ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Am 28 de ani. Mai bine de 25 din ei mi-am petrecut mintindu-mi parintii. De la minciuni mici si nesemnificative, pana la unele mai mari decat m-as fi simtit vreodata in stare sa produc, le-am zis si le-am facut pe toate. Mi-au trebuit 28 de ani sa realizez ca cea mai mare minciuna mi-am spus-o mie.
Relatia cu ai mei e tare grea si complicata. Am crescut intr-o casa in care zilnic (cu foarte mici exceptii de 2-3 luni bune, imprastiate pe parcursul unui an) erau certuri, urlete, planset, reprosuri, cuvinte grele si urate, amenintari. Abuzul verbal si „bullying-ul” psihologic au fost (si inca sunt, de fapt) primordiale. Am avut nevoie de toti anii astia sa inteleg si sa accept vina amandurora (a parintilor). Am crescut invinovatindu-l pe tata pentru tot, insa recent am realizat greselile mamei, si in relatia dintre ei doi, dar si fata de mine.
Mi-am trait copilaria fiind puntea diplomatica dintre ei; am fost fortata de circumstante sa aplanez certuri, sa consolez orgolii si sa alin dureri sufletesti. Presiunea a fost imensa. Intre duritatea tatalui si nevoia constanta de iubire a mamei (pentru a umple un gol), a existat un copil care, pe de o parte isi lua mama in brate in timp ce plangea si o ruga sa divorteze si sa plecam de langa el, iar pe de alta parte statea noptile pe podeaua din bucatarie langa tatal care (inca) isi urla frustrarile dupa cearta obisnuita cu mama din seara respectiva.
Am invatat de mica sa observ oamenii si sa intuiesc ce ar avea nevoie. Ea avea nevoie sa fie iubire si liniste in casa, el avea nevoie de suport moral si sa fie ascultat si inteles. N-au stiut niciodata sa fie o echipa, sa se respecte, sa se ajute; nici nu mai vorbesc de iubire! Iubirea de care au fost in stare au aruncat-o asupra mea; tatal in felul lui rece, distant, critic, inexpresiv, fara sa ma sustina moral in nimic din ce am facut, iar mama intr-un mod obstructiv, sufocant. Presiunea sa nu dezamagesc a fost uriasa! Pur si simplu a trebuit sa fiu cea mai buna din toate punctele de vedere! Trebuia sa neutralizez frustrarile si esecurile lor personale, atat pe plan individual, cat si la nivel de cuplu.
Mi-au dat totul, tot ce nu au avut ei si inca un pic peste. Au stat impreuna pentru mine, sa cresc eu intr-o familie. Aceste 2 propozitii le-am auzit constant. Prima e adevarata, a 2 a nu. Implicatiile amandurora sunt oribile. Daca nu ma ridicam la nivelul asteptarilor, mama o lua ca pe o infrangere personala si un afront la adresa cresterii oferite de ei. Tata, care pretindea ca nu ii pasa si ca nu e important ce note iau, sau ce facultate fac, daca luam o nota mica dadea vina pe mama, ca ea nu s-a ocupat si nu m-a crescut bine. Acelasi lucru se intampla daca incercam sa imi spun parerea, sau dorintele. Daca erau diferite de ale lor, desi nu erau rele in nici un fel, imi auzeam cuvinte precum „nerecunoscatoare”, „impertinenta”, „nesimtita”, si, inevitabil, se isca o cearta in care mama era invinovatita de tata, iar eu eram de catre mama ca, uite ce ii fac, din cauza mea iar nu are ea liniste. Asa ca, am invatat sa mint.
Mint atat de bine ca , uneori, ma sperii si pe mine. Am invatat sa il mint pe tata ca sa o protejez pe mama, si pe mama ca sa ma protejez pe mine. Am invatat sa tac si sa nu-mi dau cu parerea. Am invatat sa gandesc cu 10 pasi inainte si sa fiu pregatita mereu pentru orice scenariu posibil. Minciunile le-am adus la nivel de arta, perfecte pana in cele mai mici detalii. De asta, probabil, mi-a si fost atat de greu sa realizez ca m-am mintit singura. Mi-am spus ca a fost bine ce-am facut, ca trebuia sa o fac, ca o viata linistita era telul suprem de atins. De fapt, nu am fost eu vinovata de nimic, nu ar fi trebuit sa mint, sa tac, sa-mi ascund viata. Trebuia sa ma bucur de ea! Sa fiu copil si adolescent liber! Sa ma duc la petrecerile colegilor de clasa linistita, sa ma intalnesc cu iubitul calma, nu verificand de n ori telefonul, stand cu grija sa ma incadrez intr-un anumit timp sau tipar. Trebuia sa imi urlu nevoile si dorintele pana ma asculta cineva! Dar cine avea timp sa mai aiba grija si de psihicul fragil al unui copil cand ei 2 erau prea ocupati cu propriile nevoi si frustrari neintelese? Cine ma asculta pe mine pe podeaua din bucatarie?
Mi-am petrecut fiecare zi din primii 23 de ani din viata cu acelasi gand in cap si in suflet: oare se vor certa azi? In fiecare zi pe drumul spre casa de la scoala mi se facea frica de ce urma sa gasesc acasa. Uneori ii dadeam mamei un mesaj, din timp, sa aflu cum e situatia intre ei pentru a ma pregati pentru ce urma. Le-am studiat si invatat reactiile. Stiam de cand intrau pe usa daca urma o seara calma sau nu. Uneori reuseam sa dezamorsez bomba din timp, alteori nu. Cel mai adesea ma trezeam in plina explozie.
Majoritatea oamenilor, cand afla ca imi mint familia, ma judeca. Unii inteleg repede situatia pentru ca au si ei ceva similar acasa, altii imi spun ca nu si-ar dori un copil ca mine. Eu zambesc si le raspund tuturor acelasi lucru: e complicat! Ma amuza si ma doare sa vad cum trag oamenii concluzii fara sa stie tot adevarul. Pentru cei ce ma judeca aspru e incredibil faptul ca ai mei nu stiu tot despre mine; pentru mine e incredibil sa vad cata lipsa de toleranta si intelegere manifesta ei. Adevarul e ca e usor sa judeci si sa critici. Nu ma supar niciodata pentru ca stiu ca oamenii nu ma cunosc si nu au, deci, cum sa inteleaga. E greu sa intelegi cum e sa te trezesti la 6 dimineata in pline urlete, sa-ti fie frica sa deschizi ochii sa vezi ce se intampla, sa-ti doresti in fiecare secunda ca viata ta sa fie altfel, sa te trezesti si sa-ti vezi mama amenintata cu un topor de catre tatal tau, sa-l vezi cum urla scapat de sub orice autocontrol, sa te bagi intre ei si sa ii iei toporul din mana si sa il ascunzi sub frigider sperand ca nu o sa il caute acolo, sa-ti tremure tot corpul de frica in timp ce te imbraci sa te duci la liceu, sa stai toata ziua la scoala incercand sa inveti ceva, sau sa faci bine la lucrare, sau sa pari ok ca sa nu te intrebe prietenele ce-ai patit pentru ca stii ca n-ai cum sa le povestesti asa ceva, sa iti dai mesaje cu mama care e la serviciu ca sa afli daca a ajuns in regula, sa te duci cu inima spre casa cat un purice de mica, sa speri si sa te rogi la un Dumnezeu de existenta caruia nu esti sigura, dar la care apelezi pentru un miracol, sa astepti cu nerabdare ora de culcare, sperand ca toti vor adormi repede si nu vor mai fi tipete, si o sa poti dormi, si o sa vina o noua zi poate ceva mai buna…zi in care totul se repeta si o iei de la 0.
Cum sa inteleaga oamenii teroarea din sufletul si monstrii din minte? Asa că doar zâmbesc și spun că e complicat de explicat. Pentru ca ESTE!
Sursa foto: femeie spunând minciuni via Shutterstock.com
Offff….parca ai povestit viata mea, te inteleg perfect si cred ca ai ales cea mai buna varianta pentru a te proteja…important e sa accepti acum ce ti s-a intamplat si sa constientizezi ca nu esti tu vinovata de nimic, pe mine m-a ajutata chestia asta. Suntem de aceeasi varsta, pana sa plec la facultate ii minteam pe toti ca am o familie perfecta, desi scandalurile erau la ordinea zilei…dupa ce am plecat am inceput sa vad si altfel lucrurile, sa ma distantez si sa fiu putin mai egoista, nu mi-a reusit intru totul, dar m-am mai eliberat. Oricum traumele astea te vor urma mereu, chiar daca l-am pierdut pe tata acum 3 ani si acum tresar cand aud urlete si injuraturi. Ai grija de tine, esti puternica si nu uita ca prioritatea ta esti tu!
La fel si la mine. Acum, cand am o fetita de 2ani jumate si am lasat-o o saptamana cu ei, primul lucru spus la telefon a fost „bunicu’ e lău”. Aceastea sunt cuvintele maica-mii 100%. Toata viata mea mi s-a spus ca au ramas impreuna pt mine, „ca sa am o familie, sa ai si tu un tata”. Intre ei e la fel: aceleasi certuri si reprosuri. Eu nu fac acum decat sa imi raresc tot mai mult drumul pana la ei… si o data pe an incepe sa mi se para mult.
My life exactly ☹️
Sincer mie imi era frica sa mint,mie mi-a zis din start ca pt minciuna e in stare de orice asa ca ma comportam fix cum vroia si respectam toate restrictiile impuse. Apoi cand am avut varsta potrivita am devenit independenta,pe picioarele mele asa ca totul a devenit mai usor stiam ca va veni aceasta zi si m-am eliberat. Constientizez totul , am analizat la rece situatia si nimic nu ma mai poate face sa ma intorc la viata de dinainte,îi convine bine daca nu efectiv nu-mi pasa. In general nu mint,spun mereu adevarul si ceea ce cred,asta sunt si vreau sa fiu acceptata asa cum sunt eu cu adevarat. Datorita ei vreau sa fiu apreciata pt ceea ce sunt. Nu mint nici cu chestii marunte gen sa umflu pretul unei rochii ca sa ma dau mare sau tot felul de nimicuri de genul. Eu cred ca tu ai continuat sa minti si sa te complaci in viata asta pt ca ai depins oarecum de ei,ti-a fost mai comod asa dar vad ca ti-ai dat seama si poti lupta sa schimbi stilul asta de viata. Nimeni nu are dreptul sa te judece asa aspru si mai degraba ar trebui sa inteleaga(cei din jurul tau) si mai cred ca te-ai putea elibera daca le-ai spune tot parintilor,daca ai varsa tot din tine,poate te-ai simti altfel dupa,nu e nevoie neaparat si sa inteleaga,doar sa te eliberezi. Si sa incepi sa traiesti viata ta reala.
Doar cei care au trecut prin ceva asemănător, vă pot înțelege. Vă înțeleg și va compătimesc,din păcate,santem așa mulți cei care am trăit la fel. Eu,când am văzut că viața mea de femeie măritată,o ia pe același făgaș,am divorțat și mi am scutit copiii,de un calvar. Au crescut doar cu mine,dar liniștiti și fericiți, fără teamă, fără înjosiri,etc. Vă urez sa treceți peste traume și viața să vă ofere, liniște și împăcare sufletească. Cât deslre lume, știți cum se spune,gura lumii doar pământul o astupă. Multă sănătate!
My dear. Nu esti singura. De pe la 7 ani, cand am inceput scoala, am inceput sa mint. Ca dorm dupa-amiaza dupa scoala (cand veneam acasa, eram singura de la 12 pana pe la ora 6 dupa amaiaza), chiar aveam voce de adormita cand raspundeam la telefon pana cand s-a prins maica-mea de schimbare de ton la telefon cand aducea vorba de dormit. Si a urmat scandalul monstru. Apoi tabla inmultirii in clasa a doua cand ajunsesem sa dorm non stop doar ca sa nu ma mai intrebe la fiecare ora tabla inmultirii. Mi-aduc aminte ca am luat niste palme serioase pentru ca nu le-am zis ca la prima lucrare cu tabla inmultirii luasem patru. Si apoi palme de ce nu o stiam. Apoi de notele luate la teza la mate, invatasem sa falsific teza la mate, pentru ca luasem 7 si nu 9, pana cand tata a dat peste o teza adevarata in timp ce imi faceam tema si mi-aduc aminte si acum cum imi tremurau picioarele cand a luat hartia botita in mana si tot ce am putut face e sa plang cerandu-mi iertare. Eram atunci olimpica la romana si cu media generala peste 9. Mi-am luat un pepene galben aruncat in mine cand tata a realizat ca mi-au furat spray-ul Intesa in tabara si eu ii mintisem de frica ca nu stiu unde este. Si numeroase palme peste fata de la mama intr-un acces de furie, de-asupra mea in pat, dupa ce, dupa o saptamana de boala acasa, m-am dus la un eveniment organizat de scoala la film inainte de ziua de scoala. Unde am aflat ca vom avea lucrare la gramatica pentru care nu eram pregatita si am decis sa vin acasa decat sa iau o nota proasta. Am invatat sa mint si sa traiesc mintind ca o modalitate de supravietuire. Pentru ca nu eram asa cum ar fi vrut ai mei sa fiu, pentru ca voiam ca ei sa fie happy chiar daca eu aveam alte calitati, pentru ca ceea ce ei nu stiau nu-i putea rani. I-am mintit ca am luat 8,40 la licenta, desi eu nu ma prezentasem pentru am ales sa muncesc ca sa am niste bani. Mi-am dat licenta mai apoi, dupa 3 ani si ei nici macar nu stiu. Am incercat multi ani sa imi explic ce e wrong with me. Acum am inteles ca ei sunt oameni buni, dar asa diferiti. Tata cu sansa facultatii si cu un sens al ironiei si self sufficient incat nici macar nu-l simte, mama parasita de o mama care se putea defini doar prin barbatii cu care era, si un tata avar si afemeiat. Ce i-as putea cere ei? Cand incepusera sa imi creasca sanii mi s-a parut mai natural sa ii spun lui tata decat mamei. Mama, in trauma ei, a fost mereu, pana cand am plecat de-acasa, fiinta de care ar trebui sa ne fie frica, pentru ca mereu eram prosti, nesimtiti, incapabili, nu o intelegeam. Pentru ca i-am luat o data ciorapii culoarea pielii ca n-aveam la uniforma si a fost ditamai scandalul. Pentru ca m-am patat in clasa a saptea pe blugi ca eram la menstruatie si tata a abservat si mi-a zis sa nu-i spui lu’ maica-ta ca ai absorbante ca o sa iasa scandal. Pentru ca la 14 ani am fost la mare cu par la subrat pentru ca nimeni nu mi-a zis ca nu e ok si tata mi-a spus ca de ce nu m-am ras ca baietilor nu le place parul. Pentru ca mi-a zis vreo 2 ani dupa cand aveam acnee vulgara ca de ce nu fac ceva cu ea ca lui i-a placut de o fata dar avea cosuri si i s-a parut scarbos. Pentru ca in clasa a 5-a la o serbare de gradinita a lui frate-miu, mama mi-a zis printre dinti sa las mainile in jos pentru ca cica miroseam a ceapa. De ce mint? Din neputinta altora de a ma intelege, din nevoia mea de a fi cea mai buna si aprecitata. La 25 de ani am zis stop si nu mai mint. Asta sunt eu, asta cred. Deal with it. parintii mei acum imi spun ca nu ma cunosc. Eu cred ca nu m-au cunoscut niciodata. Nu cred ca le-a pasat vreodata sa fiu mai mult decat cred ei ca ar trebui sa fiu. Atat au stiut. Ce trebuie sa fii o norma. Tata acum imi spune ca este mandru de mine, pentru ca la 18 ani se gandea ca trebuie sa imi aranajeze un job fiind fata si eu acum, la 34 de ani, castig cat a castigat el dupa 30 de ani de munca ca inginer. Si abia acum au inteles greselile lor. Unii nu vor intelege niciodata. Parintii mei se urasc si se iubesc in aceeasi masura. Cand erau tineri aruncau cu diverse in ei, se intovarasau ca un crez in viata impotriva noastra, desi tata intindea din cand in cand o mana catre noi. De-aia poate il iubim mai mult, desi frate-miu a preluat la indigo toate elementele negative de la el. acum din cand in cand mama vorbeste cu mine de cat de greu ii e cu toata casa si animalele, de cum s-a intristat prima data cand a aflat ca o sa fiu fata pentru ca s-a gandit ca o sa sufar, o sa fiu o sclava toata viata. Tata ne mai suna cateodata sa ne zica sa venim eu si frate-miu sa vorbim. Ultima data voia sa divorteze pentru ca la o cearta vazuse in ochii mamei toata ura de care e capabila. Incerc sa ii ajut, atat cat ma lasa, dar ei au trait intr-o viata in care nu puteai sa fi tu. in care inca le pasa de ce spun altii, in care te incrancenezi in propia opinie, pentru ca celalalt ti-e doar dusman. Mi-e mila de ei dar sunt mandra de mine. Am mintit nu pentru ca sunt defecta, ci pentru ca am vrut ca tututor sa le fie bine..
Imi pare rau pentru copilaria ta si a multor alti care au suferit similar. Foarte bine ca povestiti aici prin ce ati trecut. Chiar deja dupa 30, eu tot mai descopar lumea. Traind o copilarie minunata si protejata, nici nu imi imaginam ca poate fi altfel. Cand aflu ca nu toti s-au bucurat de o copilarie adevarata, incep sa inteleg mai bine oamenii si sa nu fiu atat de critica fata de unele aspecte care uneori ma deranjeaza la ceilalti. Acum ca startul in viata pentru multi altii a fost atat de dificil si cand eu ma ocupam cu ‘infloritul’, cei de alaturi poate se chinuiau sa supravietuiasca…
Multumesc pentru sinceritate!
Idem aici! Sunt în curs de Vindecare(a ceea ce se poate vindeca) și cred ca va dura pana la sfârșitul vieții procesul acesta.
Eu nu mai mint. Am aflat ca mi.e cel mai bine spunând adevărul și mai ales asumându.mi.l așa Cum este bun/rău. ..
Scris sincer, frumos si tragic.
Doamne Dumnezeule, 98% povestea mea. Incredibil… Ani si ani in care mi-am luat haina de salvator si imi ziceam: ” trebuie sa fiu acolo, între ei, când se intampla cearta, sa nu facă cumva ceva” . Asta după un episod in care s-a fluturat in fata mea un cuțit mare de bucatarie, imagine care ma mai bântuie si acum, la 37 de ani. S-a întâmplat zilele acestea sa citesc mai multe articole similare ce m-au ajuta sa ma inteleg mai bine si sa ma privesc cu mai multă compasiune, sa dau jos greutatea vinovatiei ca ” n-am putut sa fac mai mult/ n-am știut sa fac mai mult” si sa ma îmbrățișez ca suflet si ființa cu copilul interior rănit pana la oase ( ai mei sunt decedați amândoi- Dumnezeu sa-i ierte).
Multumesc din suflet celor ce aleg sa împărtășească poveștile de viata pentru a le oferi alinare celorlalți. Si eu vreau sa pun in cuvinte povestea mea pentru a le servi altora, insa inca nu pot…
As vrea, daca imi permiti, sa iti dau un sfat : pleaca de acolo! Am trait in aceeasi teroare ca si tine si am 42 de ani acum. Iti pot spune din proprie experienta ca, acum 9 ani am realizat ca astfel de persoane nu se vor schimba niciodata si imi voi epuiza viata incercand sa impac pe altii. In mediul acela toxic tu nu vei face altceva decat sa te stresezi, sa te consumi, sa traiesti in teroare fara sa ai nicio vina. Fa tot posibilul si pleaca, din oras, din tara, contactul cu ei sa nu mai fie decat la telefon, iar vizitele la cel mult trei luni. Iti vei face astfel un mare bine, iar ei poate vor realiza ca ai nevoie de liniste. Poate. Iti doresc multa putere si curaj, esti un om bun si meriti sa ai grija si de tine.
Cati `om fi asa? Parerea mea este ca ne-am adaptat la ceea ce ni s-a oferit. Nu suntem de condamnat, nu suntem nici defecti. E bine ca ne-am dat seama, incercam sa ne acceptam si sa ne vindecam si mai ales ca nu vom repeta acele greseli.
Da, urata situatie. Eu te inteleg. Eu nu mai spun nici ca e complicat, pur si simplu nu zic nimic. Doar prietenii ff apropiati m-au inteles, restul cred ca au citit pe fata mea ca nu vreau sa vorbesc despre asta.
Sper sa mergi la un psiholog si sa cauti ajutor, ajuta enorm! Eu tot la 28 de ani am ajuns la unul, si chit ca nu am avut timp sa merg in continuare, sa aud de la un specialist ca nu e normal ce s-a intamplat si sa invat cum sa trec cat de cat peste asta, m-a relaxat mai mult decat ma asteptam.
De asemenea, inca ceva care sa-ti valideze sentimentele: https://blogs.psychcentral.com/childhood-neglect/2017/07/7-signs-you-grew-up-with-childhood-emotional-neglect/
Ai grija de tine!
Spuneai ca primii 23 de ani i-ai trăit asa, în teroare si acum ai 28…esti mai bine?
Acum da, sunt mai bine pentru ca am avut norocul sa intalnesc oameni care m-au ajutat enorm! Acum inteleg tot ce s-a intamplat in familia mea si ma ajuta sa scriu si sa vorbesc despre asta. 🙂
Cât de tristă poate fi copilăria pentru unii iar noi, ceilalți care am avut parte de părinți normali, calmi și liniștiți nu reușim să fim recunoscători în fiecare secundă a vieții noastre pentru norocul de a ne naște într-o familie fără certuri…
Si la noi a fost cumva asemanator … si acum mi se pare atat, dar atat de nedrept, ca problemele nerezolvate ale adultilor sa se verse in sufletele inocente ale copiilor.
Imi pare rau ca si tu ai fost una dintre victime si ma bucur ca ai reusit sa constientizezi ce ti s-a intamplat.
Niciodata nu am avut tupeu sa vociferez sau sa pun pe foaie ceea ce ai facut tu acum. Prima reactie cand am inceput sa citesc cele de mai sus, este sa nu continui pt ca este copy/paste din viata mea pana cand m-am mutat de acasa la exact 23 de ani. Si prima tendinta a oricarui om trecut prin asa ceva este sa ignore, deoarece citind ce ai scris mi-ai deschis cutia Pandorei din mintea mea.
Acum imi dau seama, la cei fix 28 de ani ai mei:) ca nu este deloc normal ceea ce numeam familie candva. Si te inteleg perfect cu fazele cu minciunile, aduse la nivel de arta pentru a evita sau ameliora situatii in cadrul familiei.
Nu va fi niciodata foarte bine dupa o viata traita asa, doar a incerca sa nu exerciti acelasi comportament in viitoarea ta familie. Este adevart, constientizarea este primul pas spre o viata mai buna, dar niciodata nu poti da uitarii ceea ce proprii parinti au lasat sa se intample inconstient.
Multumesc pentru sinceritate!
Mi-a luat si mie mult timp sa-mi adun curajul sa scriu despre asta si, mai mult, sa las pe cineva sa citeasca. Iti multumesc tare mult pentru sustinere si sper sa gasesti in tine puterea sa pui pe hartie ce simti si ce ai trait/traiesti! O sa te ajute enorm sa te eliberezi de astfel de amintiri si ganduri!
In text avem societatea traditionala / paternalista in actiune si din pacate nu e un film ci un cosmar din care incepem cu totii sa ne trezim. Privita din „cheia” acestui model de societate, realitatea din acest articol chiar face sens fiindca, in fond, modelul paternalist e bazat pe reguli simple:
1. barbatul are prin definitie dreptate in fata femeii;
2. intre barbati sau intre femei, persoana cea mai in varsta are prin definitie dreptate.
Mergand pe linia regulilor matematice, rezulta implicit ca un copil nu are niciodata dreptate intr-un astfel de model social, dar divaghez.
Revenind – copiii tind sa imite, constient sau nu, parintele de acelasi sex si implicit anumite comportamente se transmit aproape nemodificate de-a lungul generatiilor. Baietii sunt indobitociti printr-o educatie de tip militar prin care li se anihileaza orice urma de empatie; fetele copiaza mecanismele maladaptive ale mamelor sau preiau alte mecanisme din familia extinsa sau din societate – implicit sunt conditionate sa „suporte”. Unele femei „se fac pres” si/sau salveaza imaginea publica prin vizite frecvente la coafor si iesit de mana in parc cu agresorul casnic. Altele aleg sa faca zile fripte consortului, precum mama persoanei care a scris acest text.
In mult prea multe cazuri se ajunge la o normalitate a violentei domestice (fizice, verbale etc), fiecare dintre parteneri cautand in mod inconstient perpetuarea acestei situatii. Terapia sau divortul se intampla doar cand apar schimbari in aceasta dinamica („nu ma mai bate, inseamna ca nu ma mai iubeste”). Altfel, nimic nou sub soare, din pacate.
Am trait si eu aceeasi poveste, se numeste a trai in „modul de supravietuire”. Din pacate multi copii romani de generatioa ta au trecut prin viata in acest mod si nu au mai avut timp de altceva, sa creasca din punt de vedere emotional, educational, sa imbratiseze o cariera bazata pe pasiunea lor si multe alte lucruri pe care doresti sa le experimetezi intr-o viata.
Parca ai scris despre mine si despre anii mei de copilarie si adolescenta, ulterior si ai sora-mii. 🙁 Mai putin minciuna, in cazul meu, pentru ca imi era atat de frica sa spun vreo minciuna, frica de repercusiuni. 🙁 Cat se poate de trist! Sa speram ca prezentul este bun si pentru tine si ne doresc un viitor frumos, cald si plin de iubire!
Cateodata aceasta este singura cale pentru a fi bine pentru tine dar si parinti. Este bine insa ca la un moment dat sa ne hotaram sa spunem si adevarul. Este greu la inceput dar apoi ne vom simtii eliberati.
Si eu am trait asta, doar ca in cazul meu eu nu am avut nici limite sanatoase in interiorul catora sa fiu safe, mi se spunea sa nu mint, asa ca mintea mea de copil a decis ca cel mai bine „ce vreau eu nu conteaza”. Nu minteam pe altii dar ma fortam pe mine sa accept lucruri, situatii care nu imi faceau bine. Si s-a mentinut pana hat la maturitate (35 ani). Imaginati-va ce teren bun am fost pt abuzatori, cit de usor de convins sa fac lucruri impotriva vointei mele. Cine poate recomanda un psiholog specializat pe vindecarea traumelor din copilarie ? Multumesc
In primul rand, a fost o surpriza tare frumoasa sa-mi vad cuvintele publicate aici. Multumesc, inca o data, Ioana! You made my day! 🙂 In al doilea rand, va multumesc tuturor pentru incurajari si ca ati impartasit povestile voastre! Ma ajuta, si sunt sigura ca ii ajuta si pe altii, sa vorbim despre astfel de experiente. Eu am avut norocul sa adun langa mine oameni faini care ma sustin si ma iubesc. Cu ajutorul lor am putut intelege tot ce a mers prost in familia mea si sa depasesc multe frici si frustrari adunate de-a lungul anilor. Va doresc si voua sa aveti noroc de soti/sotii si prieteni care sa va iubeasca, sa va respecte si alaturi de care sa va vindecati!
Sunt socata de cati am trait aproape identic povestea ta….avem aceeasi varsta si 90% situatia e aceeasi si la mine ,doar ca tata din fericire nu a avut manifestari fizice violente fata de mama niciodata, in schimb isi permitea sa mai imi traga mie cate una/doua/sapte peste ochi, sau sa aplice vestita „curea” ca mod de disciplinare….am avut impresia ca mi-ai citit gandurile…eu am „scapat” de nebunia asta cand m-am mutat in chirie impreuna cu actualul sot…cum zicea si ionut (cred) mai sus, cel mai bine e sa te indepartezi, altfel nu o sa invete sa aprecieze ce au. Acum ne vedem odata pe an cand venim in tara , le observ disperarea de a sta cat mai mult cu mine si cu nepoata lor de aproape 3 ani…cu toate astea tot o mai dau in balarii dar anticipez f bine ce urmeaza, imi iau fetita de mana si iesim sa ne plimbam un pic pana isi rezolva ei „frustrarile”.
Nu ai ce sa le faci altceva, pentru ca nu realizeaza cat de mult rau au putut face prin comportamentul lor.
Eu am făcut greșeala și i-am spus unei prietene, da recunosc am greșit și așa de mult imi doresc sa nu ii fi spus nimica, acum ma amenință cu anumite minciuni pe care eu le spuneam părinților ca sa fie mândri de mine sau ca să nu se supere, nu știu ce să fac,am nevoie de ceva sfaturi