Fata de pe locul de la culoar

Am locul de la geam. Urăsc locul de la geam în avion. Deși sunt unul dintre cei mai mici oameni pe care-i cunosc, n-am loc deloc la geam. N-am unde să-mi pun mâinile, unde să-mi arunc privirea. E strâmt, închis, înghesuit. Iar dacă vreau să ies, trebuie să-mi cer scuze, să rog să mi se facă loc, se ridică în picioare alți doi oameni care nici ei nu prea au loc, foială, cad lucruri pe jos, se oftează, îmi cer scuze iar, mulțumesc, apoi când revin la locul meu o iau de la capăt.

Mereu când am de ales, iau un loc la culoar. De data asta n-am avut de ales. Așa că am locul de la geam. În stânga mea, colegul meu de la editură. Relaxat, îmi povestește ceva.

În stânga lui, pe locul de la culoar, se așază o femeie. Ba nu, e o fată. N-are mai mult de 22 de ani. Poartă un sacoul albastru din lână, cu un brâu frumos, cusut probabil manual de vreo bunică. E brunetă, tunsă drept, cu părul până la umeri. Nemachiată, cu pielea foarte albă, ochi mari. Ce frumoasă e, mă gândesc. și norocoasă, are loc la culoar. Ne zâmbește scurt în semn de salut, fără să se uite spre noi mai mult de un sfert de secundă.

Își ridică în poală de sub scaun un bagaj micuț din fâș subțire. O cutie cât palma, albastră, din care scoate două dopuri de urechi.

Zâmbesc prietenește, eheee, și eu folosesc din astea, e drept că doar la somn.

Și le înșurubează tacticoasă în urechi, apoi închide ochii și ascultă, să fie sigură că n-aude nimic.

Apoi scoate o altă cutie, albă. În ea, mulți plasturi mici. Desface tacticos zece și-și pune câte unul pe fiecare vârf de deget.

Vai, fata asta e ca Oana mea din roman, își rupe pielițele de la degete când e stresată. O privesc fascinată.

Imediat după asta o privesc îngrozită, căci o văd cum caută tacticos în buzunarul lipit de scaunul din față. Dă la o parte reviste și pliante, descoperă ceea ce căuta: punga pentru vomitat. O desface bine și o pune la loc în buzunarul din față, cu gura bine deschisă spre ea, de parcă s-ar fi pregătit de un vomat la țintă.

Singurul lucru care mă sperie mai tare în avion ca locul de la geam este posibilitatea ca vreun vecin de scaun să vomite lângă sau pe mine. Rezist bine la sânge, mațe pe-afară (deși din astea n-am văzut pe viu niciodată), caca de toate consistențele, dar vomă, ei, aici e punctul meu sensibil. Mai ales în avion, unde nu poți să fugi, nu poți să aerisești, nici să bagi repede la mașina de spălat, un coșmar, ce să mai. Deloc nu mai eram bucuroasă de călătoria mea cu avionul.

Cu degetele bandajate, scoate din trusă și o pereche de ochelari de somn, din cei moi, opaci. Își prinde întâi părul la spate, apoi își trage ochelarii pe ochi. Din sacoul își face un fel de pelerină pe care o trage peste piept și umeri. Se foiește un pic și rămâne nemișcată.

Îi dau un ghiont colegului:

– Dacă adoarme, poți să spui adio oricărui drum la toaletă în următoarele trei ore.

Colegul realizează că ne pregăim de o situație dificilă, așa că o atinge discret cu un deget:
– Nu vă supărați…

Nimic. Fata respira ușor.
– Auziți…

Încet de tot, și-a scos dopul din urechea dinspre noi. Fără să-și dea ochelarii de somn jos, a întors capul spre degetul care o împunsese.

– Poate v-ar fi mai comod locul de la geam, în caz că doriți să dormiți? i-a sugerat colegul meu.
– Nu, mulțumesc, am rău de mișcare și dacă văd chiar și numai cu coada ochiului ceva pe geam, mi se face foarte rău.

Oh, acum înțeleg ochelarii de somn și punga. Rău de mișcare. Nu știu cum e asta, eu am doar rău de înălțime. Și de aglomerații. Și de subsoluri și lifturi sau spații mici. Mici ca locul de la geam din avion.

Fata revine la hibernarea ei, avionul decolează, noi sporovăim despre ale noastre. La un moment dat, cu un oftat, fata se înclină mult în față. Se apleacă până când se proptește cu fruntea în scaunul din față. O privesc cu ochii holbați, colegul se trage mai înspre mine. Doarme. O șuviță brunetă i se leagănă de la stânga la dreapta.

Rămâne așa cam o oră.

Apoi, la o turbulență, revine la loc cu un icnet.

Bine că măcar nu vomită.

Aterizăm.

Imediat ce atingem solul, fata își scoate ochelarii de pe ochi și își desface părul. Ne zâmbește palidă. Are buzele aproape albe. În timp ce-și scoate și dopurile din urechi, ne spune:

– Sper că nu v-am deranjat în timpul zborului. Uneori fac destul de urât în somn…

Mintea mea a luat-o razna imediat (probabil și de fericire că am ajuns cu bine acasă, nevomitată și nezdrobită în locul mic de la geam). Adică ce face ea mai precis uneori în timp ce doarme? Dansează rock&roll? Își zdruncină pletele negre? Strigă vrăji în sanscrită? Își rupe hainele de pe ea? Aruncă blesteme? Zgârie? Scuipă? Ține discursuri politice în limbra franceză?

– Nu, nici vorbă, nu ne-ați deranjat deloc, o liniștește colegul, galant.
– Nu, deloc deloc, insist eu.

Chiar nu ne-a deranjat deloc. Dimpotrivă. Ne-a aranjat cumva, cu toată trusa ei de supraviețuire, cu răul ei de mișcare, cu politețea și precauțiile ei.

Strânge punga și o pune la loc între reviste în buzunarul din față. Își desface plasturii de pe degete și îi adună pe toți într-o pungă mică de hârtie, pusă în trusă special pentru asta (sunt sigură). Își aranjează părul cu degetele și-și pune sacoul așa cum trebuie el pus, cu spatele la spate și cu mâinile în mâneci. Revine la a nu spune nimic. Când îi vine rândul, coboară și n-o s-o mai vedem, probabil, niciodată.

Sursa foto: femeie dormind în avion via Shutterstock.com