Atât a trecut înainte ca Sofia să aibă nevoie sau dorință de a interacționa cu mine din nou. S-a ridicat de la masă, am ajutat-o să se șteargă la gură, a băut apă din paharul pe care i l-am întins, a întrebat dacă se poate duce la joacă, i-am spus că da, a zbughit-o, înconjurată de alte câteva fetițe. M-am uitat la ceas. 19.20. Apoi am privit-o de la distanță alergând, inventând roluri, certându-se și împăcându-se cu alți copii, căzând, scuturându-și genunchii plini de praf, mergând la masă să bea apă, ducându-se la toaletă, fugind să mă caute, apoi renunțând la idee ca să revină la joacă. S-a îmbrăcat când i-a fost rece, apoi s-a dezbrăcat când s-a încălzit. Are cinci ani și trei luni. La 20.30 a strigat după mine, după ce a căzut și s-a lovit mai tare pe niște scări.
M-am bucurat, nu zic nu. Îmi place s-o observ de la depărtare. Uneori îmi place ce face, alteori deloc, la un moment dat îmi venea să mă duc să-i spun că s-a purtat urât, că eu aș fi făcut diferit. Apoi însă am observat că și-a dat seama singură de asta, din reacția celorlalți. Înainte de culcare m-a luat de mână și am mers la o fetiță mai mare, să-i ceară scuze că a supărat-o mai devreme.
În tot timpul acesta, Ivan a gravitat în jurul meu. Alerga spre ea, se jucau, apoi însă revenea la mine, să mă atingă, să mă întrebe, să-l ajut cu una sau cu alta. El încă nu e pregătit să se desprindă. Nici ea nu e, dar ea face pași mari în direcția bună, iar eu mă bucur s-o las liberă.
Asta am simțit și când a început grădinița, acum doi ani. Am simțit că avem amândouă nevoie de asta, că e pregătită. Și a fost ușor, mult mai ușor decât speram. Sigur, și acum preferă să stăm împreună, însă merge la grădiniță cu interes și bucurie. Are acolo viața ei, prietenii ei, alegerile și universul ei, pe care îl ține uneori secret, iar eu respect asta.
La fel cum respect și relația între ea și fratele ei. Și-au construit-o singuri, așa cum au simțit. La început, ea a fost șeful, iar el executantul. Am vrut atunci de multe ori să intervin, uneori am și făcut-o, mi se părea că el e umilit, că asta o să-l afecteze, că ea are prea multă putere asupra unui om și că asta nu-i poate face bine. Nu s-au bătut niciodată, cel mai rău a fost când au țipat tare unul la altul, mai mult de frică și din lipsa altei reacții decât de agresivitate.
M-am abținut cât am putut să iau partea celui mic, deși pfuai, ce greu mi-a fost uneori. M-am gândit că ei au nevoie să își stabilească singuri limitele, să își construiască singuri relația, și tare m-am bucurat să observ într-o zi că cel mic a decis că e pregătit s-o înfrunte. Iar ea l-a privit întâi cu surprindere, apoi cu admirație. Din ziua aceea (cel mic avea cam doi ani) nu i-a mai luat jucării fără să îi ceară acordul. Acceptă să facă ea ce îi cere el. Negociază de pe picior de (aproape) egalitate. Se sfătuiesc. Fac echipă. Normal că au și conflicte, aș zice cam zece pe zi dacă stau împreună toată ziua, mult mai puține spre deloc când se văd doar dimineața și după-amiaza. Dar sunt firești, și am impresia că și necesare.
Vreau să vă încurajez să aveți încredere în copiii voștri. În ființele care sunt ei, în inteligența lor nativă, în instinctul lor de relaționare. Lăsați-i să își facă relații independente de voi, permiteți-le să aibă conflicte și să caute singuri soluții (cu frații sau prietenii, câtă vreme toată lumea e în siguranță și nimeni nu este umilit sau agresat), toate acestea sunt oportunități de învățare. Aveți încredere în ei că se pot descurca bine și fără voi. Stați aproape, dar nu în sufletul lor. Nu-i sufocați cu nevoia voastră de contact și de validare (care e normal să existe, dar nu e normal să acopere nevoia lor de explorare, joacă independentă, relaționare liberă). Puneți-le limite clare de socializare, explicați-le de ce sunt necesare, oferiți-le un bun exemplu (de om civilizat, care nu se teme de conflict și poate să-l gestioneze elegant), apoi lăsați-i să respire și singuri.
Mi-ar fi plăcut să știu asta și când era Sofia mai mică, în primii ani am avut atât de multă nevoie de ea, de prezența ei aproape, am impresia că am cam sufocat-o… Norocul nostru a fost că ea, fire foarte independentă, a știut să-mi spună repede că are nevoie de spațiu, de libertate, iar când am început să i le ofer, mi-am dat seama că îmi prind și mie bine clipele de respiro, dar și încrederea în ea.
Problema e că Ivan nu e deloc ca ea. El e mai lipit, nici nu-s sigură că e pregătit de grădiniță în toamnă… Acum știu cât de important e să-i dau drumul, dar mă tem că el nu vrea asta încă.
Mereu avem de învățat cu și de la ei. Doar să deschidem ochii și inima, să facem loc noilor posibilități, să fim atenți la ce avem nevoie, și noi, și ei… Nu-i ușor, dar nici greu, odată ce observăm cât de lin curge apoi totul. Trebuie doar să oprim pilotul automat și să ne gândim: stai așa, ce simt acum? De unde vine asta? Și oare cum se simte el? Pot să-l ajut? Sau pot să nu-l încurc?
Buna;)
Ce gradinita ai ales pt Ivan?
Si noi ne am dori s o integram pe Mara la o gradi.,dupa un esec pe care l am avut la 1an10 luni..In toamna va avea 2ani si jumatate,dar pare ca vrea sa stea numai cu mine:)
3 ore!!! Am fost la o zi de nastere cu prietenii lui si piticul de 5 ani ne-a ignorat cu gratie de cand am ajuns si pana am plecat. Inca suntem socati.
Hello, baietelul meu nu pare nici acum pregatit de gradi, are 3 ani jumatate si il duc la gradi de la 2 ani si 7 luni. In nicio zi n-a parut incantat ca se duce acolo, gradinita este safe din toate punctele de vedere, cand isi vede colegii prin parc alearga catre ei, se bucura, ii cunoaste dupa nume si prenume, este invitat la ziua lor. Insa ideea de a nu face doar ce-si doreste, cand doreste, nevoia de a sta in sufletul meu, nevoia de a-i comanda bunicii tot timpul(bunica e foarte blanda, el este foarte hotarat si poruncitor), toate astea nu se accepta si nu exista la gradi. Il supara asta, nu-i convine, este outside his comfort zone ca sa zic asa. Insa datorita gradinitei a invatat atat de multe, printre cele mai importante: sa relationeze cu alti copii(e singur la parinti), sa asculte de alti adulti, sa guste din toate felurile de mancaruri de care acasa nu se atinge. In fiecare seara il intreb cum a fost la gradi, incerc sa aflu daca are conflicte, daca exista cineva care nu-l trateaza cu respect. Ceea ce n-am reusit este sa-l fac sa doarma acolo. Am incercat de 2-3 ori, mi-au spus educatoarele ca a plans, ca a dormit putin, si de 2 ori s-a imbolnavit la scurt timp dupa, de suparare. O avem pe bunica, il ia acasa si doarme acolo ca un pui de pisica(nu mai spun doarme ca un bebelus ca stim cu toatele cum dorm bebelusii :)) ). Ai incredere ca Ivan, chiar daca se va desprinde mai greu, va avea o evolutie frumoasa. Fii atenta unde sa te opresti. Eu am simtit clar ca somnul acolo e un chin, am renuntat rapid. La fel si daca are o zi nasoala, ma roaga sa il duc la bunica si asa fac. Astept cu interes momentul cand se va grabi la gradi 🙂
Interesanta ideea conform careia copilul se imbolnaveste de suparare pt ca e pus sa doarma la gradinita.. In cazul asta , in primele luni de gradinita , toti copiii ar trebui sa fie bolnavi de la un capat la altul….
Ilinca draga, cainele moare de drum lung si….stii tu ? copilul meu s-a imbolnavit si din cauza virusilor, a colectivului, etc DAR, cum fiecare isi cunoaste copilul, am stiut cand i-a fost rau din cauza stresului. N-a facut muci din cauza stresului, pur si simplu i-a fost rau. E asa greu de inteles?
Stresul este un factor important în îmbolnăviri, atât la copii, cât și pentru adulți. Bineînțeles că nu vor face varicela de supărare, însă frecvența îmbolnăvirilor crește în perioade triste, așa cum crește în lunile de iarnă, când lumina naturală mai puțină, aduce cu sine mai multă tristețe.
Citesc o carte buna acum. Tu n-ai nevoie de ea, Ioana, pare ca te misti firesc si frumos in relatia cu ei, dar poate ii ajuta pe altii. Tbe drama of the gifted child. Mie imi explica multe reactii ale parintilor mei si ma ajuta sa imi fac plan de actiune cand imi vine mie vremea sa fiu parinte.
Ai putea sa imi dai detalii legate de conflictele in care nu intervii? Cel mic are 8 luni, cel mare 3 ani si jumatate. Eu intervin mai mereu pentru ca cel mare il framanta, ciupeste, apasa pe maini/picioare, impinge uneori pe mezin. Cred ca la varsta asta atat de mica e necesar sa ii iau apararea celui mic, nu? Care e limita? Cand poti sta deoparte? Si inca ceva: cum il faci sa inteleaga pe cel mare ca nevoia celui mic e mai acuta decat a lui? Ex. Hranit, culcat? Cand a inceput Sofia sa se desprinda si sa isi faca singura amici de joaca printre necunoscuti? O incurajezi sa isi faca singura prieteni sau totul vine de la ea? Ii impingem pe copii de la spate in vreun fel sau asteptam sa faca ei totul cand vor fi pregatiti? Multumesc!
eu am intervenit cand lucrurile escaladau, cand am simtit ca unul dintre ei urma sa loveasca sau sa impinga, nu as accepta ca vreunul dintre ei sa fie lovit. nu am tinut partea niciunuia, dar le-am explicat mereu ca nu lovim iar daca erau f nervosi, ii desparteam si plecam cu unul in alta parte.
nu ii poti explica unui copil de 3 ani ca nevoia celui si mai mic e mai urgenta, pentru ca si el e mic, 3 ani e o varsta frageda, si nevoile lui sunt foarte urgente. abia dupa 6-7 ani poti cere unui copil sa isi amane o nevoie. cel de cateva luni are nevoie de somn, cel de 3 ani are nevoie de iubire si validare, nevoile ambilor sunt urgente si importante. eu am folosit mult sistemul de purtare, in care cel mic sugea sau dormea in timp ce eu ma plimbam sau ma jucam cu cea mare.
nu o imping niciodata sa socializeze, o face cand si daca doreste, de pe la 4 ani a devenit mai independenta si se duce singura la alti copii, dar cu mine in preajma.
Multumesc frumos pentru raspuns, se pare ca sunt mult prea exigenta cu cel mare. Ne gandim si rezolvam problema :).
Ai posibilitatea sa-i duci impreuna la aceeasi gradinita? Pentru ca eu cred ca asta a facut minuni la noi. Cel mare face 4 ani in septembrie, cel mic, un an jumate, il duc de o luna, de doua ori pe saptamana, la aceeasi gradinita particulara cu fratele lui. Sunt impreuna si adora amandoi asta. Cred ca asa s-a si imbunatatit relatia dintre ei. Cand nu il las la gradinita e chiar suparat. Initial ma simteam aiurea sa duc copil asa de mic la gradinita dar cand ma duc sa-l iau si vad ca nu ma observa pentru ca e prea ocupat cu jocuri sau alti copii, ma linistesc. Altfel este foarte dar foarte lipit de mine, nu atasat, lipit ca marca de scrisoare, capusa de picior….
ma bucur ca e o solutie buna pentru ei!
da, vormerge la aceeasi gradinita dar in grupe diferite, sa ii oferim si lui sansa la un univers doar al lui, liber de gastile si prieteniile Sofiei, care uneori il dezavantajeaza. 🙂
Eu intervin mereu intre ei (A. 5 ani si 4 luni, F. 2 ani si 4 luni)
Conflictele sunt zilnice. Incep din secunda in care ii trezesc 😀 Cine ajunge primul la baie … cine se spala primul si tot asa …. Cel mic este cel care loveste, trage de par , musca daca nu reuseste. Cea mare este mult prea intelegatoare . Incerc sa ii explic ca nu este normal sa stea sa dea in ea … dar .. ii este mila de el. Celui mic ii explic ca nu este normal sa dea in ea, in nimeni de fapt fapt, dar amandoi sunt extrem de competitivi si daca F. nu reuseste sa castige o ia de par. Nu stie ca el este „primul” si nu „prima ” … si in mine da, dar eu pot sa duc … mai am de asteptat pana or ajunge sa se inteleaga .
Cea mare se poate juca singura sau cu prietenii intervale destul de mare de timp … daca este lasata in pace …
Astept si eu linistea pe strada mea 🙂
Foarte frumos articolul. Ca toate celelalte. Insa titlu este durata cat ai stat si i-ai privit de la 19:20 pana la 20:30? Atunci nu ar fi O ora si zece minute? Iartă-mă daca intervin aiurea in tramvai.