Ți-am spus odată că viața noastră o să fie o poveste…

Ne-am cunoscut acum aproape nouă ani, aici, cu un articol pe blog. Ne-am scris, ne-am văzut, am știut amândoi că ne putem lua de mână pentru totdeauna. Deși când am stabilit data nunții, nu aveam mai mult de trei luni de când ne văzuserăm prima oară și încă nu știam mare lucru unul despre altul, știam suficiente cât să decidem că venise momentul să ne oprim din căutare. Venise momentul să ne însoțim.

Îmi place cuvântul ăsta. Nu pentru că e despre soț și soție, ci pentru că e despre alăturare, despre companie, despre parteneriat și cooperare. Și, peste toate astea, sau la baza lor, prin ele și alături de ele, e despre iubire și acceptare.

Azi se împlinesc opt ani de la nunta noastră. A fost o zi a râsului din tot sufletul, a privirilor complice, a alergatului și dansului desculți pe sub hainele de gală.

Ne-am schimbat foarte mult de atunci. Ne-am aflat unul pe altul în cele mai personale, intense și poate neplăcute momente. Ne-am tăiat unghiile de la picioare unul altuia, ne-am masat tălpile, ne-am tratat răni în cele mai intime locuri, m-a ținut de mână când am împins afară din mine copilul nostru, mi-a pansat sânii sângerânzi, am purtat amândoi doliu pentru sarcina care n-a supraviețuit, l-am ținut în brațe când l-am supărat, mi-a ascultat plânsul când m-a durut.

Ne-am pierdut de multe ori pe drum. Oboseala, hormonii, lipsa de timp doar pentru noi, copiii cu care fiecare dintre noi e mereu în competiție pentru iubirea și atenția celuilalt, toate ne-au zdruncinat și ne-au afectat. Ne-am certat și ne-am amenințat cu divorțul de câteva ori. Am cerșit atenție și timp și iertare, ne-am reproșat că ne-am schimbat, că ne-am pierdut, că nu mai știm să fim iubiți de când suntem părinți.

Dar n-am dat drumul.

Am rămas însoțiți unul de altul, ne-am prins mâinile una de alta la loc după ce-am trecut puntea îngustă, ne-am promis fără vorbe că o să țesem la loc magia noastră, care s-a zdruncinat și s-a rărit de când suntem trei, apoi patru.

N-am uitat bucuria zilei de acum opt ani, speranța, pasiunea, admirația și respectul, uimirea și recunoștința pentru că ne-am găsit și ne-am însoțit.

Am făcut și creștem împreună două minuni de copii. Felurile noastre în care ne raportăm la ei rimează frumos, de cele mai multe ori gândim și procedăm la fel. Copiii noștri cresc drept, cu respect, sprijin, cooperare, cu râs mult, joacă nebună, povești inventate și discuții serioase despre tot ce îi și ne preocupă. Îi creștem în adevăr, în iubire și cu bucuria imensă de a fi sănătoși împreună.

Sper să aibă în noi un exemplu de relație frumoasă, funcțională, echilibrată, să fie siguri pe iubirea dintre noi, să fim solizi ca o piatră pe care ei să-și găsească mereu siguranța și răgazul.

Îmi doresc, pentru noi, să depășim cu bine perioada asta grea, în care copiii sunt mici și noi nu avem cum evada pentru o pauză în doi. Îmi doresc să rămânem siguri pe ceea ce avem, pe ce-am construit, pe ce-am pierdut pentru că așa a trebuit să fie, să ne dăm timp și răbdare, să ne iertăm mai des mereu, să ne ascultăm cu iubire și fără judecăți, să tăcem mai mult decât vorbim, să ne ținem de mână  și la propriu, nu doar la figurat.

Mai demult ți-am promis că viața noastră împreună o să fie o poveste. Habar n-aveam atunci ce ne așteaptă, dar acum sunt sigură că povestea-i palpitantă, frumoasă, are multe capitole, nu-i lipsesc nici suspansul, nici elementul WOW, e cursivă, are logică și farmec, și suntem încă foarte departe de final.

Te iubesc. Să fie roz!