Stau pe canapeaua ruptă și plină de gâlme și mă uit la monitorul închis. Soba s-a răcit și mi-e frig. Trag peste mine cuvertura cu miros de fum de țigară. Pisica toarce la picioarele mele. Nu mă gândesc la nimic. La absolut nimic.
Mi-e foame. Am câte ceva prin frigider, dar mi-e prea frig să intru în bucătărie. Ce ciudat, la bunica în casă, soba făcea mereu prea cald, niciodată frig. Am crescut cu obrajii roșii de căldură și buzele uscate de dogoarea sobei, am visat să stau într-o casă cu sobă, cu draperii groase și plină de lume.
Stau în casa asta mică, mică de tot, singură și mi-e frig.
Nu sunt fericită. Nu sunt nefericită. Doar sunt.
Aștept un băiat care nu mai vine. Stau pe întuneric de câteva ore, mi-e frig și nu vreau să mă ridic să aprind veioza.
Nu citesc. N-am cărți. Nu ascult muzică, nu-mi mai place nici una. Am doar pisica asta maro și jumătate dintr-o relație care nu merge de patru ani. Și din care nu plec pentru că nu vreau să mă ridic și să plec.
Am plecat de câteva ori, doar ca să mă întorc disperată, sufocată. Nu iubirea mă trăgea înapoi, ci golul din mine, pe care încercam să-l umplu cu altcineva, cu un cineva nepotrivit, ca și cum ai încerca să torni un cub într-o vază îngustă și subțire.
Sunt obișnuită cu golul. Cred că golul sunt eu. Așa că stau acolo în frig, pe întuneric, singură, cu capul pustiu, așteptând nimic.
Au trecut zece ani din seara aceea.
Stau pe canapeaua tare, cu pisica dormind la picioare. Mi-e cald, e lumină. În camera de alături dorm copiii mei, cu tatăl lor. Am mintea plină. Și cel mai mult mă gândesc la cât sunt de fericită acum, de plină. Mă gândesc cu drag și milă la mine acum zece ani. La cum credeam atunci că asta e viața, că așa trebuie să fie, că nu există iubire fără suferință, că e normal să stai nemișcat, deși nu-ți place nimic din ce trăiești. Dac-aș fi știut atunci ce urmează, unde-o să fiu peste zece ani, ce-aș mai fi dansat și ce m-aș mai fi încălzit…
Între timp am trăit multe. Dar cel mai mult am îndrăznit să mă uit la mine, în mine. Ascundeam acolo atât de multe dureri! Dureri care voiau să fie văzute. Atât. Văzute.
Tata a lipsit din viața mea mai bine de două decenii. Zece ani la rând n-am știut nimic de el. Apoi, în anul în care ne-am regăsit, de ziua mea mi-a trimis zece mesaje de la mulți ani la rând. Câte unul pentru fiecare an în care nu mi-a dat nici un semn de ziua mea. Atunci am pus telefonul jos și-am fost agasată că tot vibra. Acum sunt recunoscătoare pentru ele, au umplut un gol.
Am învățat în timp că totul începe aici: cine sunt? ce mă doare? cui pot spune despre asta?
Am început să vorbesc și să scriu despre mine. Am primit în plin judecăți și sentințe, dar și multă iubire. Am aflat lucruri, am acceptat lucruri. Am înțeles cât de important este să nu mai ascunzi, măcar de tine, toată suferința care zace în adâncul tău. Și că odată ce te-ai uitat la ea, ai plâns-o, încetează să mai doară la fel.
Lucruri neplăcute se întâmplă mereu și puține stau în controlul nostru. Ce putem controla este ce facem cu ele. Cum le întoarcem în favoarea noastră, chiar și pe cele mai cumplite. Cum lăsăm pe alții să ne cunoască și să ne vindece, pentru ca mai târziu, peste cinci sau zece ani, să fie cald și lumină.
Am scris mult, n-aș fi vrut să scriu mult. Dar vreau să vă încurajez. Dacă vă e frig, gol și întuneric, ridicați-vă. Aprindeți lumina, puneți lemne pe foc, umpleți golul cu voi, nu cu alții.
Sursa foto: femeie tristă via Shutterstock.com
Tu si Miruna v-ati vorbit cu postarile voastre de azi :)) Imbratisari! ♥
La acelasi lucru ma gandeam si eu. Foarte frumos scris, m-a uns pe suflet!
Indemnul de la final este minunat, multumim!
De cand am fetita vad lucrurile diferit, am constatat ca am multe de rezolvat din trecut, multe stateau ascunse, nimic nu-mi spunea ca este ceva in neregula… pana nu a venit ea in viata mea..
Am inceput terapia acum, furia, nervii si frustrarile au pus stapanire pe mine, da stiu, de acolo, din trecut, vin toate. Vorbesc, vorbesc mult despre asta, dar inca nu reusesc sa ma accept, sa ma iubesc, nu am parghiile necesare inca sa vad plinul din mine.. la mine inca este frig, rece si cu o greutate imensa pe umeri.
Multumesc pentru gandurile bune de mai sus.
Buna Elena! Poti sa spui cu cine faci terapie? Multumesc si iti doresc sa treci cu bine peste situatia asta!
Eu am facut cu iulia feordeanu. Nu stiu dc e ok sa las numele aici. O recomand.
Da, sigur, merg la Ioana Agachi. Am cunoscut-o mergand pentru consiliere parentala, atunci cand nu stiam exact cum sa abordam toate iesirile fetitei. Chimie a fost de la inceput, am rezonat, iar acum merg pentru mine si ce minunat este ! O recomand cu drag !
Parca ai vorbit despre mine, in prima parte. Astept partea a doua sa se intample. Deocamdata, sunt intr-un autobuz catre casa, inapoi de unde am olecat acum 3 ani ca sa-mi schimb viata. si doare al dracu ‘…..
Foarte frumos scris!?
Foarte frumoase cele mai recente doua articole. Cred ca ai putea sa scrii si carti motivationale. Ieri, emotioananta reintalnirea. Azi finalul e de notat.
Zeci de carti nu cred ca fac binele pe care il face acest scurt dar greu articol. Randuri din suflet. Care alina. Multumesc!
Buna Ioana! Te-am descoperit intamplator acum vreo 2 sau 3 ani (nici nu mai stiu) si mi.a placut foarte mult cum scrii .( ti-am citit toate postarile).Cum as putea sa cumpar si eu ultima carte cu autograf?
cu autograf mai sunt cred cateva pe carturesti.ro. sau direct la mine. 🙂
Mai Ioana mai, esti un om minunat. Imi amintesc ca atunci cand am descoperit blogul tau (cred ca era 2009 daca nu ma insel) l-am devorat până la primele posturi. Ma regăseam cumva in frământările tale de atunci si de dinainte, că na, eram si eu in my 20s si eram plină de frământări. Apoi blogul tau a evoluat treptat înspre parenting, a crescut frumos dar înspre lucruri in care nu ma mai regăseam, că na, tu te-ai măritat, ai facut copii, eu am rămas cu frământările. M-am măritat si eu până la urmă, copii tot n-am că încă mai am de rezolvat frământări despre cum nu-mi plac copiii, dar să fiu a naibii dacă imi scapă vreo postare de-a ta, te citesc asiduu. Mă bucur tare mult de evoluția ta și de faptul că poți să faci ce îți place si sa faci si o carieră din asta, sincer mă minunez că există lume care se ia constant de tine și de blogul tău, citesc uneori niste comentarii de imi vine sa ma iau cu mâinile de cap. Anyway, this is just to say keep up the good work girl, sunt mândră sa te cunosc, îmi mergi la suflet!
Din pacate sau din fericire eu n-am iubit niciodata atat incat sa-mi fie frig si oboseala. Pana la copil. Cand am descoperit cu adevarat cine sunt, m-am infuriat pe mine ca nu-mi place cine sunt DE FAPT, am intrat in depresie, am iesit din depresie. Nu mare depresia, doar cat sa ma „ajute” sa ma ingras si sa imi pierd cheful de ce-mi place: sa gatesc, sa fac sport, sa fac dragoste…Acum sunt bine, m-a ajutat tatal copilului, sotul 🙂 Invatat de mic sa se iubeasca, sa se accepte, sa stie cine e, m-a invatat si pe mine. Uneori cu rabdare, alteori cu repezeala. Ador cum scrii si pictezi sentimentele, eu am un stil de a le simti si descrie mult mai transant. Izvoraste din nerabdarea mea…nerabdare tare daunatoare cand ai un copil mic si altul pe drum 😀 Sa mai scrii carti, Ioana, esti minunata!
cred ca multe femei ne regasim in povestea ta. Ani de zile mi-au trebuit sa inteleg ca eu prima data sa ma iubesc pe mine cum merit, apoi voi primi iubirea cum o merit.
Ultimele două postări,după cum spunea cineva mai sus, le- am citit cu sufletul. Eu ma regăsesc în a doua parte a postării. Multă iubire vă doresc!