Cinci motive să renunţaţi la distragerea atenţiei şi ce să faceţi în schimb (Janet Lansbury)

„Distragerea atenţiei este o tactică populară de „redirecţionare“ atunci când avem de‑a face cu comportamente nedorite din partea unui bebeluş sau a unui copil mic. Este de înţeles atracţia faţă de această tactică pentru că ne permite reorientarea copilului către o altă activitate în loc de confruntarea directă cu o problemă. Ne ajută să evităm rezistenţa copilului nostru, care poate presupune furie, lacrimi sau o criză în toată puterea cuvântului (toţi suntem dornici să evităm aceste lucruri, în special în public).
Aparent, distragerea atenţiei adesea funcţionează – cel puţin pe moment – şi desigur că îi permite lui mami, lui tati sau persoanei care are în grijă copilul să rămână „de treabă“. Cui nu‑i place să fie de treabă? În loc să spună „Nu te pot lăsa să desenezi pe canapea. Uite nişte hârtie dacă vrei să desenezi“ (sau, şi mai bine, să nu lase de la început copilul mic nesupravegheat cu carioci la îndemână), unui adult i se pare mai simplu și mai puțin riscant să schimbe subiectul cu entuziasm: „Poţi să‑mi desenezi o feţişoară haioasă pe foaia asta de hârtie?“.

Aşadar, părintele își poate salva la ţanc canapeaua, dar copilul habar nu are că nu este în regulă să deseneze pe ea şi ar putea foarte bine să încerce din nou. Ei, își spune părintele, măcar nu s‑a lăsat cu lacrimi şi eu am rămas de treabă!

Și chiar aici apare prima dintre cele câteva probleme pe care le am cu distragerea atenţiei:

1. Falsitatea. Nu‑mi place să mă prefac voioasă şi binedispusă când sunt, practic, un pic enervată. În afara faptului că mă face să mă simt extrem de prefăcută, nu cred că reprezintă un model bun şi că e ceva sănătos pentru relaţia cu copiii mei. Oricât ar fi de incomod să înfrunţi gălăgia (sau cariocile pe canapea), cred că un copil merită şi are nevoie de un răspuns onest. Nu, nu ar trebui să reacţionăm cu furie dacă avem cum să ne stăpânim, dar nici nu trebuie să ne prefacem sau să fim neautentici. Nu e nevoie decât să ne păstrăm calmul şi să corectăm simplu, oferind şi o alternativă reală (cum ar fi: „Poţi să desenezi pe hârtie sau să‑ţi găseşti altceva de făcut“).
Da, copilul se poate supăra – are dreptul la păreri contrarii şi la propriile sentimente. E bine ca el să‑şi verse supărarea şi ca noi să recunoaştem asta: „Tu chiar îţi doreai să desenezi pe canapea şi eu nu am vrut să‑ţi dau voie“. Copiii sunt capabili să treacă prin asemenea conflicte potrivite vârstei. Ceea ce mă aduce la a doua obiecţie în privinţa distragerii atenţiei…

2. Se pierd oportunităţi de a învăţa de pe urma conflictului. Copiii noştri au nevoie să exerseze cum să facă faţă conflictelor cu noi şi cu cei de aceeaşi vârstă cu ei. Când bebeluşul sau copilul nostru mic se luptă cu un alt copil pentru o jucărie şi noi sugerăm imediat: „Vai, dar uite aici jucăria asta atât de grozavă…“, îl lipsim de oportunitatea prețioasă de a învăţa cum să se descurce singur în situaţii conflictuale.

Să ne îndrumăm copilul spre o altă jucărie identică, dacă aceasta există, poate fi de ajutor în cazul în care copiii par să fie într‑adevăr în impas. Dar chiar şi atunci, bebeluşul sau copilul mic o va vrea, de obicei, pe cea care îl atrage irezistibil tocmai pentru că e în mâna altui copil. Adesea, copiii sunt mult mai interesaţi de înțelegerea luptei decât de jucăria respectivă. Dar, oricare le‑ar fi ținta, copiii mici au nevoie de timp şi de încrederea noastră în ei ca să înveţe să rezolve conflictele în loc să le evite.

3. Absenţa îndrumării. Ce învaţă un copil atunci când îl îndemnăm să deseneze o feţişoară haioasă în loc să‑i spunem că nu‑i putem da voie să deseneze pe canapea? Bebeluşii şi copiii mici au nevoie de noi
pentru a‑i ajuta să înţeleagă regulile casei şi să ajungă în cele din urmă să‑şi însușească aşteptările şi valorile noastre. Distragerea atenţiei anulează posibilitatea unui moment educativ.

4. Subestimează şi descurajează atenţia şi conştientizarea. Distragerea atenţiei unui copil înseamnă a‑i cere să schimbe rapid placa şi să uite ce s‑a întâmplat. Este de încurajat această lipsă de conştientizare? Un articol pe care l‑am citit de curând (publicat de o editură universitară) sugerează: „Din moment ce durata atenţiei unui copil este atât de scurtă, distragerea atenţiei este adeseori eficientă“.

Chiar dacă aş fi de acord cu ideea că atenţia copiilor este limitată – şi nu sunt –, distragerea atenţiei lor de la ceea ce fac este o modalitate sigură de a le‑o face şi mai limitată. Iar copiii care nu sunt obişnuiţi să le fie distrasă atenţia nu se lasă păcăliţi. Nu pot fi linguşiţi sau ademeniţi să nu deseneze pe canapea (din păcate). Încurajaţi să fie complet prezenţi şi conştienţi, au nevoie de un răspuns sau de un ordin direct.
Uneori poate fi mai greu să avem de‑a face cu un copil atent (de pildă, când nu‑l putem păcăli cu o mișcare rapidă – „Ups, a dispărut telefonul mobil. Uite aici o morişcă simpatică în loc“), dar conştientizarea şi atenţia sunt esenţiale pentru învăţare şi îi vor folosi de‑a lungul vieţii.

5. Respectul. Distragerea atenţiei este un tertip care subestimează inteligenţa copilului mic – abilitatea lui de a învăţa şi de a înţelege. Copiii mici merită acelaşi respect pe care l‑am acorda unui adult, şi nu practici cum sunt cele descrise în fragmentul de mai jos, preluat de pe un website de parenting:
Distrageţi atenția copiilor și îndrumați‑i să facă altceva. Cea mai bună formă de educare a copiilor de vârstă mică este redirecţionarea. Mai întâi, trebuie să le distrageţi atenţia de la intenţia lor iniţială şi apoi să‑i îndrumați repede spre o alternativă mai sigură. Daţi‑le altceva de făcut (de exemplu, să vă ajute la treburile casnice) şi în curând se vor distra mai bine decât investind o cantitate mare de energie emoţională în planul iniţial.
Nu înțeleg deloc cum ar putea fi distragerea atenţiei considerată o metodă de educare. Lucru și mai important – aţi distrage atenţia unui adult în toiul unui dezacord şi l‑aţi trimite să spele podelele? Atunci, de ce ați trata un copil ca pe o ființă lipsită de inteligență? Cred că putem avea încredere în copiii noştri să aleagă unde să‑şi investească energia emoţională. Numai ei ştiu la ce se gândesc şi ce anume îşi imaginează.

Iată câteva reacții alternative care nu doar că funcţionează, dar sunt respectuoase şi autentice.

Mai întâi, respirăm. Ne oprim şi observăm… în afară de cazul în care o cariocă ia contact cu canapeaua noastră sau un pumn ia contact cu capul prietenului copilului nostru mic. Dacă se întâmplă asta, apucăm cât mai repede şi cu blândeţe mâinile sau cariocile. Abia apoi respirăm.
Rămânem calmi, empatici, dar fermi. În cazul unui conflict între copii de aceeaşi vârstă, descrieți situaţia cu obiectivitate, fără a atribui cuiva vinovăţia. Magda Gerber numea asta transmisiune sportivă: „Jake şi John încearcă amândoi să ia camionul. E greu când vreţi amândoi să folosiţi acelaşi lucru… Chiar e greu…“ Permiteţi lupta, dar nu‑i lăsaţi pe copii să se rănească unul pe celălalt. „Văd că eşti frustrat, dar nu‑ţi pot permite să loveşti.“

Recunoaştem emoțiile şi punctele de vedere. Când s‑a terminat, remarcaţi: „Jake are acum camionul. John, l‑ai vrut şi tu. Eşti supărat“. Fiţi complet disponibili să răspundeţi cu o alinare dacă asta doreşte copilul.

După reacția noastră la un comportament cum ar fi încercarea de a desena pe canapea şi după ce i‑am permis copilului să plângă, să se certe sau să depășească momentul aşa cum doreşte, oferindu‑i în acelaşi timp empatie şi alinare, îi putem valida punctul de vedere: „Te‑ai gândit că ar fi mai frumoasă canapeaua dacă ai desena pe ea. Eu ţi‑am spus nu şi nu ţi‑a plăcut asta“.

Recunoaştem realizările şi încurajăm curiozitatea. Folosirea distragerii atenţiei reflectă tendinţa noastră naturală de a pune capăt imediat comportamentului nedorit al unui copil. Și, în graba noastră, e uşor să uităm să recunoaştem şi să încurajăm aspectele pozitive ale situaţiei, cum ar fi inventivitatea, reuşita, curiozitatea. Atunci când situaţia nu este urgentă, ne putem opri o clipă ca să remarcăm: „Uau, ai reuşit să ajungi până pe blatul de lucru şi mi‑ai luat ochelarii de soare!“.

Apoi îi putem permite copilului să studieze ochelarii de soare în timp ce îi ţinem în mână. Dacă încearcă să ni‑i ia din mână, îi putem spune: „Poţi să te uiţi la ei şi să‑i atingi, dar n‑am să‑ţi dau voie să‑i iei“. Apoi, dacă asta se transformă într‑o luptă, am putea spune, în cele din urmă: „Chiar vrei neapărat să‑i ţii în mână şi nu pot să‑ţi dau voie. Am să‑i ascund în birou“.

Abordarea deschisă a acestor situaţii, cu răbdare, empatie şi sinceritate, înfruntând lacrimile unui copil şi acceptând statutul temporar de „personaj negativ“, reprezintă calea către o relaţie de iubire, încredere şi respect. Mă credeţi sau nu, asta înseamnă cu adevărat timp de calitate.”

Fragment din cartea „Nu există copii răi” de Janet Lansbury. Cartea costă 24.99 lei și o puteți comanda de aici. Iar dacă veți folosi codul de voucher EDUCATIE, aveți un extra discount de 20%.

Sursa foto: Shutterstock.com