ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Probleme de ferilitate în cuplu și avort. Două situații aparent incompatibile, dar care, ambele, pot marca un destin. Două situații care lasă urme adânci.
După ani în care am pus pe primul plan cariera (un doctorat se cerea dus la capăt și maternitatea a fost amânată strict din această cauză), în condițiile în care soțul era foarte dornic, iar noi eram împreună de un număr de ani (12 la momentul căsătoriei), am hotărât, la 29 de ani, după susținerea tezei, că era momentul să rezolv dilema carieră/maternitate în cel mai onorabil mod posibil : împăcându-le. Nu am bănuit ce avea să urmeze. După luni întregi de încercări și sentimente amestecate (oare chiar sunt pregătită să devin mamă? Qare chiar este momentul?) am înțeles, brusc, un lucru pe care aș vrea să îl subliniez, o concluzie personală: un copil nu este ceva ce poate fi programat (precum călătoriile sau data nunții). Cred cu tărie în această lecție pe care am primit-o, chiar dacă sunt conștientă că anumite coincidențe pot să le ofere unora iluzia că ar putea face acest lucru, să programeze un copil.
Am apelat la ajutor de specialitate după aproximativ un an de încercări fără rezultat, am găsit un medic competent, însă nu am estimat de câte resurse (financiare și sufletești) vom avea nevoie pentru a ajunge acolo, în mult visatul punct al strângerii în brațe a unui copil. Analize peste analize, urmărirea ecografică a ovulației ca rutină și momentul eșecului trăit intens, poate prea intens, în fiecare lună, din păcate, luni la rând.
Am resimțit adesea acest moment ca pe neantul însuși, gol, vid, eșec, eșec, eșec! Întrebările și incertitudinile inițiale au dispărut făcând loc unei obsesii: aceea de a avea un copil. La capătul a trei ani de încercări, după două histerosalpingografii (da, ați citit bine, două: prima a relevat problemele fără să le rezolve, declarându-le aproape insurmontabile (una dintre trompe parțial permeabilă), a doua le-a și rezolvat, același medic, doar tehnologia puțin diferită (ambele trompe permeabile). La scurt timp, testul s-a pozitivat, sarcina a fost un vis frumos, fără niciun fel de probleme iar copilașul este, așa cum îmi place să spun adesea: copilul visurilor mele. Un înger ! Lumina ochilor noștri! Victoria noastră! Și o spun cu mâna pe inimă: niciun efort nu a fost prea mare, nicio zi de tristețe nu a fost prea mult. Toate cele care treceți prin asta să sțiți că perseverența ajută, că optimismul este o resursă de care trebuie să nu încetați să vă folosiți, că merită să așteptați răbdătoare. Rugați-vă, faceți tot ce vă ajută! În ce mă privește, simt răsplată divină!
Pe măsură ce a început să crească copilul nostru și am devenit conștienți că da, avem vocație pentru cea mai grea meserie din lume, ne-am dorit un frățior/surioară pentru el. Am încercat un timp, am fost din nou la histeroslpingografie (din nou, una dintre trompe înfundată, cealaltă permeabilă) și… așteptare. Nu mai puțin chinuitoare decât în trecut dar poate presărată cu mult mai mult optimism, dată fiind experiența anterioară.
Mereu mi-am spus că un mic avantaj, o parte bună dacă o putem numi așa, a faptului că fertilitatea nu este atât de ridicată în cazul nostru, o reprezenta ideea că nu am fost vreodată nevoită să fac avort. Mi-am repetat adesea asta ca unică, dar importantă compensare. Cuvântul avort este, pentru mine personal, unul macabru, o situație prin care simțeam că trebuie să mă bucur că nu am fost nevoită să trec. Nu condamn pe nimeni, fiecare femeie este liberă să facă ce dorește cu corpul propriu, însă eu nu am vrut să ajung acolo. Niciodată, și cu atât mai mult după ce am trecut prin experiența amară a imposibilității conceperii. Având acest raport în minte se subînțelege că, după ce te chinui ani de zile să concepi, nu poate fi simplu să iei măcar în calcul posibilitatea aceasta, de a face avort. Indiferent câtă toleranță ai manifesta în general, această experiență este de natură să-ți schimbe totalmente și definitiv viziunea asupra acestui subiect.
După aproape un an de la ultima histerosalpingografie, testul de sarcină s-a pozitivat într-o dimineață de sâmbătă, iar noi am fost aproape șocați (iată, se poate și fără medici pentru că de data aceasta am renunțat la toate celelalte etape, exceptând histerosalpingografia) pentru mine fiind în punctul în care eram aproape consolată și hotărâtă să mă concentrez pe copilul minunat și special din dotare. Bucuria a fost imensă, ne vedeam visul împlinit (încercați măcar puțin să empatizați cu situația, până în acest punct obținerea sarcinii a fost un mare obstacol!) Dar nu, nu a fost așa. A fost doar o promisiune… Diagnosticul a venit repede, pe fondul unor sângerări: avort spontan la 7 săptămâni. Biografia mea cuprinde, de acum, și această macabră experiență, care este, pe cât de comună, pe atât de dureroasă.
Sunt în plin proces de recuperare fizică și psihică. Am hotărât să scriu parte ca terapie, parte pentru voi, cele care treceți prin oricare din aceste situații sau poate, prin ambele. Știu că nu sunt singură, iar voi, indiferent prin ce dificultăți (altele, de orice natură) treceți, nu sunteți singure.
După aceste experiențe au rămas multe întrebări, doar unora le pot găsi răspuns.
Dacă aș fi făcut ceva diferit? Nu cred. Copii mai repede, poate? Cu siguranță, nu. Să nu uitați că este esențial să fiți pregătite, că este extraordinar să aveți ce să le oferiți. Acest drum este ireversibil sau așa ar trebui să fie (cel puțin dacă această idee ar fi clară, lumea ar fi un loc mai bun, iar copiii în suferință mult mai puțini). Nu cred ca asta își dorește cineva să aducă pe lume copii care să sufere. Dar, pe de altă parte, să renunțați la iluzia că ați putea programa venirea lor. Eu cred că orice cuplu stabilește momentul în care cheamă un copil la viață, dar el nu vine decât atunci când trebuie.
Dacă am vorbit (și dacă este bine să vorbești) despre problemele de fertilitate public? Eu nu am ascuns nimic. Dacă simțiți că este prea intim, riscați să vă trăiți durerea de două ori: durerea în sine și aceea a interdicției autoimpuse de a vorbi. Vor fi, evident, și oameni care vă vor blama, vă vor răni spunându-vă că purtați păcate vechi, poate chiar cei apropiați, din familie (eu așa am pățit). Nu cred că purtătorii de cuvânt ai Divinității sunt pe acest pământ. Nu vă lăsați rănite! Acești oameni vorbesc, cel mai probabil, despre ei și trecutul lor. Căutați persoane care să manifeste o minimă empatie, respect și înțelegere pentru problema voastră. Ea nu este decât o problemă medicală, ca oricare alta. În cazul avortului spontan de exemplu, am avut inspirația să vorbesc cu o mămică de la grădiniță și am aflat că trecuse prin aceeași experiență între cei doi copii ai săi. M-a ajutat mai mult decât au făcut-o cei apropiați.
Dacă am regrete că vestea sarcinii a fost împărtășită repede, mai ales în cel de-al doilea caz? Eu am împărtășit această veste familiei după confirmarea ecografică. Nu regret, dureroasă este situația în sine, nu faptul că trebuie să anunți niște oameni că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit mod. Totuși, data viitoare, voi manifesta și mai multă precauție, ceea ce vă sfătuiesc și pe voi. Indiferent cât de extaziate ați fi de această veste, rezumați-vă măcar la familie sau un cerc restrâns. Nu este cazul să împărtășiți această veste pe rețele de socializare, cel puțin nu în perioada critică.
Dacă mai vreau copii? Bineînțeles! Nu voi renunța la visul meu și în ciuda a tot, nici la optimism. Într-o bună zi, chiar dacă, probabil, va mai dura ceva, sper să-mi strâng în brațe cel de-al doilea copil și știu că el va fi exact așa cum îmi doresc.
Experiența mea nu are valoare normativă. Fiecare destin este unic, sacru, incomparabil. Concluziile mele, care nu sunt și nu își propun să fie nici sentințe, nici adevăruri definitive, reprezintă ceea ce am învățat eu în urma experienței, însă cred că pot reprezenta ceva măcar pentru unii dintre voi! Luați, vă rog, doar ce vi se potrivește și simțiți că vă ajută!
Sunt și voi fi până mama a doi îngeri. Indiferent câți copii voi mai avea, îl voi număra mereu pe îngerul pierdut. În prezent, doar unul dintre cei doi îngeri ai mei este lângă mine. Celălalt a fost o promisiune… și îmi place să cred că se află în brațe mai calde decât ale mele: în brațele divine în care s-a grăbit atât de tare să se întoarcă.
Sursa foto: copil dorit via Shutterstock.com
La 29 de ani sa ai astfel de ganduri?! Sunt femei care fac copii si la 40-41 de ani (doar eu cunosc 2 cazuri), nu inteleg de unde atata graba? In ziua de azi, din ce in ce mai multe femei aleg sa faca copii dupa 30 de ani (corporatistele chiar dupa 35), si nu e absolut nicio problema in asta! Dimpotriva, ai stabilitate financiara si ai timp, pana atunci, sa faci lucruri pe care le-ai fi facut ceva mai greu cu un copil mic (umblat prin lume). Da, stiu, creste riscul de sindrom Down si nu numai, dar chiar si asa, riscul ramane scazut (a se vedea statisticile), plus ca exista atatea teste care se pot face inainte… Eu sunt hotarata sa fac dupa 35 de ani, pana atunci nu simt nevoia unui copil in viata mea, ceea ce este perfect in regula. Inca mai am de vizitat tari si de umblat hai-hui cu al meu barbat, inca mai am de trait, experimentat… Ai 29 de ani, fata draga, nu 40! Ai tot timpul inainte!
La 29 de ani s-au hotarat sa conceapa. A durat minim 3 ani plus sarcina plus restul. 🙂
Buna!
Intotdeauna am crezut ca daca arat mai tanara decat varsta biologica si ca atunci cand nimeni nu imi dadea mai mult de 30 ani, o sa pot avea un copil atunci cand hotarasc, fara niciun fel de probleme…. viata mi-a aratat ca nu este asa, si chiar daca implinita profesional asa cum imi promisesem ca o sa fiu inainte de a concepe, implinirea de a deveni mama a avut de asteptat….A fost foarte greu, scriu aici doar ca semnal de alarma… stiu prin ce-am trecut, cate vise spulberate….cate analize si proceduri…. Multumesc lui Dumnezeu, s-a intamplat la 42 de ani, dupa 7 ani de incercari asidue si multe proceduri medicale…
Te sfatuiesc sa reconsideri varsta la care vrei sa concepi, te va ajuta sa eviti pasii despre care povestesc… Succes in toate!
Aceeași situație ,încă mai sper,44.
Fiecare sa aibă copii cand crede! Pentru multe mame e mai bine sa fie inca tinere sa alerge prin lume cu copiii lor decat sa alerge ele înainte. Nu zic ca la 40 de ani esti „bătrâna” dar nu mai e ca la 25, asta e clar. Unele își pot continua cariera f bine si dupa. A alerge sa ai un copil la o vârsta mai înaintată presupune anumite riscuri si multe care incep la 35 de ani sau dupa sa vrea copii ajung mame la 37-38.. si pentru mine a funcționat f bine călătoritul si cariera înainte dar astea nu sunt priorități pentru multe mame.
Dar tu ai vazut si media de sarcini obtinute fara FIV dupa 35 de ani?! Pe masura ce te apropi de 40 de ani ramai fara ovule, adica acea rezerva cu care ne nastem si care e fixa, se tot duce si spre sfarsitul sacului raman oua de calitate proasta care nu permit conceptia! Si stii ce e mai socant, ca unele femei patesc asta la 30 de ani, iar la 35 sacul e deja gol! Asa ca dak tot vrei sa faci la 35, ai putea sa testezi intai dak iti poti permite asteptarea! Just my two cents!
Buna ziua! Sa stiti ca sindromul Down nu este exclus nici la 24 de ani,primul copil,dupa care au mai urmat 3 fara nici un fel de problem(si fara chiuretaje/avorturi inainte de primul copil)
Din pacate, nu mai am 29 de ani (prima sarcina a venit dupa 3 ani incheiati de incercari). Poti incepe si la 35, poate ai noroc si fara problemele de fertilitate, lucrurile merg bine. Insa, experienta mea ma determina sa nu sfatuiesc pe nimeni sa astepte atat daca chiar isi doreste un copil. E alegerea fiecaruia, oricum!
Te imbratisez cu drag ! Si inteleg fiecare cuvant pe care l-ai scris. Va fi bine ! Sunt multe mame care numara copii de aici si copii din cer… Dar sa nu uitam ca toti sunt langa noi. Ai scris foarte frumos si emotionant. O felie din viata ta. Multumim ca ai impartit-o cu noi! 🙂 Hugs!Si succes !:-)
O sarcină pierdută e o grea încercare pt orice femeie, chiar și pt cele care au deja un copil minunat acasă. Cel mai greu e să scapi de sentimentul de vinovăție, că un suflet te-a ales să îi fii mamă dar corpul te-a trădat și nu a putut să îi dea trup, nu ți l-a adus în brațe, la piept, să îi poți da toată iubirea.
Chiar daca din fericire nu am trecut prin experiente similare, povestea ta, frumos scrisa mi-a atins sufletul. Eu am trait doar o mica farama din ce ai trait tu. Totul a fost in regula, m-am casatorit la 29 de ani, ne-am propus sa amanam aproximativ in an copilul pt. a putea calatori putin si savura traiul in doi. Din pacate, pe fondul unui soc emotional produs de un eveniment trist in familie, in acelasi an, pentru prima oara in viata mea am inceput sa am probleme medicale, care pana la rezolvare, reprezentau o bariera in conceperea unui copil. Atunci a fost prima data cand am simtit panica, pentru ca ma confruntam cu posibilitatea de a nu putea avea copil, ceea ce m-a luat total pe nepregatite.
N-am spus nimanui si, asa cum spui si tu, a fost mai dureros asa, pt. ca toata lumea (mai putin familia apropiata, careia ii sunt recunoscatoare ca nu a pus niciodata intrebari) intreba, ma lua la rost, imi amintea ca trece timpul, tot tacamul de porcarii, care imi accentuau durerea din suflet. Din fericire, problemele s-au rezolvat, am urmat un mic tratament si m-am rugat mult, iar la cateva luni aflam ca sunt insarcinata, iar sarcina a decurs fara probleme, m-am simtit extraordinar, a fost una din cele mai fericite perioade din viata mea. A doua sarcina a aparut la 36 de ani, a fost oarecum „planificata”, in sensul ca am simtit ca, desi ne doream, nu suntem pregatiti pt. al doilea copil pana nu e marisor primul. De data asta, totul s-a intamplat repede si fara niciun efort, totul a fost bine, dar am dus sarcina mult mai greu. Nu stiu daca din cauza varstei sau asa a fost sa fie. Concluzia mea este: cand ne planificam copiii, ar trebui sa tinem cont de faptul ca planul nostru s-ar putea sa nu coincide intocmai cu planul divinitatii. In al doilea rand, eu n-as sfatui pe nimeni care are o familie intemeiata sa amane prea mult conceperea unui copil, pentru ca lucrurile pot dura, alta este rezistenta fizica, psihica si energia pentru cresterea copiilor si tot ce implica asta la 25, 30, 35 sau 40 de ani. E normal ca trebuie sa fii pregatit, pentru ca odata cu venirea pe lume a copilului toata viata se schimba, prioritatile sunt altele inclusiv vacantele arata altfel :-), dar e si nemarginita fericire si bucurie la mijloc, pe care nu ti-o aduc nicio implinire profesionala (si vorbesc din perspectiva unei mame cu studii post-universitare, diplome, si sa-i spunem „cariera” :-).
M-a emoționat tare ultima propoziție….. Și eu am doi îngerași acolo sus …. Unul la 17 sapt unul la 11 sapt….. Nu e deloc ușor!!!!! Dar am înțeles multe ….. Și cred cu tărie că lucrurile frumoase nu vin cu controlul nostru…. Așa că acum nu pot sa iubesc suficient fetița care mă strigă atât de extraordinar mama, care îmi face fiecare atom din mine să se re și re și reindragosteasca!
Buna! Sunt si eu mama si, ca si tine, am amanat venirea pe lume a unui copil din cauza studiilor doctorale si a carierei, dar si pt. ca mi-am dorit sa fiu pregatita psihic. Empatizez cu tine pt. ca si eu mi-am pus problema daca si cand voi putea concepe si te admir pt. ca esti o persoana frumoasa si coerenta, incercata si victorioasa. Oamenii ca tine care reusesc sa depaseasca constructiv greutatile vietii nu sunt multi pt. ca atunci cand noi privim in abis si abisul priveste in noi.
Eu cred ca indiferent ce-ti va harazi destinul tu vei fi o invingatoare si copiii tai sunt norocosi pt ca au o mama atat de profunda si sensibila ca tine. Si atat de coerenta (psihic vorbind)! Pt. copii parintii sunt principalul sistem de referinta.
Admir si faptul ca ai reusit sa-ti pastrezi sentimentul de recunostinta avand in vedere tot ce ai trait. Cred ca esti o persoana deosebita. Iti doresc numai bine si sunt sigura ca intr-un fel sau altul vei ramane o invingatoare.
Iti multumesc mult! Tie si tuturor celor care empatizati cu aceste subiecte dureroase.
Stiu o mamica care nu avea nici un copil, a pierdut vreo 7 sarcini, una la 20 si ceva de saptamani, si nu a renuntat nici o clipa. Acum are 2 copii. 🙂
Parcă as fi povestit eu… La 29 de ani am terminat în sfârșit cu doctoratul și am amânat momentul unui bebeluș, crezând pur și simplu ca va veni după. Abia la 31 am reușit sa avem o fetiță minunata 🙂 Apoi ne-am gândit la un frățior și din păcate, la 7 săptămâni sarcina s-a oprit din evoluție. Am spus tuturor despre cele întâmplate, nu am avut rețineri, dar pe viitor voi fi și eu mai precauta. Am anunțat chiar și pe FB că vom mai avea un copilaș, dar astea se întâmplă, nu poți ști niciodată. Ideea este sa ne împăcăm cu trecutul și sa așteptăm cu optimism viitorul. Intre timp am descoperit ca am trombofilie, iar aceasta poate fi o cauza a sarcinilor oprite în evoluție. Trombofilia trebuie atent monitorizata, cu un tratament preventiv, dar sper ca va veni și vestea cea buna. Acum am aproape 34 de ani, nu mai este ca și la 20, dar speranța te face tânăr.
Draga mămică, îți urez mult succes în continuare, liniște sufleteasca și mângâiere din partea puiutului minunat de acasă!
Multumesc mult!
Ca si tine, am invatat ceva din experientele mele. La fel stiu ca atunci cand ceva nu iese, nu iese ca nu am invatat ce trebuie, nu sunt acolo unde trebuie, cu cine trebuie sau pur si simplu motivele mele nu sunt cele necesare indeplinirii vointei mele. Nu pretind ca stiu raspunsul in fiecare situatie, pot sa spun doar ca nu incetez sa ma cunosc, sa observ si sa inteleg in cele din urma. Viata nu e o problema matematica ce se rezolva cu insiruiri logice, descoperiri stiintifice sau analize de laborator. Nimic nu se rezolva doar ca vrem ci atunci cand suntem pregatiti.
Parca e povestea mea. Probabil e un tipar al femeii de 40 de ani… Acum 10 ani cam asa stateau lucrurile… asteptai pana la 30 ca sa faci un copil. Sa ai o casa, un serviciu stabil, o afacere a ta. Lucruri importante si nu prea… Si atunci cand te apuci ai surpriza ca nu iti iese chiar din prima. Am un copil de 12 si unul de 4. Pe la 6 ani ai primului ne-am gandit ca mai putem face unul. Dupa 2 avorturi spontane, unul chiar in aproape 12 saptamani, am reusit in sfarsit. O sarcina cu multe probleme la inceput. Totul a fost bine in final si copiii sunt amandoi sanatosi. Dar demonstreaza exact ce s-a spus mai sus: mai bine devansezi cu 2-3 ani demersurile, ca sa obtii la timp rezultatul. Sa nu uitam ca traim o viata in stres si poluare, care afecteaza dramatic fertilitatea umana. Si mai este un aspect: cati ani intentionezi sa fii alaturi de copilul tau? Oricum nu e prea cool sa te duci la sedinta cu parintii la gradinita si sa para cai ai trimis bunicii, oricat de bine ai arata la 45 de ani! Dar ar fi dragut sa traiesti suficient cat sa iti vezi copilul cu scoala terminata, poate casatorit, poate cu copii la randul sau. Suna rau, dar e adevarat.
Cam asa este si povestea mea.Pana la 30 de ani tot ce era mai important pentru mine era munca,corporația. Dupa 30 de ani ne-am gandit ca este cazul sa facem un copil si brusc ne-am lovit de un diagnostic pus de un doctor dupa 2 ani jumatate infertilitate de cauza necunoscută. Dupa am zis sa încercăm si o inseminare reusita din prima.Saptamana trecuta la 9 săptămâni pentru prima data in viața mea am auzit cele mai urâte cuvinte:din pacate nu mai are activitate cardiacă. Si acum ma gândesc ca am pierdut ani inainte cand poate acum aveam ceea ce ne doream.Nu mai puneti pe primul plan carieră nu o sa rămâneți cu ea.
Am trecut si noi printr-o sarcina „oprita din evolutie la 7 saptamani”, vestea a venit ca un pumnal infipt direct in suflet, dupa foarte multe analize, teste si medicamente, am dat peste „medicul meu minune” care mi-a recomandat doar doua analize si ” lasa natura sa-si urmeze cursul”. Ne-am dorit un copil foarte mult si am lucrat la asta fara nici un stres. La un an departare..aveam 33 ani, a urmat ce-a mai grozava veste, eram insarcinata cu gemeni. La noi in familie nu exista gemeni, din nici o parte, asa ca imi place sa cred ca „minunea mea de 7 saptamani” a venit cand a fost pregatita, impreuna cu „cea mai dorita fiinta de pe pamant”. Va doresc liniste si incredere in voi.