Scriam acum câteva săptămâni despre copiii agresați de copii, despre unele forme de bullying la care am asistat și despre ce putem face pentru a ne proteja copiii (articolul este aici). Mă gândeam însă de pe atunci și la un alt fenomen deopotrivă trist și extrem de frecvent: bullyingul la adresa mamelor. Manifestat din zori și până seara sub forma unui potop de critici, de ridicări de sprâncene, de ochi dați peste cap, de plescăituri din buze sau, de-a dreptul verbalizat gen „Vai de capul copilului tău” sau, și mai frumos: „Unii n-ar trebui să aibă dreptul de a se înmulți”.
E foarte trist că o femeie care poate e în dificultate, poate nu știe exact care este drumul cel mai bun pentru ea și copilul ei, poate e nedormită de ani de zile, care cu siguranță se străduiește să facă lucrurile cât știe și poate ea de bine, să fie pusă la pământ și umilită. Și de către cine, în primul rând? De familia ei și de alte mame, care ar trebui să aibă măcar un dram de empatie sau de milă, că doar au fost și ele așa la un moment dat.
Conform unui studiu recent, două din trei mame se simt judecate de propria familie și de către alte mame. Două din trei! De studiu s-au ocupat cei de la Universitatea Michigan, în cadrul C.S. Mott Children’s Hospital National Poll on Children’s Health. Pentru cei interesați, e disponibil AICI.
Mamele au nevoie de susținere, de înțelegere. E dureros când nu le primesc și e chiar mai dureros când cele mai otrăvite săgeți vin dinspre membrii familiei. Două treimi dintre cele aproape 500 de femei cu copii mici (între 0 și 5 ani) incluse în studiu s-au plâns că părinții lor sau părinții partenerilor lor le pun în permanență la îndoială calitățile de mame, le ridiculizează și le fac să se îndoiască ele însele și de felul în care aleg să-și educe copiii.
De la felul în care aleg să își disciplineze puii și să le impună limite la modul în care îi hrănesc și îi îmbracă și până la activitățile pe care le aleg, familia toacă totul mărunt, inclusiv încrederea în sine și moralul femeilor cu copii mici.
Autorii studiului au stabilit ceea ce multe dintre noi știm deja de ani buni: sfaturile de părințeală nesolicitate, impuse de cei din jur ca fiind „norma”, mai ales dacă „așa se făcea pe vremea mea” sau „așa ați crescut și voi și sunteți bine-merci” provoacă stres și nesiguranță. Când te simți criticată în loc să primești încurajări, mai ales din partea celor mai apropiați, începi să simți că nu te descurci deloc și că oricine din jur ar fi o mamă mai bună pentru copilul tău. Iar asta doare. Te umpli de furie și de vină, iar asta se răsfrânge asupra copiilor și a relației de cuplu. Judecata și pusul la zid nu fac bine nimănui, nici pe termen scurt, nici pe termen lung.
Sursa foto: mamă judecată via Shutterstock.com
NU cred ca are legatura cu faptul de a fi mama ci cu faptul ca unii oameni – prea multi – de-abia asteapta sa se lege de ceva ca sa atace sau sa agreseze un alt om: pentru ca e gay, pentru ca e negru, pentru ca are doar un ochi sau doar un picior, penru ca e moldovean sau oltean sau ardelean, pentru ca e femeie, pentru ca nu e femeie, pentru ca e crestin, pentru ca nu e crestin si lista poate continua.
In ceea ce priveste tacurile de genul asta din partea propriei familii, ei bine asta nu dovedeste decat ca unii sunt atat de ratati incat au nevoie de cel mai mic defect -inchipuit daca nu gasim altfel – pentru a iesi ei in evidenta prin contrast: „eu sunt bun, tu esti praf.”
Oamenii au asupra noastra fix puterea pe care le-o dam noi. Daca as fi stiut asta acum 10 ani as fi scutit mult timp pierdut si multa analiza degeaba.
Nu conteaza ce parere au altii (indiferent care) cum imi cresc copilul. Singura parere importanta este a mea si eu zic ca fac o treaba minunata.
Cred ca acesta e unul din motivele pentru care multe mame ies greu din depresia post-partum: faptul ca toti o „toaca” la cap si ii creeaza o stare de nesiguranta legata de cat de bine isi face treaba de mama.
Imediat dupa ce am nascut, tot ce voiam sa aud este ca sunt o mama buna. Din fericire, sotul meu a fost cel care a inteles si care mi-a spus asta constant, chiar daca dupa fiecare vizita a rudelor plangeam din cauza sfaturilor inutile si contradictorii.
Fiica mea are trei ani si jumatate. Eu si sotu’ am facut mereu o echipa buna si el mi-a fost mereu alaturi, chiar si cand era greu de tot. Cel mai aiurea mi-a fost in primele saptamani, pentru ca nu reusisem sa alaptez si ma chinuiam sa pompez cateva zeci de mililitri de lapte pe zi, iar fii-mea manca deja mult mai mult. Si, cand m-am asezat doborata pe pat, gata de un colaps, el s-a asezat langa mine si mi-a spus ca fata creste frumos chiar si cu lapte praf si ca e bine ca am reusit sa ii ofer chiar si acel putin lapte de-al meu, ca sigur o ajuta enorm. Si ca nu e nicio problema ca nu se poate mai mult, fac oricum deja tot ce pot.
Mi-a picat tare bine si impreuna am decis ca la 2 luni sa terminam si cu acest chin, pentru ca deja scoteam 15 ml cu o pompa dubla si era clar ca s-a terminat povestea asta.
Daca el este coechipierul meu si ne incurajam impreuna in tot ce facem, maica-sa nu a gasit pana acum vreodata ragazul sa spuna ceva bun despre cum ne crestem fata.
Nu am auzit decat ca nu se dezvolta normal (nu e cazul, dar probabil stie ea mai bine de la stirile Antena 3), ca ‘ceva nu e in regula cu copilul asta’, ca eu nu sunt buna de nimic etc.
Ne-am descurcat si asa, eu din fericire detin un obraz mai gros, asa ca m-a durut exact acolo.
Dar este un constant factor de stres si sunt destule mame pentru care aceste tiruri verbale sunt absolut naucitoare.
Ramona, am fost exact acolo unde erai tu cu vreo 2 ani inainte. Fetita mea are 1 an si 2 luni, acelasi chin l-am simtit si eu, fara sa modific vreo virgula din ceea ce ai povestit. Fetita mea e sanatoasa si fericita, e minunea noastra delicioasa, cu tot cu laptele praf cu care am hranit-o si pe care l-au blamat toti „cunoscatorii” (in sensul ca NU)… Si imi spuneau cat de important e pentru copil sa bea laptele de mama, ca restul sunt otravuri. Am supravietuit, asa traumatizata cum eram, dupa sarcina si nastere, fara niciun ajutor in afara de cel primit de la sotul meu. Dupa 2 luni de pompat 10 ml/zi, bebe urland de foame zi si noapte, m-am ascuns intr-o camera, departe de urechile bebelusei mele, am plans pana am crezut ca nu am aer, simtind la un moment dat ca acolo o sa fiu vazuta ultima oara in viata. Apoi mi-am sters ochii umflati de lacrimi, de ciuda ca eu nu puteam oferi sanul meu minunii mele si am decis sa ii dau sansa sa creasca sanatos, sa fie hranita, nu infometata. Adica sa ii dau supliment de lapte praf. Ea nu stia ca mama si tatal ei au idealuri de alaptare care le apartineau lor sau altor persoane din jur (cine stie?…) ea stia ca ii e foame si vroia sa pape papa bun. Si i-am ales cel mai bun lapte in viziunea noastra, a crescut frumos si armonios, este perfecta. Gura lumii a incercat sa ma ingenuncheze ulterior, dar am rezistat in fata tuturor, caci uitandu-ma in jur, chiar am stiut si stiu ca nu este nimeni mai important decat fetita si sotul meu, niciun trend sau parere a vreunui necunoscator. Nimeni nu stie cum e, a fost sau va fi in sufletul meu, de aceea nu are nimeni dreptul sa emita pareri despre ceea ce fac eu. Sau o pot face, insa ele vor fi doar vorbe in vant. Am fost acolo si stiu cat este de greu si de nedrept sa fii la pamant, iar altii sa nu conteneasca sa loveasca in tine cu rautate. Doar pentru ca pot!
Uf, tu ai dus si mai greu. Eu i-am dat lapte praf inca de la inceput, cand mi-am dat seama ca nu o pot hrani suficient. Dar, de la o masa pe zi pe care o acopeream cu ce pompam (50-60ml) am ajuns in cateva zile la 30-40 de ml. Apoi la 10-15 pe tura si mi-am bagat delicat picioarele in toata treaba asta, dupa 8 saptamani in care nu am auzit decat cat de mult lapte a avut bunica-sa si cum se poate ca eu sa nu am 😀
Am chemat acasa experte in alaptare, am luat medicamente controversate pentru stimularea lactatiei (auzisem chiar ca erau interzise in State din cauza efectelor secundare), am mancat doar ce scria pe internet ca ar fi ok… fara rezultat. Nu regret nimic pana la urma, poate doar ca nu am avut minte de azi si atunci. Nu am chemat pe nimeni sa ma ajute, nu am luat bone si nici mame sau soacre, mi-am asumat roul meu cel mai frumos de mama, de mama EI. Asadar, de ce as mai pleca eu vreodata urechea la rautatile lor din jur? Si chiar daca ar fi venit cineva sa „ajute”, ce fel de ajutor ar oferi cu criticile si fucked-up-izarea continua despre cum se creste un copil?
Pe mine inca a doare toata treaba asta cu alaptatul, si din ce cauza? pt. ca sotul meu ma acuza constant ca nu am incercat destul :(( puneam fetita la san si pur si simplu tragea capul cand simtea ca nu mai este lapte. tragea de 2 ori si tragea capul si plangea, iar eu ii bagam iar sanul in gura. si tot asa de 10-20 de ori la fiecare alaptat. singurul lucru pe care il reuseam era sa ma enervez eu cu copilul in brate si sa simt ca nu sunt o mama buna iar bebele ramanea tot nesaturat. pana intr-o zi cand mama-soacra a venit cu ideea sa ii dam lapte praf. iar fetita a dormit, dupa mult timp, satula. intr-o luna de zile am pierdut laptele complet, si am trecut doar pe lapte praf. in timpul asta a venit in vizita o verisoara de a sotului care alapta, si in timo ce eu am fost in dus, au pus copilul meu la sanul acestei femei, cu motivul ca sa vada daca suge. deci au vrut in mod intentionat sa imi dovedeasca ca nu sunt o mama buna, si ce ma deranjeaza cel mai mult, au pus in pericol sanatatea copilului meu, doar pt ca cred ca au anumite drepturi asupra copilului. iar eu nu am spus nimic, nu cumva sa o supar pe mama soacra si sotul. iar pana la urma eu sa ies ca nu am incercat destul sa alaptez bebele. am uitat sa mentionez ca lipseam cate 4 ore de acasa cand fetita avea o luna pt ca trebuia sa merg sa fac bani,( sotul nu era in stare sa intretina familia.)
Eu cred ca si noi ne afectam foarte usor pentru ca venim cu nesigurantele noastre din copilarie. Daca ne-am autoeduca sa nu mai luam in seama tot ce spun cei din jurul nostru si cei din familie, nu am mai fi atat de victime (vorbesc din proprie experienta, asteptam confirmari ca ce fac e bine, mai ales din partea mamei mele care mi-a subminat increderea in mine de copil, pana am spus STOP).
Eu stiu ce este mai bine pentru copilul meu spus pe un ton ferm ajuta enorm, pe mama sa aiba incredere ca ce face e bine iar pe agresori ii face sa-si tina sfaturile pentru ei data viitoare.
E curios cum bunicile sunt cei mai aprigi bullies. Oare au uitat cum acum 20-30 de ani erau in pielea noastra? Sau e asta o forma de descarcare a propriilor frustrari? E dezamagitor cand in loc de incurajari auzi doar „n-are cum sa se sature doar cu lapte”; „imbrac-o mai bine”; „mai las-o sa planga, nu sta tot timpul dupa fundul ei”; „fa aia, fa aialalta”. Eu una m-am saturat sa explic de enshpe ori ca lumea a evoluat fata de acum 30 de ani, ca s-au facut studii, ca s-a ajuns la unele concluzii, ca daca eu am mancat ciorba de salata cu paine inmuiata la 3 luni, asta nu inseamna ca fii-mea o sa aiba parte de acelasi meniu. Si ce ma enerveaza cel mai tare e faptul ca se persista in prostie, vad cum bunicile atotstiutoare se opun efectiv informarii, de parca ar fi un crocobaur.
Am citit recent un articol despre familia traditionala in romania in sec 19 si era acolo citat un doctor al vremii care spunea printre altele ca mamele de la tara nu cred ca laptele este suficient de hranitor pentru copilul mic (motiv pt care ii „diversificau” din primele zile de viata si asa a aparut obiceiul sinistru de a mesteca mancarea mai intai si de a i-o da mai apoi copilului, ca el nu are dinti la varsta la care primeste mncarea asta – acest obicei cu mestecatul a supravietuit si-n zilele noastre, am asistat eu la asa ceva).
Deci ideea asta cu laptele care nu e suficient de bun are sute de ani la noi, nu sunt vinovate bunicile de azi cu nimic :-)))
Este atat de inradacinata in mentalul colectiv data fiind vechimea ei, incat bunicile chiar cred ca daca ii dai doar lapte o sa sufere de foame.
Dar despre faptul ca totusi familia traditionala de la tara din acele vremuri era compusa din clacasi si palmasi cate se hraneau doar cu resturi si mamaliga, pentru ca restul il datorau boierilor si stapanirii locale, cu faptul ca erau poate si zece guri de hranit si in consecinta calitatea laptelui matern era nula din lipsa de nutrienti necesari in corpul mamei ce spunea doctorul nostru scolit desigur la Paris sau Berlin?
Nu, nimic 🙂
Alimentatia era proasta, intr-adevar, iar cat de nul era laptele nu poate sa stie nimeni, pentru ca nu e neaparat necesar ca alimentatia proasta sa duca la un lapte nul – astazi se stie ca alimentatia din timpul sarcinii nu afecteaza semnificativ calitatea laptelui.
Oricum, oamenii atunci nu aveau cum sa stie asta, deci e de inteles ca au crezut ca daca mama mananca prost si laptele e prost.
De aia nici n-am zis nimic de rau despre cei din secolul 19. Alimentatia s-a imbunatati considerabil in sec 20 si incepand de dupa razboi nu mai sunt probleme, dar mentalitatile au ramas si persista pana in zilele noastre, ceea ce e regretabil.
Dar de ce trebuie sa dai explicatii? Inca esti intretinuta de parinti, nu ai voie sa iei decizii, trebuie sa justifici fiecare actiune si cuvant? Daca nu, atunci nu trebuie sa justifici nici ceea ce faci in cresterea copilului, nu?
Intentia mea nu a fost de justificare, in naivitatea mea am crezut la inceput ca „bai, poate comenteaza pentru ca nu stiu x si y, hai ca le explic ca sa fie si ele la curent”. Mi-am bagat picioarele cand am vazut ca tot insista cu „ceiut”, desi le-am repetat de 3-4 ori ce efecte are. Am vazut ca nu am cu cine si am lasat-o balta. De atunci le zic ce vor ele sa auda (pentru ca inevitabil sunt interogata) si gata. Dar ciuda pe care o simt fata de lipsa lor de interes pentru cunoastere nu cred c-o sa dispara vreodata. Astept cu interes (not) sfaturile legate de educatia ei, ca sigur isi vor da cu parerea cand va veni timpul.
@Robo, citeam si eu tot felul de articole si studii pe temele astea, si da… multe chestii sunt inradacinate din pacate.
Și totuși, ce te faci când vezi un copil agresat zi de zi, pentru că mama așa crede că e bine? Mi-e foarte greu să nu intervin și să nu mă rog cu cerul și pământul de mama respectivă să nu mai lovească copilul :(((
Noi am avut în familie o situaţie în care un copil a fost agresat psihic de către mamă. Fizic niciodată, dar psihic da. Altfel, copilul crescut după principiile de parenting din ziua de azi (mama stat acasă câţiva ani, dormit cu el în pat, alimentaţie sănătoasă, grădiniţă aleasă după căutări şi verificări intense, etc). Nu s-a băgat nimeni pentru a se evita ruperea totală de familie. Bine adevărul e că si bunica, adică mama mamei e terorizată de fiica ei, nici n-ar îndrăzni să spună ceva. Nici nu ştii cum e mai bine.
E usor sa spui „nu pune la suflet” dar cand vin atacuri din partea familiei pur si simplu nu ai cum sa nu te enervezi. Mai ales din partea socrilor,care te ataca de ex ca nu-ti bati copilul,ca uite fata lor asa face si ce smirna sunt fetele ei,merg pe sarma(ghimpata?). Te uiti la ei si te intrebi daca sunt normali la cap,daca te vad persoana rabdatoare si raspunzi copilului mic cu rabdare si iubire si adolescentului cu intelegere si multe explicatii te iau in ras si te considera un parinte prost. Asa ca singurul lucru pe care poti sa- l faci este sa rupi relatiile cu astfel de oameni ca iti fac rau efectiv. Am vazut de curand filmul mame bune si nebune , am ras copios super tare filmul!
Mai intervine si un cerc vicios cand le ignori si apoi se plang fiului ca nu sunt bagate un seama, tratate ca un strain toate astea udate cu lacrimi, iar el bineinteles e emotionat… Cam ce-i de facut atunci?!
Daca nu exista sprijin din partea lui, mai bine te iei si pleci in lume. Eu, daca nu il aveam pe el alaturi, eram deja divortata de 3 ani si ma descurcam. Mai bine cresc un copil singura, decat sa inghit rahat din 2 parti. Asa ca, la suturile in dos luate de la ma-sa, macar suntem 2 care ‘luptam’. Sper sa se termine toata tarasenia asta in cateva luni, daca ne ies niste planuri. Atunci ne vom vedea cu ma-sa anual si va fi al naibii de bine 😀
cei de la care te astepti la cea mai mare intelegere in momentele grele cu copilul se dovedesc cei mai ai naibii. in primele luni cu copilul, cel mai mare sprijin moral l-am primit de la prietena mea cea mai buna, care nici nu avea copii pe atunci. a reusit sa fie alaturi de mine desi nu avea nicio treaba cu subiectul copii, pt ca a inteles ca subiectul delicat sunt eu. asta in timp ce mama, sotul, soacra ma bateau la cap cu tot felul de tampenii si ma criticau pt diverse. exemple: ca il alaptez cand vrea, ca il scot la plimbare si cand afara e rece, ca il imbrac prea subtire, ca nu-i dau ceai, ca ma duc la el imediat ce plange, ca mananc fructe, ca stau prea mult afara…etc. etc. etc. acum as sti exact cum sa reactionez si cum sa-i trimit pe toti la plimbare. n-as mai pune la suflet, nu m-as mai indoi de mine. dar atunci a fost greu tare.
Mamele care isi agreseaza copii, nu se pot numi mame. Eu nu cred ca un copil trebuie a suporte problemele tale.
Eu am racit unele relatii. Pur si simplu cand a fost prea mult sa duc am pus distanta. De ex. nu era momentul sa imi zica socrii ca am ramas grasa dupa ce am nascut si mie sa duc asta (si eram normoponderala, culmea soacra e obeza morbida). Am gasit usor momente pt prietenii pentru sufletul meu, dar recunosc, cand eram obosita si confuza si alergata pe la doctori (am avut de umblat din prima saptamana dupa nastere la medici si spitale cu bebelusa) incat numai de argumente nu am avut rabdare.
Dar nu ma mira aceste cifre.
Habar nu am daca e problema mare la agresor dar si la mama care ramane in situatia aia. Poate ca eu am reusit sa spun Multumesc la revedere, si sa aleg. Dar alta lume nu stie…. asa ca e musai de explicat ca suferinta nu e obligatorie, nefericirea nu e obligatorie, romancele pot sa iasa din robie.
Daca ar fi sa o iau de la capat, nu as primi pe nimeni in vizite dupa nastere. Sa imi vad de ale mele, alaturi de tati, 3 sapt. impreuna ca familie.
(nu voiam sa iti dau replay, am gresit :D. scuze 😀 )
În România (poate şi prin alte părţi) există prejudecata că rolul femeii pe această lume este să-şi îndeplinească funcţia de reproducere şi că femeile care nu au copii sunt niște ratate. Prin urmare socrii consideră că norei i s-a făcut o favoare din partea baiatului lor prin faptul că a fost luată de nevasta şi i-a făcut copil/copii. La fel si părinţii tinerelor mămici consideră o binecuvântare faptul ca fetei lor i s-a dat posibilitatea de a-şi îndeplini menirea de a fi mamă. De aici pleacă agresarea mămicilor de către familie şi nemultumirea referitor la tot ceea ce fac. Pentru că se consideră că trebuie să se revanşeze, că trebuie să fie recunoscătoare şi prin urmare trebuie să facă totul perfect. Indiferent (sau poate chiar de prefereat) dacă suferă.
Imi vine sa te pup pentru articolul asta. Mama intotdeauna a fost si este cel mai mare critic din viata mea, dar cand a venit si ma critica pentru absolut orice dupa nasterea fiicei mele, m-am simtit ca ultima mama din lume, care ar trebui eventual sa plece si s-o lase pe ea, bunica, sa aiba grija de bebe. Nu mai fac aceeasi greseala si la fiul meu nascut acum 6 zile 🙂
La fel si părinţii tinerelor mămici consideră o binecuvântare faptul ca fetei lor i s-a dat posibilitatea de a-şi îndeplini menirea de a fi mamă. De aici pleacă agresarea mămicilor de către familie şi nemultumirea referitor la tot ceea ce fac. Pentru că se consideră că trebuie să se revanşeze, că trebuie să fie recunoscătoare şi prin urmare trebuie să facă totul perfect. Indiferent (sau poate chiar de prefereat) dacă suferă.?
Ideea e ca, în mod inconștient, familia (în special a soțului ) considera ca femeia trebuie sa „plătească ” pentru ca I s-a oferit sansa de-a avea copii.
Cat adevar in articol. Persoana care m-a facut efectiv sa ma indoiesc de tot ceea ce stiam a fost soacra, mama mea locuieste in alta tara asa ca ea nu a fost implicata mai deloc in cresterea fetitei. In schimb soacra s-a mutat la noi, chipurile sa ne ajute dupa ce am nascut, cea mai mare greseala pe care am facut-o, am jurat ca nici daca fac inca 5 pruncii e ultima persoana la care o sa apelez vreodata. Efectiv prostiile si tampeniile ei m-au adus in pragul depresie, cum zicea Mira mai sus atitudinea ei fiind ceva de genu da ok ai nascut now step aside ca nu stii tu nimic de cum se cresc pruncii are grija bunica de tot. Orice ziceam, faceam nu era bine ea le stia pe toate, eu cu toate cartile mele de parenting cu doctorii cu tot cu internetu ce sa mai zic, ca dupa cum zicea ea numa prostii ne invata, deci omg sursa constanta de nervi si frustrare. Pana cand intr-o zi am zis gata stop ce mama naibii sunt eu mai proasta ca ea, afara si dusa a fost. In momentul de fata ne vedem din Paste in Craciun si e ff bine asa cum e. daca atitudinea ei ar fi fost alta cu siguranta relatia noastra ar fi fost diferita in momentul de fata. Asa pastrez distanta, mai rarut ca e mai dragut si mai sanatos pentru psihicul meu :).
Dar sa vedeti scandal daca refuzati prezenta mamei dupa nastere.
Mama e in tara. Am refuzat sa fie langa mine pentru ca e singura persoana ce ma poate enerva din orice. Insa numai eu stiu cate am auzit de la sora ei, incepand cu „te comporți ca si cum nu ar fi mama ta” pana la „nu merita sa ii faci asta”. Nu conta ca pe mine m_ar fi dat peste cap prezenta ei. Contau pt cei din jur doar sentimentele mamei mele. Apoi a inceput mama cu observatii : ca nu e bine sa il alaptez la cerere ca il fac obez, ca la 3 luni de ce nu ii dau si apa, ca nu doarme in patutul lui etc. Sau cand am hotarat sa il botez catolic a zis pur si simplu ” Dar crezi ca nu il botez eu ortodox dupa aia ?” ca si cum asta ar fi depins de ea. Bineinteles, si acum se baga cu mici observatii. Insa stiu ca la un moment dat o sa rup legatura. Imi ia prea multa energie. Si e un parinte toxic
Same here. Inca are impresia ca imi poate da ordine si ca o sa le si execut. Din pacate mi-au trebuit 27 de ani si un copil ca sa nu mai fac atacuri de panica la fiecare mica suparare a ei. In schimb ma inunda nervii doar la gandul ca e ziua aia din saptamana cand trebuie s-o sun. Noroc ca nu suntem in acelasi oras. Si stii ce-i culmea? Ca toata viata s-a plans de altii ca i-au controlat deciziile si i-au dat sfaturi necerute. Ea face fix la fel acum. Eu ma lupt din rasputeri sa nu ii calc pe urme, sper sa-mi si reuseasca, desi unele dintre tiparele ei comportamentale le am deja…
Poate totuși că ar trebui sa fie puțin mai îngăduitori cu părinții noștri. Și pe mine m-au înfuriat si mă înfurie sfaturile sau criticile continue ale mamei mele, atât la primul cât și la al doilea copil. Dar poate că e vorba pe undeva doar de manifestarea unei dorințe inconștiente a lor de a mai trăi din nou acea bucurie a maternității, de a trăi din nou acea comuniune totală , care, probabil că, din păcate, in timp va dispărea. Și noi trebuie să fie conștiente de asta. Cred că e o perioadă cu o incarcatura emotionala deosebita si pentru parintii nostri, cand este evident că proprii copii nu mai sunt si nu mai pot fi niciodata doar copii. Și încă ceva, din propria mea experiență. Când am dat de greu, cu adevărat, tot mama mi-a fost și îmi este alaturi. Iar ceea ce este fetița mea astăzi, sunt sigură că o mare parte i se datorează și iubirii pe care a avut-o din partea părinților mei. Cred că, pe undeva, a fi mamă înseamnă o maturizare in dublu sens. Nu doar că devii responsabila pentru copii tăi, cât și că poți privi cu mult mai multă detașare și înțelegere pe proprii părinți. Îmi doresc doar sa am mai multă înțelegere, răbdare și putere de a fi cat mai des constienta de iubirea ce le-o port, atât copiilor, cât și părinților mei, pentru care timpul petrecut cu noi incepe sa fie, din păcate, tot mai drastic măsurat… . Restul …sunt doar copilării.
Am 2 copii, alaptez in tandem de 2 ani, am purtat sanatos si folosit scutece textile. Nu am dat zahar, sare, am diversificat prin metoda blw, dupa ce copilul s-a pus in fund, cel mare la 9 luni, am folosit incaltaminte cu talpa ca foaia de ceapa. Ma doare la 3 m de ce cred ceilalti. Stiu ca am facut bune si stiu sa imi iau informatiile din surse corecte:oms, nhs, kellymom. Restul e can can. Eu nu ma simt atacata de nimeni, nici judecata. E chestie de perceptie. Nu sunt genul care sa aiba nevoie de aprobarile celor din jur. Nu cred in curent, in rosu in gat, in caciula pe cap. Nici in dr pana la un punct.
In ce sens nu crezi in rosu in gat? Nu exista pentru ca nu l-ai vazut tu sau ai argumente solide sa contesti prezenta lui? Sunt curioasa pentru ca eu l-am vazut, si nu numai o data. Si daca nu ma insel, a venit pe un geam uitat deschis intr-o seara, odata cu curentul. Te rog, spune-mi daca gresesc.
Normele actuale spun ca treaba asta cu curentul e un mit demodat.
Mă rog, eu am răcit acum în plină vară de la stat între două geamuri deschise, dar cine ştie, poate mă înşel eu asupra cauzei.
Eu a trebuit sa renunt la o prietene de peste 10 ani. Prietena pe care o consideram una din cele mai buna m-a criticat constant, insultat si umilit din prima zii de sarcina si pana cand bebe avea 4 luni si am eliminat-o din viata mea. Mi-a criticat toate deciziile, m-a innebunit cu sfaturi nesolicitate, m-a ingropat in carti de parenting si articole, m-a inscris fara permisiunea mea pe forumuri de mamici. Cand m-am plans de toate astea a facut o criza de nervi ca ea vrea sama ajute si eu nu o apreciez. Cu parere de rau i-am zis la revedere.
Binele niciodata nu se face cu de-a sila. Numai frumos sa ai Cristina 🙂
Ioana, tu cum te înțelegi cu soacra ta, mama lui Robo?
foarte bine! sunt recunoscatoare ca am o soacra asa faina!
Sunteți minunate !