Ce fel de personaj vrei să fii în amintirile copilului tău? Cum o să te vadă el cu sufletul peste 25, 30 de ani? Ce-i va veni în cap mai întâi despre mama când el va avea 30 de ani, iar tu 60, dac-om avea norocul să trăim până atunci?
Ce frumos mirosea mama când eram mic…
Cât de mult mă bucuram dimineața s-o văd aplecată zâmbind deasupra patului meu!
Cât de mult râdeam împreună când ne tăvăleam printre perne!
Ce-mi plăcea să mă joc cu mama de-a tigrul, să ne alergăm prin jurul canapelei!
Ce bun ou ochi făcea mama!
Îmi amintesc plimbările noastre lungi pe străduțe, covrigul cald, alergatul prin bălți.
Poveștile din fiecare seară, înghesuiți toți sub plapumă.
Conversațiile noastre de la cină despre ce ne-a plăcut cel mai mult în ziua aceea.
Râsul nostru.
Îmbrățișările noastre.
Liniștea.
Sau te va vedea mereu grăbită, mereu obosită, epuizată, nervoasă, strigând mereu la el și la fratele sau sora lui să meargă odată la culcare sau să vină odată la masă, trimițându-l în camera lui, confiscându-i obiecte, fiind mereu în opoziție, în conflict, mereu cu prea multe lucruri în cârcă, vinovată că nimic nu merge, nimic nu iese cum ar trebui?
Dacă te recunoști mai degrabă în al doilea scenariu, cred că e timpul să te oprești. Să te gândești cu adevărat la faptul că zilele cele mai bune sunt acestea, azi și mâine. Că acum construiești relația voastră pentru totdeauna, în primii lui ani. Că dacă lucrurile nu sunt line între voi, e pentru că ți-e prea greu cu trecutul și cu prezentul și trebuie să așezi lucrurile la locul lor. Da, poți face asta. Toate putem.
Începi cu prezentul, e mai ușor. Îți faci o listă: mi-e greu cu următoarele:
– job de 10 ore
– gătit
– curat
– copii
– bărbat
Am nevoie de ajutor:
– de la soț în weekend cu copiii
– de la o femeie de două ori pe lună, la curățenie
– o oră în fiecare seară, de la soț, timp pentru mine
– de la șef și colegi, să nu mai fac ore suplimentare
– de la farmacie, magneziu
– de la bibliotecă sau librărie, cărți pentru mine, pentru noi, pentru copil
– terapie o dată pe săptămână: merg la serviciu mai devreme, ies mai devreme, mă duc la terapie, apoi iau copiii de la grădiniță și vin cu ei acasă.
Apoi treci la trecut. Aici faci iară liste, singură sau cu terapeutul.
– De ce mă enervez atât de repede?
– Cum îmi gestionez altfel furia decât țipând și trăgând de copil?
– Cum scap de frică?
– Cum scap de grijile legate de copii?
– Cum scap de insomnii?
– Cum scap de oboseala cronică?
– Vreau să repar relația cu părinții mei.
– Vreau să repar relația cu soțul meu.
– Vreau să învăt să mă bucur de ce am.
– Vreau să nu mai repet greșelile părinților mei.
– Vreau să nu mai doară trecutul.
Te gândești încet, la fiecare, cu milă față de tine, cu iertare față de alții. Toți au făcut cât de mult și de bine au putut la momentul acela. Uneori ți-au făcut rău, dar acum e timpul să te scuturi, să accepți și să mergi mai departe.
Uită-te în urmă, la tine copil. Ce e acolo? Ce frânturi îți sar primele în fața ochilor minții? E bucurie acolo? Sunt râsete sau plânsete? E liniște sau frică? Orice-ar fi, poți repara, cu timp și răbdare. Ca să fii tu bine și să dai apoi mai departe familiei tale.
Ca să poți fi pentru copilul tău acum ce speri că o să fii. Nu mai amâna, nu de luni, nu de pe 1. Începe de azi. Fă listele. Începe să dai telefoane, să ceri, să-ți împlinești vrerile.
Se poate, toate putem. Cu ajutor, cu răbdare, cu compasiune față de sine. Nu trebuie să fie, și asta, încă o intrare pe lista cu trebuie. E ceva ce vrei să faci, e ceva ce-o să-ți placă să faci.
Liniștea și bucuria pe care le vei găsi chiar din prima zi în care ți-ai dat și ție ceva o să se transforme rapid într-un bulgăre de bucurie pentru copil, pentru soț, apoi iar pentru tine și tot așa. Și-o să vrei mai mult, o să vindeci mai mult, cu fiecare amintire frumoasă pe care o construiți împreună o să prinzi aripi.
Sursa foto: mamă și pui via Shutterstock.com
Minunat text, ca de obicei cand vorbesti despre cei mici .
Ce frumoase amintiri vor avea copiii tai, Ioana…Ce bine ar fi sa aiba toti copiii din lume o mama ca tine si un tata ca Robo 🙂
Am amânat o întâlnire fiindcă băiețelul meu a plâns mult și nu m-a lăsat să plec. Am decis să rămân cu el acasă, deși aș fi avut cu cine să-l las. (De cele mai multe ori pot pleca liniștită, de foarte puține ori mă roagă să rămân și atunci țin cont de asta.)
După ce a adormit la prânz, o prietenă m-a sunat să ieșim la masă. Știa că am cu cine să-l las. I-am zis că nu pot pleca, fiindcă nu i-am zis că plec, înainte să adoarmă.
Și ce dacă, mi-a zis ea. Oricum nu o să își mai amintească.
El poate nu, dar eu o să știu.
Și fix la asta m-am gândit atunci. Că habar nu avem pe care moment din cele multe o să și le amintească un copil. Așa că vreau să risc cât mai puțin.
Exact asta am pățit eu. Joi seară urma să ies cu prietenele la un mic concert, totul era pregătit, fetele urmau să rămână acasă cu tatăl lor și nu era prima oară. Dar s-a pus cea mică pe un protest cum nu a mai făcut niciodată, așa că am renunțat la tot pentru a rămâne cu ea acasă.
Pe prietene le-am simțit că nu aprobă gestul meu (eu care oricum ies extrem de rar seara) pe motiv că ăsta e răsfăț, că o obișnuiesc prost, că e prea dependentă de mine.
Am fost un pic supărată, sincer aș fi vrut să ies și nu înțelegeam reacția fetei mele mici. Nu-mi pare rău deloc acum.
@Laura: de ce ai face asa ceva?
Nu cred ca e asta sensul articolului, ci poate taman invers.
Cred ca o situatie de urgenta (de ex: copila face febra brusc), deci ceva neprevazut care sa impuna prezenta ta, ar fi un motiv intemeiat sa renunti la un timp pe care ti l ai planificat de ceva vreme cu cei dragi si care este pentru tine.
Faptul ca ei incep sa protesteze pt ca, nu stiu, sunt obositi sau poate doar luati prin surprindere, nu mi se pare un motiv sa anulezi tot, poate ca se putea rezolva cu o mica intarziere pt jucat un joc preferat de copil in 2 si apoi, sa ti urmezi programul.
Am procedat așa pentru că m-am bazat pe instinct iar acesta mi-a spus că trebuie să rămân acasă. Răspunsul era cumva mai mult la ce afirma Miruna, nu la articol neapărat.
Eu pe mama mi-o amintesc ca fiind cea mai îngrijită, eleganta chiar, in comparatie cu mamele colegilor de scoala primară și generala. Si imi mai amintesc ca eram tare mândră de ea. 🙂
Înainte de vârstă de 5 ani nu imi amintesc nimic.
Draga Ioana, postarile tale vin, ca de obicei, in cel mai potrivit moment – citind articolul am simtit ca parca m-ai vazut in dimineata asta cum incercam sa duc copilul la gradinita in timp util si in cele din urma (dupa multe proteste si plans din orice – inclusiv ca e iarna si nu primavara…), am simtit ca imi pierd rabdarea si l-am certat… Trebuie sa ma stradui mai mult sa imi pastrez calmul. Multumesc ca „m-ai tras de maneca’ prin articolul tau!
Draga Ioana,
Ma regasesc cumva in ambele categorii, dar din pacate mai frecvent in a doua.
La ce fel de terapie ai mers si daca se poate, la cine?
Ce carti recomanzi?
Multumesc!
Buna, ma inscriu si eu aici. Am nevoie sa ma regasesc, sa-mi identific temerile….sincer sa vorbesc cu cineva, de un sfat.
Multumesc!
Buna, cartile sunt o alegere foarte personala, nu as sti ce sa iti recomand in afara de Irvin Yalom, oricare dintre volumele traduse in romana. Am citit multa beletristica mai buna, mai slaba, m-au ajutat toate. Terapie eu am facut la Logos Consult. Acum am inceput altceva, dar e prea devreme sa ma pronunt.
F bun articol. Ma văd in prima categorie, dar pt asta fac eforturi mari câteodată sa nu pic intr-a doua. Ceea ce e firesc și normal sa trebuiască eforturi.
Mi-au căzut ochii pe „confiscarea obiectelor”- și am o întrebare Ioana: uneori băiețelul nostru de 2 ani face in mod repetat o acțiune pe care tot repetat și frumos îl rugam sa nu o facă- ii explicam de ce. De multe ori se oprește dar câteodată insista. Și atunci ii spunem ca obiectul respectiv ( de ex un creion cu care vrea sa scrie pe pereți și nu pe cartea lui) merge la „bye bye”- și îl luam pe urma dacă continua. M-am tot gândit la chestia asta- o percepe oare ca pe o amenintare? As vrea sa o vadă ca o consecință, nu pedeapsa. Tonul vocii noastre e liniștit. Orice input ai avea, mulțumesc mult
de ce nu-i spuneti ceva gen „daca continui sa scrii pe pereti va trebui sa-ti iau creionul ca sa te opresc sa mai scrii pe pereti” in loc de „merge la bye-bye”?
cred ca faptul ca prezentati chestia ca pe ceva impersonal („merge”, adica chipurile el merge singur, nu i-l iei tu) si care nu depinde de voi nu e recomandabil – e ca si cum ti-ar fi frica sa intri in conflict cu copilul.
in general vorbind, cand ceva depinde de parinte, nu are cum sa fie consecinta, este in mod clar amenintare/santaj.
consecintele sunt alea care nu depind de parinte (ex. daca bagi mana in priza, o sa te curentezi)
oricum daca ii zici cum am sugerat eu, cred ca dilema asta consecinta vs amenintare dispare, ca nu e nici una nici alta, este doar autoritatea ta de parinte care impune o limita.
atat timp cat o impui cu blandete, nu vad care e problema.
Mulțumesc Robo! Are sens ce spui
Cata liniste ne aduc in casa articolele tale, Ioana! Multumesc!
Cred ca scenariile descrise in articol alternează,ca aia e suntem oameni…nu poti fi tot un zâmbet si un chef de joacă tot timpul dar poti incerca sa fii cat mai des.copilul meu reactioneaza prompt daca ma simte nervoasa,suparata,obosita asa ca ma repliez imediat
O să îmi aduc aminte mereu de vorbele din articolul tău, îmi vor reveni în minte de fiecare dată când îmi vine să stau departe de copilul meu pentru că nu sunt eu bine. Cred că asta este lecția majoră pe care ți-o oferă privilegiul de a fi mamă. Îți arată că trebuie să îți depășești nemulțumirile, fricile, supărările, durerile, bolile și să fii bine acum, în prezent, indiferent de cum te simți. Te învață să te bucuri de clipa prezentă. E reconfortant să îți dai seama că nu mai contezi doar tu, universul nu se învârte în jurul tău. Viața altcuiva depinde de tine, și asta este cumva și eliberator și înspăimântător.