M-am dus la ei cu cele trei cărți pentru copii scrise de mine. N-am știut ce altceva pot duce unor copii abia mutați dintr-un orfelinat într-o casă care arată exact ca o locuință normală. Habar n-aveam ce-o să le spun, ce-or să-mi spună, cât de dureros o să fie pentru ei, pentru mine…
– Tu scrii cărți? m-a întrebat Elena*.
– Da, i-am răspuns însuflețită.
– Eu scriu poezii… mi-a spus, privindu-mă cu coada ochiului.
– Ai vrea să-mi citești?
– Vreau.
A sărit de pe scaun și-a dispărut în dormitorul fetelor. Elena are 17 ani, merge singură la școală, e responsabilă și isteață.
S-a întors repede cu un caiet cu foile pline de scris și desene. Mi-a citit repede, cu glas tremurat, o poezie despre o floare de crin și un soare. Orfelinatul în care a crescut se numea Crinul Alb.
– Mai am o poezie… aceea e despre mama.
– Dacă vrei, m-aș bucura s-o ascult.
– Nu, pe aceea n-o citesc. Nu pot.
Am înțeles. Ana îmi coafa părul cu mâinile ei care miroseau a brânză topită.
– Mai ai și alte tatuaje? m-a întrebat Ana.
– Mai am unul pe spate, e cu familia mea.
– Pot să-l văd?
Mi-a descheiat bluza la spate și mi-a dezvelit umărul.
– Ia uite, cu copiii tăi…
M-a îmbrăcat la loc.
Fratele Anei, Adi, m-a întrebat:
– Ăștia sunt copiii tăi?
– Da, Sofia și Ivan, cel mic.
– Și… stau cu tine? m-a întrebat cu ochii în jos.
El și sora lui nu stau cu părinții lor. N-au stat niciodată.
– Da, stăm împreună la noi acasă.
– Vreau să văd poze cu voi și cu casa voastră.
Am luat telefonul și i-am arătat casa, pisica, pe copii, casa bunicii de la Izvoare, parcul.
– Auzi, dar ca să scrii cărți trebuie să fii bogat? m-a întrebat Elena.
– Nu, trebuie doar să exersezi tot timpul, să scrii și să citești mult și să trimiti textul la o editură. Dacă e bun, ei îl vor transforma într-o carte care va ajunge la mulți oameni.
– Tu așa ai făcut?
– Exact așa.
– Bine, o să fac și eu. Îți plac vloggerii?
– Ăăăă, da. Nu prea. Adevărul e că nu urmăresc prea mulți vloggeri. Prefer să citesc.
– Ca să scrii bine.
– Ești foarte deșteaptă!
– Știu.
Am stat o vreme printre ei. Nu prea am știut ce să le spun, mă simțeam ca o intrusă în casa lor, în familia lor mare: 12 copii, un psiholog, un infirmier, o asistentă, un administrator și o bucătăreasă care fac toți de toate. I-am lăsat pe ei să conducă. Să mă întrebe, să-mi arate camerele lor, sufrageria, să mă iscodească, să-mi butoneze telefonul, să-mi analizeze tatuajele.
– Dar cu fluturele ce e? m-a întrebat Elena.
– Mai știi că ți-am povestit despre băiețelul meu cu aripă de fluture, despre care am scris cartea asta?
– Gata, am înțeles, și a zâmbit complice.
N-au vrut să le citesc din cărți, așa că le-am lăsat acolo, pe masă. Mi-au citit doar numele de pe copertă, să mă poată adăuga pe Facebook.
– De ce pleci?
– Am promis copiilor mei că mă întorc să mâncăm împreună.
– Și o să te ții de cuvânt? m-a întrebat Adi șmecherește.
– Da, încerc, deși uneori e greu.
A ridicat o sprânceană a neîncredere.
– De ce te-ai dat cu fond de ten? m-a întrebat sora lui, Ana.
– Pentru că mi s-a părut că nu arăt prea bine de dimineață și am vrut să ascund asta, să par frumoasă pentru voi.
– Ai ochii verzi!
– Așa-i.
– Niciodată să nu-i crezi.
– Ba să știi că pe ai mei poți să-i crezi, nu-mi place deloc să spun minciuni.
Elena a făcut un semn de lehamite.
M-am ridicat să plec, a fost stânjenitor, împiedicat, ne foiam toți, Cristina mă strângea de mână, Ana glumea cum că ar vrea să-i dau cadou fusta mea, Adi ne făcea magie cu bagheta lui dintr-o coadă de mătură, dar o să mai vii pe la noi, alți copii care nici nu m-au băgat în seamă tot timpul cât am fost acolo au ignorat complet plecarea mea. Bucătăreasa îi invita în bucătărie, să facă împreună crema pentru tort. E ziua gemenilor casei, împlinesc 14 ani.
Am plecat de-acolo buimacă. Tristă. Dar optimistă. Nu știu de ce, cred că mă așteptam la mai rău. Am auzit atâtea povești dureroase despre copii instituționalizați încât asociez prezența lor cu o durere cronică. Către finalul anilor ‘90, în România existau 100.000 de copii în orfelinate (despre care știm cu toții ce condiții și tratament ofereau acestor copii). Acum mai sunt undeva în jur de 8.000 de copii instituționalizați. 54 de orfelinate au fost închise în ultimii ani cu ajutorul Fundației Hope and Homes for Children. Copiii din ele au fost fie reintegrați în familii (care au primit consiliere psihologică și sprijin financiar pentru a putea crește copilul reîntors acasă, de exemplu, unele familii de la țară au primit vacă, să aibă de unde da familia lapte copilului mic), fie plasați în familii de asistență maternală, fie mutați în case de tip familial. În ultimii ani, HHC a construit 100 de astfel de case, cu ajutorul sponsorilor și al Direcțiilor de Protecție a Copilului din 18 județe.
Eu am vizitat-o pe cea mai recentă dintre ele, inaugurată anul acesta în București și construită pe un teren oferit de Primăria Sectorului 3 și de Direcția pentru Protecția Copilului Sector 3. Am făcut poze casei, camerelor și holului, deși nu despre arhitectură e vorba aici. E vorba despre interacțiunea acestor copii cu cei care au grijă de ei într-un spațiu care arată și chiar este o casă adevărată. Poze cu ei n-am făcut, ca să le protejăm dreptul la imagine și identitatea. Sper să fie de ajuns vorbele mele ca să vi-i imaginați.
Copiii se mișcă liber peste tot, sunt învățați să folosească bucătăria și toate electrocasnicele, ies la plimbare, cei care sunt responsabili merg singuri la școala sau la liceul din cartier, se duc în parc sau în excursii. În casele de tip familial există 10-12 copii de toate vârstele, asistați, ajutați și acompaniați de echipa de adulți care îi îngrijește non-stop, în ture. M-am bucurat să-i văd pe acești copii, care sigur au avut zile mult mai grele în orfelinatul Crinul Alb, de unde au fost relocați aici. Râd, se joacă, inventează scenarii, aleargă, te testează, cer dulciuri, vor să-ți confiște telefonul, să te cunoască, sunt prezenți (cei care nu au nevoi speciale severe), siguri pe ei, simpatici. Ca toți copiii.
– Ce putem face noi să vă ajutăm, să-i ajutăm? am întrebat-o pe doamna psiholog care mi-a fost ghid al casei.
– Purtați-vă natural cu copiii. Arătați-le interes și afecțiune ca unui copil normal. Nu vă mai feriți de ei, simt și îi doare. Nu dumneavoastră în mod special, ci toți oamenii. Veniți să-i vizitați, să vă jucați cu ei. Au nevoie de contact cu lumea reală.
Până în 2022, pe teritoriul României nu va mai exista nici un orfelinat.
M-am gândit să ajut scriind despre ei cât de detaliat pot. Mi-a fost greu să mă întorc la viața mea, la copiii mei, care m-au întrebat unde-am fost și eu le-am spus totul. M-au ascultat cu gura căscată.
– Mai spune-ne, mami.
– Nu mai pot acum. Poate altă dată.
M-am dus și-am plâns în baie, apoi am scris aici totul, repede, cum mi-am amintit. Sper că n-am greșit prea multe detalii.
Ce fac acești oameni de la Hope and Homes for Children mi se pare extraordinar. Da, e foarte bine că se închid orfelinatele groazei. E foarte bine că familiile cărora le e greu cu încă un copil pot fi sprijinite astfel încât să nu-l abandoneze. Că femeile singure sau abuzate de familii au unde să apeleze asfel încât să se salveze și să poată rămâne alături de copiii lor. Scopul celor de la Hope and Homes for Children este ca până la finele lui 2022 să nu mai există nici un orfelinat pe teritoriul țării noastre.
În Olt, Maramureș, Hunedoara, Alba și în sectorul 6 din București deja nu mai există nici un orfelinat. Încet încet vor dispărea toate, pentru ca nici un copil să nu mai trăiască acest coșmar al vieții instituționalizate.
Copiii fără familii pot crește în astfel de case de tip familial sau alături de asistente maternale. Peste 8.000 de angajați ai Direcțiilor de Protecție a Copilului din toată țara au fost instruiți în ultimii ani de HHC pentru a oferi o îngrijire cât mai bună copiilor. Fundația a încheiat parteneriate cu autoritățile (Guvernul, Ministerul Muncii și Justiției Sociale, și Direcțiile locale de Protecție a Copilului) pentru a grăbi reforma sistemului de protecție a copilului în România. Se schimbă lucruri, legi, reguli. Încet încet vom putea oferi acestor copii soluții demne. Detalii despre Hope and Homes for Children găsiți pe site-ul lor, Hopeandhomes.ro
Aș vrea să mulțumesc și companiei Holcim, care sprijină HHC să construiască noi case precum cea pe care am vizitat-o. Cu ajutorul donațiilor Holcim, HHC își propune să construiască două case de tip familial, în București și județul Neamț, până la finele lui 2018. Alfel spus, chiar din primul an de la deschiderea caselor, 24 de copii din orfelinate vor trăi într-un mediu mai aproape de cel familial. Pe durata de funcționare a caselor, estimată la minim 15 ani, datorită implicării HHC și Holcim, cele două case vor deveni “acasă” pentru cel puțin 40 de copii și tineri.
Până pe 30 septembrie, la fiecare sac de ciment StructoPlus cumpărat, Holcim donează contravaloarea unui kg de ciment către Hope and Homes for Children. În perioada campaniei, 1 august – 30 septembrie, toți sacii de StructoPlus cu Duraditiv poartă mesajul care lansează îndemnul campaniei: „Construiește o casă, dăruiește o acasă”.
Felicitări tuturor celor care fac acest efort uriaș pentru ca nici un copil abandonat să nu mai treacă prin crunta suferință a șederii într-un orfelinat! Cred că merită să fie apreciați, să se scrie despre ei, să fie sprijiniți, fac pentru noi cel mai de preț lucru: ne salvează și ne alină copiii!
Sunt nemaipomenite initiativele astea si bravo tie ca le faci cunoscute.
Chiar duminica asta am fost la un training pentru intrarea intr-un program de voluntariat in case de copii. Am avut si eu o experienta impresionanta anul trecut dintr-un astfel de centru si mi-am dat seama ca as putea sa daruiesc mai mult din timpul meu, acum ca fetita mea a crescut. Ramane de vazut doar cat de mult reusesc sa ma intaresc ca sa nu ma doara fiecare poveste, sa nu ma rupa fiecare privire si sa nu spun „da” la fiecare intrebare „Vrei sa fii mama mea?” pe care o sa o aud…
felicitari ca poti face asta. mi se pare foarte foarte greu…
Exista undeva un centralizator cu asistentii maternali si/sau cu casele familiale, defalcat pe judete?
O parte din lucrurile ramase mici de la copiii nostri ar putea sa le fie de folos altor copii. Mai ales cele pentru copiii mici, care n-au apucat sa se uzeze si-ar trai o noua copilarie impreuna cu altii.
1800 de lei nu-i suficient pentru a retribui munca unui asistent maternal si pentru a acoperi si nevoile primare ale unui copil.
Cred ca fiecare putem ajuta cu ceva !
Nu cred ca un astfel de ccentralizator poate fi facut public, cred ca minorii trebuie protejati cumva.
Dar ce stiu sigur este ca poti lua legatura cu Dir de Protectie a copilului si te indruma ei sau colecteaza ei donatiile, apoi le directioneaza unde este nevoie mai mare de ele.
Suferința copiilor abandonați e foarte adânca și foarte greu de vindecat, au răni invizibile și nu sunt ca ceilalți copii. Nu pot fi comparați cu copiii care au crescut înconjurați de dragostea părinților .
Mi se pare un articol optimist, cu toată tristețea situației.
Nu pot să uit poveștile horror de acum câţiva ani despre orfelinate.
Din pacate povesti horror sunt si despre asistentii maternali care cresc copii doar pentru bani si cand spun cresc….cred ca se ocupa doar sa nu moara 🙁 Am citit recent un articol in DOR despre un copil adoptat la varsta de 3 ani, care statuse 1 an in maternitate si 2 la o asistenta maternala, iar copilul ala nu fusese aproape niciodata ridicat din patut…a ajuns sa aiba probleme foarte grave atat fizice cat si comportamentale. Sper din toata inima sa fie cazuri izolate, insa vad cum se poarta oamenii cu proprii copii, darami-te cu niste amarati parasiti la nastere sau in diverse stadii ale copilariei. Am inecrcat sa fac voluntariat la IOMC, insa am fost slaba, este greu tare tare de tot 🙁
Mă gândesc că casele astea/asistenţii maternali sunt monitorizaţi cumva, spre deosebire de familiile unde părinţii se poarta rău cu proprii copii. Adică așa sper.
Te admir pentru puterea care o ai sa mergi la ei. Eu nu as putea, as plange continuu si copiii aia nu au nevoie de asta, dar sustin din spate financiar si cu lucruri adunate. O cunostinta a mers intr-un apartament de genul asta in provincie si situatia era murdara si saracacioasa, preotul reusea sa le aduca cate ceva periodic …. E nevoie de asemenea vizite, ca ta, mai ales in provincie!!
Inca sunt povesti horror despre copiii abandonati. Inca se intampla abuzuri si in casele astea. Sunt peste 60 mii de copii institutionalizati, desi erau 100 mii la revolutie (acum aproape 30 ani, copiii aia sunt adulti acum dar ce fel de adulti or fi?? ). Inca se nasc copii si abandoneaza in romania, desi natalitatea a scazut la 1/3 fata de 1989….
Am o prietenă asistent maternal. În urmă cu 14 ani a luat în plasament un băiețel de 9 luni care cântarea 5 kg și avea probleme grave de sănătate. S-au ocupat de el cu toții, ea, soțul și fiica lor care avea 10 ani pe atunci, l-au înconjurat cu toată dragostea lor. Au vândut apartamentul în care locuiau și s-au mutat la țară într-o căsuță ca să îi fie puștiului mai bine, avea o condiție medicală delicată.
A trecut timpul, l-au înfiat, s-au rezolvat problemele de sănătate. Au început altele, cu minciuni și furturi dar nu s-au dat bătuți. Cu răbdare și infinită dragoste au depășit și faza asta și acum fiul lor este cel mai bun din clasă la un liceu de renume, îi respectă și îi iubește mult.
Au mai luat în plasament o fetiță când fiul lor era încă mic. Fratele ei, rămas la orfelinat, a fost plimbat pe la 7 sau chiar 8 familii, în plasament. Probleme de comportament care se accentuau după fiecare revenire în orfelinat, nimeni nu-l dorea. L-au luat și pe el, a recuperat restanțele la școală, s-a liniștit, la evaluare au fost uluiți de metamorfoză.
Ce făcea prietena mea? Lăsa baltă ce avea de făcut și vorbea cu ei, îi îmbrățișa și se jucau. Îi aşteaptă şi acum la poartă când vin de la școală, masa este pusă. „Mai poți?”, am întrebat-o. „Când nu mai pot, merg în baie sau în grădină și plâng dar nu mă las. Sunt copiii mei.”
Banii? Un banc bun, ei investesc în copii mult mai mult decât primește ea ca asistent maternal.
Suflețele chinuite…foarte greu.
Nici să fii asistent maternal nu-i o poezie.
Asa povesti imi redau speranta in oameni 🙁 Oamenii astia au o daruire de sine, o lipsa de egoism care pe mine ma uimesc si ma fac sa ma simt umila. Impresionant!
Sentimentul ăla când te așteaptă mama sau bunica cu masa pusă… Unul dintre punctele luminoase ale copilăriei mele…. Probabil că așa este şi pentru copiii ăstia 🙂
Ma înclin în fața prietenei tale. Tot respectul!
Carla, mi-au dat lacrimile. Ce fac oamenii aia este minunat!
Daca ar fi asa mai multe cazuri, romania ar ajunge departe…..
Am voluntariat ceva vreme intr-un centru unde stateau doar temporar copii intre 2-18 ani. Mergeam saptamanal si faceam tot felul de activitati si joculete cu ei. De fiecare data mergeam cu inima stransa si cu teama ca nu voi face fata durerii cand voi vedea copiii abandonati. Copiii ne intampinau in schimb cu entuziasm si bucurie, plecam de la ei obosita dar parca reinviam. Era incredibil cat optimism si chef de viata aveau! Acum am bebe mic si am intrerupt temporar voluntariatul, dar voi continua pe viitor!
Din pacate sunt si foarte multi copii abandonati in spitale… mai ales bebelusi… oare ce e de facut pt acestia? Cred ca e foarte important sa fie iubiti si ingrijiti de cineva…
Ma bucur ca ai scris despre asta si sunt convinsa ca, daca ti-a intrat in radar, vei insista in timp. Cunosc 4 copii in sistem de plasament in satul in care ne-am luat noi casa de weekend/batraneturi. Copii care au fost in ‘sistem’ putin timp, aveau cateva luni – un an, cand i-au preluat cele 2 familii din sat. Au trecut insa prin chinuri groaznice la familiile naturale, batuti si infometati (nu pot intelege cum te poti purta asa cu un bebelus, dar aparent nu toti parintii is ca noi). Acum sunt bine, cresc. Nu au conditii spectaculoase, nu sunt crescuti cu nus’ ce parenting modern, dar sunt ingrijiti si iubiti. Famiiile fac asta in special pentru banii incasati de la stat, dar tot e mai bine asa pentru copii, decat in orfelinat.
Ma inspiri cu acest articol…si comentariile de asemenea. Ma simtbrusinata de faptul ca mult timp mi-am dorit sa fsc voluntariat pt copii abandonati si niciodata nu mi-am gasit timp. Insa pt alte lucruri mult mai putin importante am gasit mereu timp. Am preferat sa ajut fara sa ma implic, am dat bani, donat haine….insa niciodata nu am oferit timp. Multumesc tare mult pt articol
Mi s-a strans inima iar!
Referitor la ce ai scris despre reintegrarea copiilor in familie: „Copiii din ele au fost fie reintegrați în familii (care au primit consiliere psihologică și sprijin financiar pentru a putea crește copilul reîntors acasă, de exemplu, unele familii de la țară au primit vacă, să aibă de unde da familia lapte copilului mic)” am citit intr-un alt articol urmatoarele:
Prin 2001, copiii au început să dispară din centrele de plasament. Atunci când întreba de ei, Cristinei i se răspundea că au fost reintegrați în familie. România se pregătea să intre în UE și una dintre condiții a fost să rezolve problema orfelinatelor. Așa că asistenții sociali de la Protecția copilului aveau normă să scoată din sistem zeci de copii pe zi, care erau trimiși peste noapte în familii ce nu-i vizitaseră niciodată.
Și Cristina, și voluntarii francezi criticaseră de multe ori condițiile din orfelinate, dar atâta timp cât erau acolo, copiii mergeau la școală. În momentul în care ajungeau în familii, renunțau la școală. Copiii erau luați înapoi ca să aibă grijă de animale sau de frații mai mici, iar fetele erau măritate sau exploatate sexual. 10 dintre cele 12 centre de plasament din Satu Mare de care se ocupau voluntarii francezi au fost închise între 2001 și 2005. Direcția de protecție a copilului și-a îndeplinit norma.
Inreg articolul aici: http://teleleu.eu/lipsa-locuinta/
In nici un caz nu vreau sa discreditez ceea ce spune Ioana dar articolul mie se pare prea optimist. Sper din tot sufletul sa fie bine pentru acesti copii dar tare ma indoiesc 🙁