Mereu mă gândesc: oare ce momente din toată viața noastră vor rămâne amintiri pentru ei?
Eu îmi amintesc puține momente de familie din copilărie. Câteva secunde la mare, cu mama și cu tata, în care tata mă stropea cu un pistol cu apă și eu îl fugăream furioasă printre cearșafuri.
Bucuria cu care le-am cumpărat primele mele cadouri mamei și tatei, din banii de mâncare la școală.
Piureul cu sos de pui al mamei și felul în care stăteam la masă, fiecare în același loc.
Mâinile mamei spălând vasele în chiuveta mică.
Cutia cu vederi de la tata.
Diminețile în care tata cânta la chitară și eu dansam în sufragerie în fusta lungă a mamei, în zilele în care ea era în tura de dimineață.
Pentru ei ce va fi? Ce va alege mintea lor să păstreze și ce să ascundă?
Va fi vreuna dintre duminicile astea în care stăm în casă, gătim, punem vasele la locul lor, ne adunăm pe canapea să jucăm Piticot, adormim de prânz împreună, ne uităm pe poze vechi, ne îmbrăcăm unii cu hainele altora, râdem, ne strângem în brațe, ne ascundem ca să ne găsim?
Va fi seara asta, în care am intrat în cafenea cu ploaie pe noi, iar când am ieșit, Ivan a zis:
– Ia uite, acum plouă cu fulgi!
A închis ochii, a dat capul pe spate și a deschis gura.
Sofia se învârtea pe loc în timp ce fulgi mari cât penele de porumbel se grăbeau către părul ei cald, ninge, mami, în sfârșit ninge…
I-am lăsat să se joace cu zăpada moale așezată pe mașini până când Ivan mi-a zis:
– Mami, mă frige zăpada la mâini, hai în casă!
Și după ce-am intrat în casă mi-a spus:
– Mami, mâine mai pot să mă frig cu zăpadă?
Sofia i-a povestit apoi despre mănuși, iar el a început să le caute pe cuierul îngropat în haine, fulare, căciuli și ghiozdane.
O să fie amintire vreuna dintre îmbrățișările noastre, vreunul dintre jocurile nebune, mesele noastre împreună, după-amiezele pe canapea cu cărți și ceai, plimbările lungi pe străzile mici, cu câte-un covrig cald în mână? Seara asta, în care a nins pentru prima oară?
Îmi doresc să privească în urmă cu drag, fără frică, dureri și regrete. Să știe sigur că au fost iubiți atunci și mereu. Să vrea mereu să revină acasă, să sune acasă, să ne spună orice sau tot. Să ia de la noi ce avem noi mai bun, să plece cu valorile noastre și ale lor împreună, să fie atenți la ei, blânzi cu alții, să nu alerge după lucruri și bani, dar să le știe valoarea, să nu accepte reguli ridicole, să fie corecți, să spună adevărul, să recunoască minciuna, să nu le fie frică să vorbească despre ceea ce simt, să nu accepte abuz, violență și umiliri.
Îmi doresc să privească în urmă cu drag și bucurie, ca să poată privi și înainte la fel.
Cred că de asta ne e atât de greu să ne găsim resurse și speranță acum. Pentru că nu avem un trecut lin, care să mustească de cald și de bine, din care să ne tragem putere, ca neam și ca oameni. Când privim în urmă vedem foame, frig, opresiune, violență, frică, întuneric, prea puține clipe de răgaz, de tihnă, de siguranță și de iubire. Poate pentru copiii noștri va fi altfel. Sper.
Sursa foto: copii în zăpadă via Shutterstock.com
Ma doare atat de tare tot ce scrii, e minunat, dar pe mine ma doare ingrozitor. Ai o viata minunata..sa te bucuri din plin de ea.
Exact despre asta vorbeam si eu cu cea mica(12 ani). Eu as vrea sa-si aminteasca si durerea, ptr ca atunci o sa stie ca se poate accepta si pune intr-un coltisor, cu incredere ca pot face fata la orice pe lumea asta. Sa-si aminteasca si bune si rele si sa inteleaga ca in orice exista un echilibru, ca tot ce este in universul asta. Sa accepte sa simta orice emotie, caci asta ne pastreaza in viata!
Pentru mine ca parinte este o presiune f mare sa creez „clipe memorabile” si o vreme m-am stresat cu asta si nu ma puteam bucura la maxim. Am realizat insa ca e mai de folos sa ma concentrez pe clipa prezenta, sa fiu autentica, asa cum face el si ii iese f bine.
Of! Eu imi aduc aminte mai putine intamplari cu parintii si O GRAMADA de intamplari cu frate-miu mai mare cu 3 ani. Cum ma lasa mama singura pana venea el de la scoala la 12 si el mereu imi aducea si o prajitura pe care o mancam impreuna. Mergeam in dimineata de Craciun cu ochii inchisi pana la brad si pipaiam cadourile sa ghicim ce am primit. Ne plimbam cu bicicleta din aia dubla la Mamaia dupa masa de pranz, mergeam la pescuit in vacanta la munte cand ai mei isi beau cafeaua pe vreo pajiste, noi cautam un rau, orice rau, sa stam cu betele in apa cu orele si tata frigea pe gratar orice amarat de pestisor prindeam noi. Salatele cu rosii si castraveti facute de mama, checul facut de tata. Din pacate imi amintesc si certurile dintre ei, perioada nasoala de dupa ’90 cand tata a ramas fara servici si banii s-au devalorizat crunt, certurile cu frate-miu cand am ajuns amandoi adolescenti si mie nu-mi placeau prietenele lui si el il ura pe iubitul meu :)) Nu vad in spate frig, intuneric, violenta, suntem norocosi, insa mi-as fi dorit mai multa caldura si disponibilitate din partea parintilor prea preocupati sa asigure toate cele necesare iar mangaierile lor, joaca cu ei, cuvintele calde nu erau printre cele necesare. Si mi-as fi dorit sa fie mai discreti cu problemele lor de adulti 🙁 Noroc ca l-am avut si-l am pe frate-miu, nu stiu ce fel de copilarie as fi avut fara el!
Ce frumos.
Eu o intreb adesea pe fetita mea, atunci cand mi se pare ca traim un moment special, daca oare ne vom aminti peste ani clipa. Ne concentram amandoua sa o memoram.
De exemplu, cand am fost la Therme prima oara, doar noi doua, am mers la piscina exterioara si aburii care se ridicau din apa din cauza frigului faceau peisajul de vis. Ne-am minunat amandoua, stand in apa calda pana la gat, cu parul ud si rece, si nu puteam sa ne revenim din admiratie. Evident, am racit! :))
Iar ieri, mergeam pe intuneric pe la Arena Nationala, o aduceam de la gradinita, si din noua, am vazut drumul ca pe un tablou impresionist, era ceata, felinarele se vedeau ca niste lampioane care stateau pe loc in loc sa se tot ridice. Ne-am uitat incantate si am intrebat-o daca oare ne vom aminti acel moment peste ani.
Imi place sa ma intreb asta, ca si tine. Si sa ma gandesc la ce amintiri am eu din copilarie.