După-amiaza în care, cu amândoi copiii acasă, am citit liniștită în pat

O, dragi prieteni, vă spun sincer că nu vedeam acest moment sosind vreodată. Mi-l imaginam, desigur, adesea, visând cu ochii deschiși, așa cum visez la o vacanță de-o lună pe o plajă virgină din Mauritius sau la o masă la restaurant în care reușesc să iau din propria-mi farfurie de mai mult de cinci ori. Chestii pe care ți le dorești, dar care știi că n-or să ți se întâmple ție în următorul deceniu.

Ei bine, în după-amiaza asta, complet neprogramat și nesperat, mi s-a împlinit visul.

Am rămas în casă, pentru că cel mic se plângea de durere de burtă. Sofia își dorea să mergem la cățărat, dar a înțeles și a fost de acord să rămânem în casă, așa că a trebuit să găsesc ceva interesant pentru ei ca să nu ne dăm foc la creieri în cele patru ore care se aliniau în față până la baie, cină și somn. În mod normal în zile ca aceasta, facem din toate. Citim, jucăm pinguini sau bile, le fac teatru și ei se prăpădesc de râs, pictăm figurine din ipsos, colorăm aiurea, ne alergăm, facem ceva de mâncare împreună, sortăm cărți sau mai știu eu ce.

În seara asta mă simțeam cam sfârșită, așa că le-am zis că nu mă simt în stare să joc teatru și nici să alerg sau să spăl bucătăria după o sesiune de pictat pe diverse. Sofia s-a dus în camera ei să-și facă din hârtie o coroniță cu urechi. Două ore a bricolat, cu mici pauze în care mai venea să-mi arate ce-a făcut.

Pe Ivan l-am invitat să mă ajute să fac curat în sertarul cu ciorapi și lenjerie intimă, căci era acolo mare haos. Am scos pe pat ghemul de textile, i-am arătat cutiile goale din sertar și scopul lor: asta e pentru șosete, asta pentru sutiene, asta pentru chiloți și asta pentru ștrampi. Ce arată ciudat pui pe jos, să le verificăm dacă trebuie aruncate. M-am oferit să fac eu prima parte, dar el a zis:

– Nu, mami, fac eu singun totun!

Am văzut cum îi strălucesc ochii. Puține lucruri sunt  mai sigure pe lume ca OCD-ul copiilor, nevoia lor de a ordona și de a pune la loc lucruri când vor ei, nu când spui tu.

20 de minute a împerecheat ciorapi. Șase au rămas văduvi, așa că i-a potrivit cum a crezut el mai bine, mov cu verde și buline cu norișori. Știe de la mine că nu contează ce culoare au ciorapii, câtă vreme țin de cald la picioare.

Alte 5 minute a ridicat din grămadă chestii despre care nu știa săracul ce sunt: lenjeria tanga, pe care a fost tentat să o pună la teancul de aruncat, niște bureți de sutiene rătăciți (nu că aș folosi eu, nuuu, erau pe-acolo de la fosta stăpână a sertarului, una care încă mai purta sutiene push-up), un combinezon sexy despre care nici eu nu știu cum a ajuns acolo (nu e ca și cum folosesc vreodată așa ceva), niște curele, mănuși și o pijama (probabil mi le-a pus cineva acolo ca să mă defăimeze).

A dat singur la o parte chiloții Sofiei, puși fraudulos în sertarul meu de doamna Mia.

Apoi a așezat fiecare lucru în cutia lui.

A durat mai bine de o oră.

Ce-am făcut eu în timpul ăsta?

Mai întâi am stat să mă uit la el, sigură că o să se plictisească repede. Apoi am văzut cartea pe noptieră, mai aveam 50 de pagini din ea (Extraconjugal, de Mihai Radu). Am terminat-o, cu un ochi la cel mic. După asta mi-am tăiat unghiile. Am băut apă și mi-am făcut curat în sertarele noptierei (habar n-aveam că OCD-ul e molipsitor, de la soț n-am reușit să iau microbul).

Când totul a fost gata, trecuse și durerea de burtă, și haosul din camera mea.
– Mami, acum mi s-a făcut foame!
– Normal, la cât ai muncit! Ce ai vrea să mănânci?
– Niste pinică cu unt aș putea?
– Prăjită? Și cu ceva masline?
– Da, și cu ceva clătite cu gem, se poate?
– Eeei, la ora asta gem…
– Dan, mami, am făcut muntă teabă, toată pentru tine!

Când am pornit spre bucătărie am observat teancul cu lucruri de aruncat. Era cam cât vulcanii noroioși, așa. Deasupra, moț, costumația mea sexy.
– Aiuncăm mami postia asta, aiată uiât.

Eheeee, peste 20 de ani o să aibă altă părere… Până atunci, clătitele cu gem sunt bucuria unei seri în care iată, fiecare a făcut ce-a vrut, și eu m-am ales cu ordine în sertare.

Se poate, trebuie doar să aveți răbdare. Multă. Pe toată, gen.

PS: Să nu cumva să vă imaginați acum că poza de mai jos are vreo legătură cu felul în care arată casa noastră, adică în afară de femeie și de carte, nimic nu e ca la noi. Tot albul ăla la noi nu e alb, petele acestea de verde perfect armonizate la noi sunt pete de negru, roșu, gri și ce alte culori mai au jucăriile uitate peste tot, pahare cu apă pe care le dărâmă pisica, un ciorăpel pe masă, carioci peste tot, pernuțe și prosoape aruncate jucăuș pe canapea și alte asemenea. Ca să nu vă simțiți prost cumva. Ce e la voi, aia e și la noi (iar dacă la voi e cumva curat, atunci la noi sigur e diferit).

Sursa foto: femeie citind via Shutterstock.com