste principii pe care le aperi cu bun simt!
Confirm dupa doi ani si jumatate de practica, de cand am devenit mama, ca educatia fara violenta da rezultate nemaipomenite!
Cand pruncul era mai mic, am a avut dubii…uneori am crezut ca poate o palma i-ar/mi-ar prinde bine (dupa cum zic unii). Dar am rezistat tentatiei si articolele tale au contribuit mult la asta.
Acum cand la 2 ani jumate limbajul ne ajuta sa comunicam, imi dau seama si mai bine ca nu palma e solutia, ci comunicarea.
Vad in ochii lui acum multa incredere si iubire!
Prietena mea isi bate copii. Nu asa din senin si cu calm, rar si ii pare rau dar tot o face! Am incercat sa o conving ca nu e ok dar imi spune ca nu mai poate, ca e la capatul puterilor.
E un om bun dar e victima multor alegeri gresite facute in viata: fara job, bani, singura toata ziua cu 2 copii mici intr-o garsoniera, parinti bolnavi, o si cred ca e varza cu capu! . Ar trebui sa faca terapie dar cand nu ai ce sa pui pe masa, banii de psiholog sunt un moft. Nici nu stiu cum sa o ajut si de unde sa incep.
Si ca ea sunt multi in orasele mici si satele din Romania!
da, asa, din pacate povestea asta e a multor familii din Romania… 🙁
Ah, multumesc! Eu am rugat-o atunci pe „doamna” respectiva sa imi explice si mie cum sta treaba cu linistea aia.. Si acum am in suflet nauceala si revolta din miez de noapte, citind si rascitind replicile respective…
Minunat filmuletul si argumentele doamnei. Sper sa ajunga la romani, sunt peste 60% din parinti care recunosc ca si-au lovit copiii. Oricum e mult mai bine, acum 15 ani era cifra pe la 80%…
Eu am auzit-o si de la o educatoare …
Nu e nicio scuza pt agresivitate: ea vine din „anormalitatea” copilariei. Iar copilul lovit va lovi pe copilul meu, al tau, pe viitoarea sotie, etc.
Am lovit copilul intr-un acces de furie acum doua saptamani,nu o data,ci de 6 ori.am simtit apoi ca crap,ca sunt neom,ca imi vine sa ma distrug.i-am cerut iertare,i-am zis ca am gresit,ca nu asa trebuie sa-l pedepsesc si vreau sa citez ce mi-a zis copilul:
1. In primele secunde dupa ce mi-am cerut iertare:nu pot sa te iert ca mi-ai dat atatea lovituri.LOVITURI,a zis…nu palme
2.La cateva minute mi-a zis:abia astept sa ma fac mare ca voi,sa pot face si eu cum faceti voi,greseli multe si sa nu aiba cine sa ma bata pentru ele
3.La aproximativ zece minute:mami,nu mai plange,nu suport sa te vad ca plangi(era prima oara in viata lui de 4ani cand m-a vazut plangand)…insa vezi,mie nu mi-a pasat,nu m-a facut sa ma opresc din palme cand el plangea si eu il loveam
Ce am simtit,ce simt acum?ganditi-va singuri…
Luiza, nu intreb cu rautate dar ce a putut face copilul asa de rau sa vezu negru in fata ochilor? Pe al meu in 4 ani nu m-am enervat asa tare niciodata. Si a facut destule ca orice copil. Dar na, sa nu zic hop…ca mai are vreme si de acu sa ma enerveze 🙂
Luiza, mi-au dat lacrimile citind comentariul tau! 🙁 Imi pare rau! Dragul de el…Iarta-te tu pe tine, el sigur te-a iertat si sunt sigura ca ai invatat din asta si iti doresc rabdare, putere si liniste sa nu o mai faci, nici macar la nervi, suparare, furie!
Ce facem ,insa atunci când ne întâlnim cu prieteni cu copii, care isi bat copilul de fata cu noi? Mie una imi vine sa o iau copilul si sa plec,pt ca nu vreau sa asiste la asa ceva…am încercat mai tarziu sa ii explic copilului meu..dar.. nu stiu ce o fi inteles el (are 4 ani)… si cand încercat si eu si sotul meu sa le explicăm părinților ca nu e ok. .. ne – au luat „peste picior”. Atunci ce sa ii explic copilului meu cand mai asista la astfel de scena?
Eu as evita intalnirile viitoare cu astfel de oameni. Le-as spune sincer ca nu pot sa vad cum isi trateaza copiii si ca nu ne mai putem vedea. Copiilor mei le-as spune adevarul: unii parinti nu-si pot stapani furia si apeleaza la astfel de metode. Oricum cred ca le vad si prin parc… Noua ne ies in cale mereu copii trasi de par, plesniti, injurati. E o situatie comuna, nu cred ca putem sa-i ferim de aceasta realitate paralela. 🙁
De cand am copii am tot incercat sa ii conving pe toti cei din jurul meu ca violenta nu este o solutie in educarea lor. Pentru ca violenta duce la randul ei la si mai multa violenta. Spre bucuria mea, majoritatea prietenilor si rudelor de varsta mea isi dau seama ca asa este. Si ca nu ai cumsa lovesti un copil lipsit de aparare. Nu ar lovi nici un adulta, daramite un copil.
Insa de curand discutam cu o prietena si m-a lasat siderata cand mi-a zis foarte senina ca i-a „tras o palma la cur” copilului de nici un an, „ca sa stie si el ca nu e bine ce a facut… efectiv am ramas fara reactie.. asa surprinsa am fost incat nu am mai putut zice nimic.
Apoi am incercat sa ii spun ca violenta nu merge, ca trebuie sa le explici copiilor ce e bine si ce nu, fara sa folosesti palma sau nuiaua, sau altceva.. dar m-a ignorat total 🙁
Îmi pare rău să-ți spun, dar încerci degeaba. Nu poți convinge pe nimeni să nu-și mai bată sau să nu-și mai pedepsească copilul. Chiar nu se poate din exterior. Trebuie să vină de la ei, de la părinți. Ei trebuie să se convingă singuri. Din păcate, însă, oamenii de tipul ăsta nu sunt deschiși la alternative. Dacă ar fi fost, le-ar fi găsit deja.
Din păcate, oamenii care ar trebui să citească despre ce efecte are bătaia asupra copiilor, nu o vor face. Nu-i interesează. Eu cred că e nevoie să ai, totuși, un anumit nivel de educație ca să te intereseze și să înțelegi cât de mult rău poate produce un asemenea tratament aplicat copiilor. Mulți sunt orbi și surzi la argumente. Nu știu decât ce au trăit, nu-și pun întrebări de genul „o fi bine, o fi rău?”. E suficient că ei au crescut așa, prin urmare așa trebuie să fie.
Sunt 2 ani de cand nu am mai dat palme la fund fetitei mele. Si nu mai vreau sa i dau vreodata. Am rezolvat cu mersul la un psiholog. A durat cam 6 luni-1 an pana sa dea rezultate. Eu intram intr-un fel de stare „de supravietuire”, o loveam mai ales cand ma lovea ea pe mine, uitam ca este copilul meu si o vedeam ca pe un pericol pentru mine. Am facut exercitii cu psihologul si asa am trecut peste.
Salut, si eu de doi ani deja nu mi-am mai atins fetita dar ma chinuie remuscarile si nu inteleg cum puteam proceda astfel cu ea??
Eu nu am cum sa merg la psiholog momentan, poti sa-mi spui ce te-a ajutat sa mergi mai departe sau cum te-a ajutat psihologul? Multumesc anticipat.
Toate bune si frumoase, da’ eu nu am fost lovita in copilarie. Nici eu nu-mi lovesc copilul, vai, dar ce as vrea sa-l pocnesc cand ma scoate din minti si nu am cum sa fug si sa nu ma mai intorc … Ca na’, nu m-as mai intoarce langa cineva care ma scoate din minti, daca nu ar fi copilul meu.
Dar cumva doamna din video imi inspira mai putina incredere cand zice ca n-a vazut parinti care sa-si loveasca copiii si sa nu fi fost si ei loviti cand erau copiii.
Pai tu nu ti-l lovesti, si nu ai fost lovit, deci iata, are dreptate. 🙂
tata nu a fost lovit niciodata, nici macar certat. si a dat si in mine si’n frate-miu.
Banuiesc ca ai remarcat ca afirmatiile facute intr-o maniera atotstiitoare de experti in parenting ajung sa aiba uneori efectul opus celui dorit.
E greu si e pacat cand se pierde un mesaj bun din cauza ambalajului 🙁
Deci chiar nu vreau sa creezi polemici dar „scos din minti”, „negru de furie”. Ce fac copii astia asa de grav? Ma refer la copii mici sub 4, 5 ani.
Poate cand o da de adolescenta, droguri, alcool, hormoni…atunci as mai intelege.
Nu e vorba de ce face copilul, ci de cum ma afecteaza pe mine.
Exista asa oameni? Doamne…
Ioana, punea cineva mai sus de aparitii tv. O campanie ar fi rupta din rai (nu bataia!!), pentru ca mesajul sa ajunga la cei vizati, care chiar au nevoie de el!
De multe ori, cei care citesc bloguri de parenting sunt cei care se documenteaza si aplica deja multe lucruri pe care le sustinem noi.
Daca te pot ajuta cu ceva, lmk.
Hugs!
Inainte sa fiu mama nu mi se parea asa mare lucru sa dai copilului cate o palma la fund. Am nascut, si mi-am zis ca nu e ok bataia. In plus, am inceput sa citesc blogul tau si am inteles cum functioneaza lucrurile astea si ce efecte au asupra viitorului adult. Ce vreau sa spun, e ca merita sa scrii despre asta. Copilul meu are 1an si 8 luni, e un copil fericit si crescut intr-un mediu linistit. Intr-o anumita masura ai contribuit si tu!
Mi-au dat lacrimile. Am fost bătută când eram mică, aproape in fiecare zi și uneori de câteva ori intr-o zi, iar dacă nu eram bătută clar eram agresată verbal. Și nu ma refer la o palma la fund…Știu ca pare urat dar niciodata nu mi s-a părut așa de urat precum suna când povestesc cuiva, chiar povestesc cu amuzament cata bătaie mâncam 🙂 Cred ca mi-a lăsat câteva traume, poate unele încă sunt nedescoperite dar i-am inteles și ii înțeleg in continuare: așa au fost crescuți, ei alta educație nu au văzut decât cea prin bătaie. M-au crescut exemplar și mi-au oferit totul, acesta a fost singurul lor minus. Consider ca atât au putut atunci și sunt norocoasa ca au realizat răul, au urmat terapie și „s-au vindecat” iar acum trăiesc cu un regret enorm. Sunt mulți care încă nu realizează răul făcut copiilor.
Am terminat Psihologia, poate asta m-a ajutat sa înțeleg multe lucruri. Și faptul ca ei se căiesc și ca își recunosc greșeala.
Unde vroiam sa ajung este ca mi-e teama sa nu procedez la fel…știu ca am un comportament agresiv in condiții de stres și nervi. Filmulețul mi-a dat o alta perspectiva la care doar m-am gândit vag și anume cum poți agresa o persoana atât de fragila și pe care se presupune ca o iubești cel mai mult? Sper, îmi doresc și îmi impun sa reușesc sa fiu altfel.
Eu parca de ceva vreme ma „pregatesc” sa ii dau o palma fiului meu. Spun in gluma „oare cat va mai trece pana ce ti-o iei?!!”. Da, stiu ca nu este normal si incerc sa ma stapanesc… a inceput de ceva timp perioada tantrumurilor, iar cand se tranteste pe jos sau ceva asemanator reusesc sa ma comport normal, sa il linistesc cu blandete. Din pacate situatia se schimba cand ma loveste, ceea ce se intampla de cateva zile. Ma infurii excesiv si am tendinta de al prinde de mana si brusca. Si are doar 19 luni. Nu vreau sa devin un parinte agresiv, dar nu stiu cum sa ma stapanesc. Recunosc ca sunt impulsiva din fire, dar cu fiul meu, pana acum mereu am avut rabdare infinita. Multumesc pentru articolul tau si celor care au comentat, pentru mine e ca un semnal de constientizare ca ar trebui sa lucrez cu mine, sa citesc despre asta si sa gasesc modalitatea de a ma stapani, astfel incat fiul meu sa nu cunoasca renumita palma.
Genul asta de texte aduc nuante si perspective diferite in cazul teoriei pe care ai expus-o de mai multe ori aici, ma refer la ideile psihologului Mark Wolynn (traumele mostenite familial), idei capatate probabil prin terapie. Exista sigur punctul valid de vedere, anume ca oameni in esenta buni pusi in situatii critice iau decizii proaste, emotionale, atat pentru ei cat si pentru ceilalti, insa teoria „impacarii cu parintii pentru regasirea linistii interioare la varsta adulta” risca totusi sa dea un rateu sonor in cazuri patologice precum cel de mai sus.
Ideea e simpla – agresiunile (abuzurile in general, de orice fel), au consecinte. Unii se duc la groapa cu pacatul, altii se duc in alta groapa cu consecintele acestui pacat. Pana nu o sa avem o masa critica la nivel social care sa sustina idei precum cele de pe acest blog si implicit o interventie rapida in cazuri de abuz, discutam discutii.
Eu raman la parerea ca in Romania, lovitul copilului in mod planificat, la rece, nu este patologie la majoritatea celor care practica asta.
Este profilaxie, deoarece parintele considera ca in felul asta investeste in viitorul copilului. Asta e poate cel mai evident in practica sinistra de a lovi peste mana copilul foarte mic (1 an) pentru a-l invata sa se fereasca de pericole (pentru ca e prea mic ca sa inteleaga cu vorba, stiti, de asta trebuie sa-l lovesti peste mana cand o pune pe cuptor).
Si mai exista o gramada de parinti care folosesc bataia sau amenintarea cu bataia cand copiii nu vor sa faca ceva, deci nu ca pedeapsa (ex nu vrea sa plece din parc, nu vrea sa doarma etc). Si nu sunt nervosi cand lovesc, ca am vazut cazuri in parc. Pur si simplu e modul lor de a determina copilul sa faca ceva. Acolo unde eu negociez plecarea din parc cu 15 minute inainte, un alt parinte rezolva intr-un minut cu palma la fund.
Mi se pare ca nu avem nici un motiv sa spunem ca majoritatea oamenilor care isi lovesc copiii sunt bolnavi, au patologii etc. In Romania lovitul copilului este normalitatea!
In calitate de roman, la fel cum ai tendinta sa respiri si sa arunci gunoaie pe strada, ai si tendinta sa lovesti copilul. Face parte din cultura si identitatea noastra.
nu cred ca doar discutam discutii. cred ca sunt multi parinti, bunici, oameni care inca nu au copii (printre care ma numar) care invata din acest blog, inclusiv din acest articol lucruri bune. eu am fost lovita in copilarie si am avut aceeasi tendinta fata de surorile mele cand eram mici, eu fiind mai mare, aveam cele mai multe responsabilitati, dar si cele mai multe „drepturi”..total gresit, am crescut avand voie sa dau mai departe violenta primita. pe mine citind aici de atatea ori cat rau cauzeaza, faptul ca am constientizat cat m-a afectat la nivel emotional severitatea, lovitura, umilinta, cat au rupt si mutilat din ceea ce as fi putut fi daca nu se intampla asa, m-a trezit la realitate. e ca o terapie pe termen lung. aici am invatat ca toti copiii au nevoie si merita sa fie respectati, chiar de cand se nasc, ca nu ai dreptul si nu ai voie sa-l mutilezi pe viata lovindu-l si nu a trebuit sa platesc terapeuti, ci sa citesc blogul unul om super documentat care a venit mereu cu surse credibile si doar in scop benefic..
Mi s-a intamplat o singură dată să îi dau fetiței mele o palmă la fund şi să nu regret. Am procedat cu calm, iar scopul nu a fost să îmi descarc furia sau să îi provoc durere pentru a o pedepsi. Pur şi simplu am vrut să îi atrag atenția că nu are voie să se smulgă din mâna mea şi să fugă în fața maşinii, chiar pe trecerea de pietoni când, evident, şoferul nu avea niciun gând să oprească.
Bataia si pedepsirea aspra a copilului sunt ca un drog de putere, ii tragi una si te simti stapan. Gata, esti tu in varf. I-a tras o cafteala copilului si ti-au trecut nemultumirile si frustrarile vietii cu locul de munca, vecinii, vanzatoarea de la magazinul din colt, etc. Si unde mai pui ca te trezesti si cu un copil alscultator – ma rog zmiorcait si cu traume, dar tu ti le-ai rezolvat pe ale tale. Cam asta e filosofia in Romania. In loc ca parintii maturi sa-si rezolve problemele cu alti maturi, isi descarca neputintele pe copii.
Pt Gabriela – banuiesc ca copilul tau asociaza acum accidentele cu bataia? Poate incerca sa ii explici si sa ii arati ceva poze cu victimele accidentelor si cine stie, cand e mare nu mai trece, de ciuda, aiurea strada :).
Bataia nu e o solutie niciodata! Chiar daca o vezi peste tot!
Avea vreo 3 ani atunci. Nu parea ca ma ia in serios. Nici acum nu o face. Treaba cu fotografiile e pentru copii mai mari de patru ani cat are acum. Este la varsta cand invata din experienta proprie.. Nu o bat. Pur si simplu ea are metodele ei de a mi disipa furia.
Eu inca nu am copii… Dar cam toti prietenii din jurul meu au, unii cate doi. Si cateodata mai ajutam cu plozi, ca sa aiba ei o seara libera, sau cand au nevoie. Imi plac copii si zic ca ma pregatesc pt al meu. Se pare ca undeva intre 2 si 5 ani cam toti copii sunt niste mici monstri. Dragalasi, jucausi si in secuna doi fac bum ca nu le convine ceva, urla, iti vorbesc urat si nu te poti intelege cu ei. Dar asa… absurd si nici o sansa sa o scoti la capat. Rezultatul e inevitabil un scandal de juma de ora minim. Si nu vorbim de ceva necalculat la timp. Ultima ora copilu’ vroia sa isi faca nevoile langa roata masinii vecinului, in momentul ala. Chiar daca buda era aproape. Nu vroia si pace sa mergem impreuna la toaleta propie. Am luat-o pe sus si am dus-o la buda… Dar s-a stricat in proces toata seara pentru toata lumea. Eu m-am simtit prost ca nu am stiut sa tratez situatia, copilu’ a fost suparat pe mine si a pus bot toata seara, parintii copilului s-au stresat pt mine si ca gravida fiind nu trebuia sa ridic 15kg.
Zilele trecute contemplam cu al meu sot despre „palma romaneasca”. Nu ca as folosi-o… nici pe copii altora, nici pe ai mei… Dar stiu clar ca in generatia mea nici un copil nu isi permitea sa faca scandalul pe care il vad acum peste tot. Si daca „solutia ieftina” a iesit din ecuatie, cum faci sa nu strici seara pt toata lumea?
Din ce vad, cativa parinti se descura in situatiile astea cu ai lor plozi, majoritatea nu.
Well e greu sa educi copii altora intr-o seara. Copii nu sunt niste mici „monstri” dar e adevarat ca la ei e vorba de instinct. Nu au experienta de viata si neuronii in cap ca sa inteleaga urmari, consecinte, filtre sociale etc…Asta e rolul parintilor!!! Copilul ala nu s-o gandit singur sa faca pipi acolo, mai mult ca sigur ca a mai facut si altadata si el nu intelege ca odata e ok si altadata nu!
Asta e iar o mare prostie: sa dai mesaje confuze copiilor. Acu e ok sa mananci de pe jos, data viitoare nu, acu e ok sa faci pipi la roata, maine nu ca avem baia aproape! Ori e alba, ori e neagra, copii mici nu inteleg nuantele astea.
Continua sa lupți ptr acest lucru. Cu cât promovăm cu atât mai bine. Este greu dar nu imposibil. Ar trebui campanii prin grădinițe și scoli.
Imi plac reactiile pe care le starnesc articolele astea ale tale.
Eu m-am cautat in toate ungherele sufletului si uite asta am inteles: copilul ma enerveaza la extrem atunci cand face ceva similar cu ce am facut eu la varsta asemenatoare. Eu am primit o palma, si acum poate inchid cercul daca fac si eu la fel. Ii dau dreptate trecutului si motivez ce au facut adultii care ar fi trebuit sa ma protejeze. E usor sa faci asa pentru ca e inconstient.
SAU
Ma vad pe mine in trecut, ma vad in prezent, respir adanc si in loc sa reactionez, stau si alin durerea de atunci prin blandetea cu care ii raspund copilului. We can reparent our own inner child daca suntem constienti ca istoria se repeta intotdeauna, dar avem de ales sa o repetam sau sa o schimbam. Just sayin’
Eu cred ca, important e sa ai puterea si curajul sa intervii atunci cand intalnesti asemenea cazuri, chiar daca risti sa nu fii ascultat sau sa fii jignit sau tratat cu dispret, macar ai satisfactia ca ai incercat sa schimbi ceva, decat sa-ti faci procese de constiinta, mai tarziu ca puteai face ceva in ajutorul unui suflet lipsiit de aparare si ca poate ai fi adus alinare!
Eu am fost lovita, jignita si injurata, de catre tatal meu si nu numai in copilarie, mama asistand neputincioasa, de frica, de aceea nu pot suporta sa vad copii suferind si nici sa stau de-o parte, mai ales de cand sunt mama!
Eu am avut curajul ,,s-o trag de maneca” pe o ,,mama” care-si injura si jignea fetita chiar in gradinita!
Super subiectul, trebuie abordat mai des, poate asa reusim sa fim cat mai multi care nu ridica mana sa loveasca suflete lipsite de aparare si pline de gingasie!
http://taticool.eu/reinventarea-lui-nu-i-am-dus-chiar-eu-manuta-spre-ochiul-aprins-de-la-aragaz/7
Omul asta vorbeste serios?
Astfel de impostori care se cred specialisti in crescut copii au facut ca lumea sa nu mai creada nici in cei de buna credinta. Curentul antiparenting a fost cauzat si de inflatia de falsi psihologi, pedagogi etc. ce s-au apucat sa abereze la liber pe net. Copiii inteleg orice daca le explici clar si capata incredere in orice le spui daca esti mereu sincer cu ei. Deci nu trebuie sa iti lasi copilul sa fie lovit de un Tico doar pentru a capata frica de autobuze, asa cum propune „marele” pedagog care a scris acel articol…
Dar ce spuneti despre violenta verbala. Imi duc fetita la lectii de inot de 2 ori pe saptamana. De cateva ori am avut nenorocul sa dau peste o mamica gen vrajitoare. Orice dialog cu fetita ei se face prin strigat: Imbraca-te!, Iar te-ai udat? Usuca-te odata! Hai iesi din dus ca sa pot intra si eu! Intr-o seara fetita nu reusea sa-si traga pulover-ul peste cap…Nu va descriu reactia. Eu cred ca si violenta verbala, ca si cea emotionala fac ravagii. Imi propun sa vorbesc cu aceasta doamna candva, cand va trece de limitele tolerantei mele la violenta verbala aplicata fiicei ei.
Tocmai am reascultat melodia Irinei Loghin, „De ce, mama, de ce, tata?”. ” Superb” mesajul. Cică
„Mult putea să-mi folosească
Doar o palma părintească”