ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
În clasa a II-a… În clasa a II-a aveam 8 ani… Încerc sa îmi amintesc cum eram în clasa a II-a, dar e greu. Întâi pentru că trecut mult timp de-atunci, memoria îmi joaca feste. Și apoi pentru că totul e blocat de întâmplarea aceea…
Oare ce preocupări are un copil în clasa a II-a? Cum o sa fie copilul meu atunci? Cum sunt copiii de azi la 8-9 ani? Cum eram noi, copiii de atunci?
Știu ca eram o fetiță mică și slăbuță și destul de timidă. Și îmi plăcea să învăţ și eram cea mai bună din clasă. Eram destul de retrasă, nu neapărat din alegerea mea, ci pentru că „aşa sunt copiii cuminţi”. Altfel, imi amintesc vag cum ne jucam in pauze… Jocuri de rol, după diverse desene animate sau „Tara, Tară vrem ostaşi”…
Locuiam la țară și în fiecare zi mergeam pe jos în jur de o oră până la școală – două ore dus-întors. Școala era la marginea satului, într-o zona în care nu erau case. Erau câmpuri lungi și goale și, undeva în apropiere, era un deal mic pe care trona Biserica. Dar nu erau case și rar vedeai oameni. Cu două excepții.
Fix lângă școală era o casa părăsită unde, la un moment dat, chiar am reușit să intrăm și ne speriam unii pe alții cu faptul că sunt fantome acolo. Și puțin mai departe, la 5-10 minute de mers, era o casa locuită de femeia de serviciu și de soțul ei. O casa ascunsă într-o vale, din care se vedea doar acoperișul. Ei erau singura prezenţă în afară de noi, copiii, doi învăţători şi o educatoare. Ea, femeia de serviciu făcea curat, iar pe el mi-l amintesc cum tăia lemne pentru foc.
Nu îmi amintesc dacă era toamnă sau primăvară atunci, dar știu că plouase mult și fusese frig, iar părinții ne dăduseră haine multe și groase. Dar până să plecam de la școală în ziua aceea, ploaia s-a oprit și soarele dogoritor ardea tare. Sau poate nu atât de tare, dar îmi amintesc foarte intens sentimentul de căldură insuportabilă, de sufocare. Abia mergeam cu toții și abia ne duceam ghiozdanele şi hainele de pe noi mult, prea multe și grele şi groase.
Nu știu cât mersesem deja atunci când mi-am amintit că îmi uitasem umbrela la școală. Nu voi face o radiografie a familiei mele sau a altor familii asemenea, sau mai rele. Nu aş mai termina articolul niciodată. Pot sa spun însă clar că faptul că îmi uitasem umbrela nu era bine. Nu era bine deloc, deși nu vorbim neapărat despre violență fizică.
Astfel ca m-am întors. La școală nu mai era nimeni. Plecaseră cu toții și soluția era să merg la femeia de serviciu acasă si să o rog să meargă cu mine să îmi recuperez umbrela.
Am mers repede ca să nu întârzii prea mult. Îmi amintesc liniștea stranie când am ajuns la poartă, parcă prevestea ceva rău. Sau poate sentimentul ăsta a venit apoi…
Nu erau sonerii sau alte modalități moderne de a contacta un om. Când ajungeai în dreptul unei case trebuia sa strigi. Tare. Nu îmi amintesc cum o chema pe femeia de serviciu, dar știu că îmi era greu să ii strig numele tare. V-am spus că eram foarte timidă. Și foarte respectuasă și ceea ce se cheamă “ bine-crescută” în prea multe familii.
Mi-a răspuns el, soţul ei… Nu a ieşit din curte. M-a intrebat ce vreau şi m-a chemat înăuntru. Nu ştiu dacă mi-a spus sau nu înainte că ea nu e acasa, dar a insistat că trebuie să caute cheia şi să intru. Îmi amintesc doar frânturi din conversaţie şi mai degrabă senzaţii. Sentimentul că nu vroiam să intru, că ceva îmi spunea că nu-i ok să intru. Dar era mult prea important să recuperez umbrela. Nenorocita de umbrelă. Ca şi cum nu ar fi urmat o altă zi… Dar daca ploua în ziua următoare? Şi am intrat în curte…
Nu ştiu cum am ajuns in casă. Oricum, odată intrată în curte soarta deja îmi era pecetluită. Îmi amintesc o cameră mobilată bătrâneşte, cu covoare pe pereți și cuverturi țesute. Bunica avea aşa în camerele ei – noi trecusem la lucruri mai „moderne” – şi mereu era un miros închis, sufocant acolo. Ca aici…
Îmi amintesc macatul de pe pat, care era din lână, dar nu pot descrie camera cu totul, e prea multă ceață în mintea mea de adult. Mi-a spus să mă așez și n-am vrut și atunci m-a pus pe pat așa, cu forța, și a început sa mă atingă și să încerce sa îmi desfacă pantalonii. Am luptat. Vai cât am luptat. Dar era atât de greu şi de cald.
Îmi repeta întruna că nu îmi face nimic, că vrea doar „sa mă pupe la păsărică”. Să stau cuminte. Iar eu am continuat să lupt. I-am spus că sunt bolnavă – mi se sugerase asta mereu pentru că eram mai firavă şi nu reuşeam să particip cu succes la treburile de la ţară – că nu mai pot, că îmi e rău. L-am implorat să mă lase. Mi-a spus că şi lui îi e rău. Şi el e bolnav.
Nu îmi amintesc faţa lui. Nu ştiu ce vârstă avea. Dar pentru mine era bătrân. Imi amintesc pielea zbârcită de pe faţă. Mi-l amintesc înalt şi slab, duhnind greu, un miros greu, înnecăcios.
Nu am mai putut să lupt. I-am zis să mă lase că ma dezbrac singură. Nu mai suportam să mă ţină, simţeam că mă sufoc şi nu pot respira. Vroiam să mă lase, Vroiam să plec. Naivă, dar mai degrabă prostuţă…
Mă văd cum stăteam pe margine patului, pe macatul de lână, și cum mi-am desfăcut încet, tremurând, pantalonii negri pe câte i-am tras puțin ín jos. Ochii îmi fixau triunghiul acela alb, curat încă, care se formează când când o fata stă cu picioarele perfect apropiate, strânse chiar. Eu nu știam nimic… mie până la vârsta aceea nu îmi spusese nimeni nimic. Credeam ca acolo vrea sa mă pupe şi asteptam tremurând, rugându-mă să se termine totul repede şi să plec acasă repede. Şi oricât de absurd ar părea, nici nu cred că auzisem cuvântul vagin până atunci. Şi nu ştiam că săruturile se fac şi cu limba. Nu că asta ar fi schimbat cu ceva ce avea să urmeze. Era deja prea târziu…
Și s-a năpustit ca un animal spre mine și mi-a tras pantalonii în jos și apoi mi-a ridicat picioarele în sus cu o mana și cu o mana mă pipăia și cu gura lui scârboasă mă lingea şi limba lui intra în mine iar şi iar… Eram total îmbrăcată în partea de sus. Aveam și ghiozdanul în spate. Eram încălţată și pantalonii erau trasi pana jos la glezne.
Imaginați-vă un monstru libidinos deasupra unei fetiţe, pângărindu-i trupul. Pentru că asta și din păcate mult mai rău decât atât e realitatea multor copiii. Poate se întâmpla chiar acum, când scriu eu sau când citiți voi. Chiar acum se poate ca un copil sa fie abuzat. Sa țipe, să se zbată, să implore, sau poate doar să privească printr-o perdea murdara şi să tacă sau să plângă în tăcere. Căci si-a dat deja seama că strigatul nu îi va fi auzit, iar monstrul de deasupra lui e mult, mult prea puternic.
Nu îmi amintesc mare lucru din ce a urmat. Doar perdeaua murdara și veche pe care mi-am fixat ochii cât a durat totul. Nu a făcut mai mult de atât. Nu m-a penetrat.
Nu știu dacă m-am îmbrăcat singură. Probabil ca da. Nu ími amintesc exact cuvintele lui de apoi. Știu ca m-a ținut însă un timp care mie, atunci, mi s-a părut o eternitate și în care mi-am explicat ca nu mă va lăsa să plec pana nu îi promit ca nu voi spune nimic nimănui. Și i-am promis.
Nu știu dacă m-a amenințat și cu altceva. Nu știu dacă am plâns. Știu însă că a trebuit sa merg lângă el până la școală să luăm umbrela, deși i-am spus că nu mai vreau umbrela. A trebuit să mă las atinsa de el, sa stau lângă el încă multe minute bune care mi s-au părut o viață. Să îl văd mare şî înalt mergând lângă mine, să mă simt mică, mai mică decât eram.
Și apoi, când am dispărut din raza lui vizuală am alergat. Am alergat mult și tare și nu-mi mai era cald. De fapt nu mai simțeam nimic. Parcă totul era rece, străin și gol. Parcă nu mai era nimic. M-am oprit când mi-am văzut colegii, care încă nu ajunseseră acasă. Merseseră încet și se opriseră la magazin. Îmi amintesc că primisem doua bile din metal de la un coleg și le aveam în buzunar. Îmi amintesc mana mea pe bilele reci. Le strângeam puternic şi le loveam una de alta.. Parcă le auzeam clinchetul slab în timp ce vorbeam cu colegii mei, ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat. Parcă mă priveam pe mine de undeva de departe. Căci cea care vorbea cu ei nu mai eram eu. Eu, cea de până atunci, murisem cu câteva minute în urmă şi priveam cu milă la umbra mea de pe pământ.
Și apoi am ajuns pe drumul spre casa și acolo am văzut-o pe ea. Pe mama mea. Salvarea mea. Cea care putea sa rezolve totul, cea care mereu rezolva totul.
Și i-am spus, i-am spus, deşi îi promisesem lui că nu spun. I-am spus. Pentru că era îngerul meu în care aveam încredere. Dar nu s-a întâmplat nimic pentru că… „nu s-a întâmplat nimic”.
Azi, după mai bine de 20 de ani îmi spune că îşi aminteşte că i-am spus că doar a încercat sa mă sărute și atât (eu îmi amintesc altfel). Şi când i-am zis azi că a fost mai mult, mi-a spus că a greşit că a avut încredere in mine! Îmi mai spune că nu avea ce sa facă, că omul ăla era nebun, că nu avea discernământ şi din cauza asta nu puteau să îi facă nimic, că toată lumea i-a spus să tacă… şi asta a făcut A tăcut și nu s-a întâmplat nimic. Și asta mi-a spus azi. Azi, într-o zi din anul 2018. Ea crede azi că nimic nu se putea face atunci.
Aşa că „ nu s-a întâmplat nimic”. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Lui nu i s-a întâmplat nimic, cu excepţia faptului că, cel puţin cât am fost eu acolo nu l-am mai vazut. Dar lemnele erau in continuare sparte…
Și am vorbit despre asta cu alți oameni. Târziu, după ani mulţi… Care mi-au fost alături şi le sunt recunoscătoare. Chestia e că la un moment dat intervine senzația de presiune – sau poate sunt doar sechelele mele… La modul …”da, te înțeleg”.” Vai, e groaznic, nu-mi vine să cred, nenorocitul etc Dar apoi “ get over it” , sau „Bine că nu te-a violat (unde viol = penetrare)”” A fost acum mult timp. A trecut . Revino-ţi. A trecut. E mort…”
Acum a trecut, iar atunci nu s-a întâmplat nimic. E perfect aşa. Viaţa merge mai departe.
Dar adevărul e ca nu trece. Nici nu a trecut şi nici nu o să treacă. Rănile se vindecă, viața merge mai departe, uitarea își spune cuvântul. Dar, la fel ca la toate rănile adânci cicatricile rămân. Și chiar dacă uiți, nu poţi uita de tot. Niciodată. Și chiar dacă nu mai doare, mereu există o urma a durerii pe care nu poți să o îndepărtezi orice ai face. Nu vă imaginați că mă gândesc la asta zilnic, deși în ultimul timp am făcut -o. Au fost totuși perioade în care nu m-am gândit deloc. Ani întregi poate, dar era acolo, în mine, deşi nu conştientiam. Și gândurile au revenit intens, chinuitor, după ce am născut o fată și mi-am dat seama că am probleme mari şi mi-am dat seama că atunci, în clasa a II-a s-a întâmplat ceva. Care e departe de a fi „nimic”.
Un alt adevăr e ca, uneori, mai tare doare atitudinea celor din jur. Necunoscutul, golul, singurătatea. Să simți că din acel moment esti “specială” și singură. Ca nu vei putea trata la fel ca prietenele tale primul sărut, prima iubire, prima noapte de dragoste.
Sau sa uiți pentru că – nu-i așa? – nu s-a întâmplat nimic și sa te arunci intr-o serie de relații disfuncționale și să consideri mereu că ai o problemă tu. Că ești o problemă tu pentru ca altfel, nu s a întâmplat nimic…
Să începi să urăști, fără să îți dai seama de ce, bărbatul pe care îl iubeai, după ce ți -a propus și ați făcut sex oral. Să simți dispreț și dezgust fata de tine și de el, dar fără sa îți dai seama de ce. Să te simți anormală că simți asta, mai ales când prietenele tale îți spun cât de „wow” e sexul oral, dar și cât de minunat e sexul normal. Să înveți repede sa mimezi un orgasm, pentru că ai nevoie să dai măcar impresia că ești o persoana normală. Să trăiești intens un preludiu. Sărutări fierbinți pe pielea ta fragedă și dorința de a fi una cu cel care te sărută. Și apoi când te întinzi pe spate și îl vezi deasupra ta, să te blochezi și să încerci din răsputeri sa simți dorința în continuare și nu repulsie. Şi nu înțelegi de ce, din moment ce nu s-a întâmplat nimic. Și la fiecare noua relație e din ce în ce mai clar că tu ești stricată pe undeva. Atât timp cât te arunci pasională în ea și apoi tot ce vrei e să-l dai jos de pe tine și din tine pe individul care te violează. Pentru ca asta simți. Te simți violată. Dar pentru că nu s-a întâmplat nimic, mimezi orgasmul așa cum ai învățat și apoi zâmbești „fericită” fără sa îl privești în ochi. Și te lași ținută în brațe, deși brațele lui te rănesc . Și apoi mergi mai departe pentru că… nu s-a întâmplat nimic. Și suferi și invariabil, mereu ești singură.
Sau poate inconştient ajungi în cercuri în care abuzul se repetă la modul real, nu doar în mintea ta. Şi nu reuşeşti să întelegi ce e în neregulă cu tine de toţi bărbaţii în vârstă îti propun să te culci cu ei sau încearcă mai mult sau mai puţin agresiv să te convingă să o faci. Şi cât eşti încă apropiată de mama îi povesteşti. Încă mai speri că o să facă ceva. Şi-apoi îti imaginezi tu cum le distrugi viaţa. Răzbunarea îti inundă mintea şi sufletul şi nu îti dai seama că de fapt prin ei încerci la nesfârşi şi fără succes să îl pedepseşti pe el. Şi crezi din nou că ceva e în neregulă cu tine. Pentru că niciodata, niciodată nu se întâmplă nimic…
Poate că uneori îți amintești. Poate în nopțile întunecate sau în coșmaruri îi revezi fața, îi auzi vocea. Şi îti este frică. Eşti îngrozită! Poate că te gândești uneori că totuși s-a întâmplat ceva și ai simți nevoia să vorbești cu cineva. Dar cu cine și de ce? Dacă mama, lumina ta, ți-a zis că nu s-a întâmplat nimic…
Și ajungi matură, femeie și abia atunci când ai un copil… o fată… îți dai seama că totuși s-a întâmplat ceva. Că atunci când un bărbat îti priveşte bebeluşa o strângi speriată la piept. Iar daca îndrăzneşte să o atingă (chiar şi bunicul ei), deja începi să tremuri. Că nu reuşeşti să pronunţi cu voce tare numele organelor genitale feminine în varianta populară, că nu ştii ce să-i spui când o să mai crească, dar ştii că trebuie să-i spui ceva
…………………………………………………………………………………………………………………………….
Nu cred că putem rupe răul din rădăcină. Aş vrea să cred că nu vor mai exista vreodată bărbați atrași sexual de copii. Dar nu pot crede asta. Ei nu pot sa fie pur și simplu eradicati de pe pământ și, cu siguranță au și ei povestea lor, durerea lor. O persoana care caută satisfacție sexuală la un copil cu siguranță nu e fericită. Dar nici normală, din punctul meu de vedere şi nici nu ar trebui să aibă dreptul să trăiască printre noi. Locul lor nu e lângă noi, locul lor nu e lângă copii.
Nu cred ca nu vor mai exista abuzuri asupra copiilor. Dar cred ca dacă luptam cu toții ele vor fi mai puține și, mai cred că , atunci când în ciuda luptei noastre abuzul se întâmplă, putem face în așa fel încât vindecarea să se întâmple. Atunci, când rana e proaspătă și nu peste ani când s-a cicatrizat în exterior, dar continuă să supureze înăuntru.
Mai cred ca lupta se poate duce în primul rand prin informare. Exista adulți și copii care nu știu ce-i ăla abuz. Cu tot respectul pentru mama mea (care sper să nu citească vreodată aceste rânduri pentru că ar distruge-o) a fost o ignorantă. Atât. Şi o victimă şi ea şi mă iubea. Şi mă iubeşte… Am zis că nu fac o radiografie a familiei mele. Dar pot să spun doar că nu ştiau nimic. Nu ştiau ce-i ăla abuz. Că abuz poate să fie şi doar încercarea de a săruta un copil, că abuz nu inseamnă neapărat penetrare. Ca faptul că un om e „nebun” nu înseamnă că nu i se poate face nimic şi că e ok să umble liber printre noi şi să facă tot ce doreşte. Ea a fost şi la poliţie atunci şi „a stat poliţistul de vorbă cu el şi l-a speriat”. Ca putem lupta, mai ales în zilele noastre. Ca un copil trebuie învăţat despre ce înseamnă corpul lui, despre sex, despre ce e ok şi ce nu.
Lansez un apel în acest sens. Vorbiți în jurul vostru! Vorbiți cu oameni!
Gândiți-va că, chiar acum, cand cititi, există cel putin un copil care stă în întuneric pentru ca nimeni nu-i aprinde lumina. Pentru că nici măcar nu știe că exista lumină. Un copil căruia îi e frică, care e îngrozit şi care în viaţa de zi cu zi pare un copil normal.
As vrea să îmi recuperez toate amintirile, oricât de dureroase sunt. Să pot ajunge la fetița aceea mica, care plângea în întuneric. Sau poate nu plângea. Poate doar privea în gol sau poate retrăia iar și iar și iar momentul. Frustrarea de a nu putea face nimic.
Nu știu exact ce să îi spun, dar cred că, pentru început nu i-aş spune nimic. Doar aş tine-o în brațe, dacă m-ar lăsa. As tine-o mult si-aş încerca, cu toată ființă mea să îi transmit ca sunt acolo pentru ea. Și ca voi fi mereu. Că nu e singură. Ca e ok sa plângă sau să fie trista sau sa fie furioasă. Ca e frumoasă și curată. Ca viața e nedreaptă și îmi pare rău că a aflat asta atât de devreme. Că ceva rău chiar s-a întâmplat şi e ok să plângă mult mult şi să fie tristă şi confuză. Că nu e vina ei…
Și apoi i-as spune ca viața e și mult mult mai frumoasă. Că intr-o zi o să descopere dragostea și un bărbat frumos și pe dinăuntru și pe dinafară. Pe care o sa îl iubească și căruia o sa i se dăruiască atunci când o să fie ea pregătită și care nu o va forța și nu îi va face rău. Și alături de care e ok să simtă plăcere. Şi dacă o să-i fie greu nu înseamnă că are ea o problemă. Ca sexul face parte din viața noastră și e frumos, dar unii oameni sunt bolnavi și fac rău altora. Că nu toţi bărbaţii sunt ca acel bărbat. Ca rănile se vindecă, dar nu e un termen limita pentru asta…
Vorbiți cu oamenii. Vorbiți cu copiii. Vorbiţi cu copiii despre sex macar şi doar ca să ştie de ce să se apere. Să ştie ce nu e în regulă. Să ştie că vaginul există şi copiii nu sunt aduşi de barză. Sa ştie că nu e ok să intre în casele unor necunoscuţi şi că nimic, dar nimic nu e mai important. Orice obiect material nu are nicio valoare. Câştigaţi-le încrederea. Analizaţi-vă comportamentul şi gândiţi-vă dacă aveţi o relaţie suficient de puternică şi sănătoasă cu copilul vostru. Ar avea copilul vostru curajul să vină la voi sau ar sta şi ar suferi în tăcere? Şi dacă se întâmplă, nu negaţi. Oricât de dureros ar fi admiteţi că s-a întâmplat. Personal nu cred că viaţa se sfârşeşte cu un abuz. Cred în vindecare. Dar că să te vindeci de ceva trebuie în primul rând să admiţi că eşti bolnav. Copilul nu va uita. Niciodată. Iar viaţa chiar poate să se sfârşească cu un abuz când acesta cotinuă sau când copilul nu este crezut/ajutat.
Vorbiţi cu oamenii şi copiii. Unii chiar nu ştiu. Chiar şi în zilele noastre. Informarea e esenţială şi apoi pedeapsa. Sa nu mai lăsăm astfel de oameni (atunci când ştim că există şi ştim cine sunt) lângă copii.
Nu mă semnez. Dar nu pentru ca nu mi asum. De azi am curajul sa spun în fata oricui ca în copilărie am fost un copil agresat sexual. Dar asta nu înseamnă să îmi expun experienţa cu atât de multe detalii în faţa unor oameni necunoscuţi. E mult prea intim ca să vă las să ajungeţi acolo şi sper să respectaţi asta. Plus că nu sunt vindecată de tot. Abia acum am început să fac terapie. La 30 de ani. Dar e bine.
Sursa foto: copil abuzat via Shutterstock.com
Vai… mama.
Nu stiu ce ti-as putea transmite , in afara ca iti doresc sa te vindeci sufleteste si sa reusesti sa ingropi tot, ca sa te poti bucura de viata.
N-am ce altceva sa zic. Vorbele sunt de prisos.
Am citit articolul cu frica, apoi s-a transformat in ura, scarba, durere si tristete. eu sunt foarte empatica, de fel. Si chiar citind asemenea detalii, am simtit o senzatie urata pe piele.
A fost un articol greu de citit, pentru o duminica insorita, dar atat de necesar.
Sper ca astfel de lectura sa deschida ochii multor oameni. Toata lumea are impresia ca abuzurile se petrec doar asa, in situatii speciale si ca copilului lor nu i se poate intampla.
Gresit.
Îmi pare sincer Rau pentru ceea ce t i s a întâmplat….. Ma rog ca bunul Dumnezeu sa fie alături de tine si sa te ajute in a uita, sau a trece peste asta……
Te imbratisez cu toată inima mea!?.
Daca am putea sa ne imbratisam , te- as strange tare in brate! Cat ai tu nevoie!
Iti trimit un gand bun si sper sa iti fie bine!
Te imbratisez. Iti multumesc pentru ca ai scris asta. Sper ca vei fi bine!
Nu stiu cine esti, dar sa stii ca m-am gandit la tine azi mult timp dupa ce am terminat de citit acest text. Iti scriu cu lacrimi siroindu-mi pe obraji, iti scriu cu compasiune si cu ciuda ca nu pot face nimic, si cu furie ca astfel de oameni exista si fac atat de mult rau. Sper sa iti fie bine, te imbratisez si te port in gandurile mele. Am ramas asa cu o durere muta in suflet, imi pare asa de rau.
Multumesc pentru curaj. Cand Ioana mi-a oferit ocazia, la sugestia terapeutei mele, sa scriu un articol marturisire aici despre acelasi subiect, m-a ajutat foarte mult, dar o doamna a comentat ceva ce mi-a ramas destul de adanc intiparit in suflet: de ce sa scriem despre asta? De ce sa vorbim despre asa ceva? Ei bine, trebuie sa vorbim! Trebuie sa deschidem usi! Oamenii trebuie sa inteleaga ca abuzurile astea se intampla. Mult! Oriunde. Pana si in familiile bogate sau intelectuale. Peste tot.
Din pacate pentru noi, eu chiar stiu prea bine despre ce vorbesti. Iti trimit o imbratisare si daca vrei sa vorbim, vreodata, despre orice, raspunde-mi aici si te voi contacta.
P.s. Mult spor cu terapia! Ceva care functioneaza destul de bine este EDMR, poate o sa te ajute. Mult curaj si am mare incredere ca o reusim sa ne vindecam, cumva, si sa ajutam!
…mda.. Cunosc sentimentul din pacate…Nu mai poate fi numita viata ceea ce e dupa…(((
Multumesc autoarei pentru curajul de a-si spune povestea si Ioanei pentru ca l-a publicat.
Poate sunt multi care, dezgustati de astfel de povesti ar prefera sa citeasca ceva mai „soft” si mai despre IUBIRE materna si Divina.
Cand aratam cat rau face un „nimic” castigam putere sa spunem STOP celor care trateaza un copil sau o femeie ca pe un obiect.
Meritam sa existam, sa simtim si sa functionam ca OAMENI chiar daca la un moment dat am fost obiecte in mana unor ne-oameni.
Nu e vina noastra ca am trait asta.
Mare curaj ai ca poți povesti altora așa ceva. Sper sa te ajute și sa te simți eliberată cumva, intr-o oarecare măsura . Felicitări pentru curaj. Îmi permit însă și eu o părere , nu neaparat fata de povestea ta fata de care nu am nici un drept sa spun ceva ci in general fata de victimele unui abuz de orice fel: nu tăceți din gura, strigați cât puteți de tare și răspicat ce vi s-a întâmplat tuturor celor ce vor sa va asculte și in primul rând parintilor. Și apoi la politie …Monștrii se hrănesc cu frica noastră
Ai scris foarte frumos…cat poate fi de numita “frumoasa” o poveste de groaza…Prin cuvintele tale am trait visceral aproape tot ce ti s-a intamplat. A fost groaznic si imi pare rau! Sper din tot sufletul sa reusesti sa vindeci fetita si femeia din tine…cred ca deja ai inceput sa o faci. Chiar vorbeam acum cateva zile cu verisoara mea si amandoua am trecut “la mustata” prin momente (diferite) in care am fost ft aproape sa fim abuzate de straini. Am reusit sa fugim si nu am povestit nici unui adult…nici nu am realizat gravitatea lucrurilor, cred. Dar oare cate fetite nu au reusit sa scape? Mi se pare groaznic. Iar legat de mama ta, probabil acum a inteles mai bine greseala ei, cand i-ai spus cat te-a afectat, dar in vremurile alea nu stiu cate mame ar fi facut “valuri”. Atunci erau invatate sa nu iasa in evidenta, iar frica de rusine, scandal, “ce-or sa zica vecinii” erau la mare putere. Oricat de buni au fost poate sufleteste, generatia parintilor nostri a fost spalata pe creier si tinuta sub papuc si ar fi trebuit sa fii o persoana cu adevarat curajoasa ca sa iei masuri pe vremea aceea, dupa un eveniment de genul asta cu copilul tau. Majoritatea l-ar fi bagat sub pres.
Imi amintesc cand le-am spus parintilor prin clasa a 5-a ca am un coleg ciudat care ma urmareste in fiecare zi acasa si mi-e frica de el, mi-au zis: sigur nu ai facut/zis tu ceva/sigur nu ai provocat tu asta?! Atat puteau ei pe vremea aia…Abia acum inteleg lucrurile mai bine, cand le explicam ce am simtit noi atunci. Si din cauza lucrurilor astora o sa putem noi sa ne intelegem copiii mai bine. Tu o sa poti sa fii mai atenta cu fiica ta si ea o sa te ajute sa te vindeci!
Te imbratisez cu drag!
Nu pot sa spun decat ca imi pare enorm de rau pentru ce ai trait. Sper sa existe terapia minune sa iti stearga toate amintirile urate. Doamne ajuta!
Imi pare sincer rau pentru ce ai patit. Te imbratisez si sper sa reușești sa treci peste asta, atat cat se poate.
Toti părinții trebuie sa le spuna copiilor despre acest pericol ingrozitor si sa le spuna cum sa reactioneze in caz ca vreun pedofil incearca sa ii abordeze.
M-a intristat foarte tare povestea ta, nu stiu cum as putea sa inteleg prin ce treci tu..
Am crescut intr-o familie traditională,normalá,fara probleme.Educatie sexuală 0,0 barat,nimic.Cu mare greutate mama ne-a spus ce e menstruaţia atât de vag si de jenată si crispată că abia asteptam sa tacă,nicidecum să o intreb ceva.Ai mei au fost dintotdeauna ultimii la care sa apelez cand am avut o problema intimă.De fapt,nici ultimii.N-au fost deloc.Nici nu mi-a trecut prin cap sa le spun ceva:prima dată,pilule,control ginecologic,avort provocat,avort spontan,probleme in relatie.Daca as fi fost abuzată sigur intra in enumerarea de mai sus.N-am fost abuzată,am avut noroc.
Soacra mea nu numeste organele genitale.Ii spune lui fiu-miu :”Acolo e ruşinea.”
Fii-mea l-a intrebat pe tata ce e pedofil,că a vazut la stiri.”Un om rău care vrea sa ii lovească pe copii.”
Toata simpatia pt tine, nu am putut citi integral.
Dragilor, un abuz e o anomalie grava, prin natura lui, imprevizibil, rapid si violent. Nu stiu cum se poate apara un copil nevinovat de un dement sau de o dementa, de un moment dintr asta de cosmar, la modul cel mai serios acum.
Sistemic, se poate si trebuie sa se lucreze mult pe tema asta. Individual, nu mi e clar ce sa faci ca parinte: sa l paralizez cu scenarii sumbre, despre ce rea si nebuna poate fi lumea in care traim?! Campaniile astea sunt pt PARINTI, nu pt copii. Pt adulti, sa fie atenti, prezenti in viata copiilor lor, stiti f bine conceptele, se scrie zilnic de ele, nu le mai reiau.
Sunt de acord cu ideea de educatie sexuala potrivita varstei, cu ideea de a avea grija de corpul tau, cu ideea ca corpul tau e doar al tau, de a discuta subiectul asta la modul lejer, asa cum ai grija sa ii spui sa nu vorbeasca/plece cu strainii. Mai departe insa, ochii mari si Doamne feri! Copiii au dreptul, in lumea asta dementa, sa creada in frumos.
Mi s a parut un mesaj dur, chiar dur. Nu cred in educarea de genul asta, dar daca tie ti a facut bine povestind aici, e ok.
Si eu am trait o trauma similara (oarecum), in gradinita, cu un coleg (nu adult, deci poate nu e la fel de grav).
Eu i-am spus pentru prima oara mamei mele acum 2 zile despre asta (dupa mai bine de 25 de ani). Ea a fost aproape amuzata, si e de aceeasi parere „no lasa, bine ca nu s-a intamplat nimic”
…aveam 13 ani…intr-o seara vecinul nostru,de la acelasi etaj cu noi a venit la tata,au batut toata noaptea,de dimineata mama a plecat impreuna cu fratele meu,iar tata dormea..Eu ma pregateam sa plec la scoala,suna telefonul,era vecinul..
„Buna Maria,sunt eu,(sincer nu imi amintesc numele),vrei sa vi pana la mine sa imi povestesti ce am facut cu tatal tau aseara,nu imi amintesc!”
Eu:” nu va suparat,dar eu dormeam si nu stiu ce a-ti facut cu tata!”
Stiu ca tremuram,desi nu il vedeam,doar ii auzeam vocea bolnava intrebandu-ma:
„Dar…tie ti-a venit ciclul?
Ai sarutat vreun baiat pana acum?
Esti singura acasa?
Dar piatra la san ti-a dat? ”
Sicer nu mai stiu ce si daca i-am raspuns…
Mi-a spus sa nu spun nimic parintilor,Imi amintesc,ca nu m-a amenintat! Stiu doar ca am inchis telefonul ,iar el continua sa sune…l-am scos din priza…
M-am intors de la sc si le-am povestit parintilor..
Nu s-au dus la el…nu i-au spus nimic,mama m-a sfatuit sa ma feresc de el,sa nu urc cu el in lift,l-au poreclit „pedofilul”…
Mult timp m-am ferit de partea masculina,nu de frica ci de scarba…am fost de multe ori urmarita prin spatele blocurilor de barbati care ieseau din ghienele de gunoi masturbandu-se…de cate ori suna telefonul si raspundeam eu omul facea ca la linii erotice,cand raspundeau ai mei sau frate-meu inchidea…pot spune ca nu s-a intamplat nimic…desi…de atunci…eu eram o alta fetita…dar da,..am fost oarecum mai norocoasa ,nu am fost atinsa fizic,dar psihic ma teroriza!! Parintii mei nu au facut nimic…nu ii judec..probabil ca au considerat ca nu s-a intamplat nimic…
Te pup si te imbratisez cu mult drag!
După ce am.citit…m am gândit toată ziua la tine. M am vazut pe mine, copil alergând pe drumul de la scoala către casa. M am gândit că nu mi s a intamplat niciodata nimic si ca nu as fi stiut cum sa reacționez. Ai fost puternică atunci si esti puternică și acum. Sper din toata inima sa te simti mai bine, sa închizi capitolul asta din viata ta si sa Mergi înainte.
Ai grija de tine, draga mea.
Sunt sentimente ce nu pot fi descrise in cuvinte.am trait si eu un episod oarecum asemanator.desi au trecut peste 20 de ani de atunci,memoria este inca vie.refuz sa vad filmuletul acela cu pedofilul din lift,imi provoaca durere.la fel ca si la tine,tare greu mi_a fost sa expluc creierului meu ca ceea ce imi facea iubitul meu era ceva placut,nu ceva demn de frica pe care o traiam….
Luna aceasta am realizat ca desi anii trec amintirile sunt cat se poate de vii.imi amintesc fata lui la petfectie….sper sa fi murit…
Terapia ajuta ,poate reusesti sa- ti vindeci sufletul ranit!Multa bafta!
Stiu prin ce treci , îți împărtășesc durerea 🙁 același lucru l-am pățit si eu in urma cu 22 ani si din păcate cu o rudă . Nu am avut curaj să spun nimic nimănui , doar soțului pentru că plângeam de fiecare dată când făceam sex . Timpul a trecut , el E încă în viață , îl văd vorbim ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Încă doare ….Nu pot scrie prea mult , am un nod în gât de fiecare dată când îmi amintesc.Mi-a fost greu si sa scriu aceasta experienta 🙁
Poate ar trebui sa te gandesti la terapie, daca doresti. E groaznic sa plătești asa ceva, nu stiu daca poti sa te descuri singura.
Si sa vorbesti in continuare cu el e oribil, o sa retraiesti constant abuzul, evita-l sau confrunta-l!
Îți simt nodul din gât. Simt și frica aceea care paralizează și toată durerea.
Îmi poți scrie dacă vrei, sau dacă vrei iti scriu eu. Și dacă nu, măcar sa știi ca sunt aici și cel puțin o persoana (deși sunt sigura ca suntem mult mai multi) este alături de tine. Oricând. Oricum și vorbesc foarte serios.
Ai făcut doi pași uriași, spunandu-i soțului și spunandu-ne nouă.
Și iti promit ca putem face ceva, ca se poate sa fie mai bine, ca se poate sa te eliberezi de el! El nu are putere reală asupra ta! A avut în acel moment, dar nu mai are. Trebuie doar sa crezi! O sa te vindeci!
furie simt, crancena !!! sunt dura cu astfel de jeguri umane , eu în locul mamei tale as fi simtit nevoia sa i-o tai . de tot. Atat pt acea scarba. Iar pe tine, fata draga, te-as fi tinut în brate ore în sir … și as fi plans cu tine .de parere de rau ca nu am fost lana tine atunci, de ciuda , de furie ! și, neaparat as fi zis ca tu , copil drag, nu ai nici o vina, ca acela e un ticalos scarbos și ca nu toti oamenii sunt asa… ca bunatatea e în multi oameni , sa nu te sperii, am sa te apar de acum incolo, iarta-ma ca nu am fost langa tine…iarta-ma, as fi zis.
Violatorilor si pedofililor ar trebui sa le fie taiata pe viu.De ce castrare chimica,din moment ce violul e pe viu si fara anestezie? Marinela,la fel ca tine,si eu simt furie crancena,mai ales cand aud la stiri despre drepturile „detinutilor”,si nu ale puscariasilor,si despre crearea de conditii umane in inchisori.Pe ce fel de lume traim?
Multumesc pentru curaj. Nu am avut puterea sa citesc tot, iarta-ma, iarta-ma, stiu ca meriți să fii ascultată, dar nu am putut duce. Ai fost o fetiță puternica, ai fost mai puternică decât parintii tai, ai supravietuit, rănile din inima ta nu te-au facut un om rau. As vrea sa te pot salva, sa fiu un super erou si sa dau timpul înapoi. Si sa iti dau copilăria înapoi. Nu stiu cum e mesajul pe care ti-l da psihoterapeut, dar eu as merge la poliție, i-as face o plangere (probabil e prescrise infracțiunea, nu ma pricep deloc, dar s-ar putea sa curgă prescripție de la majoratul tau) ideea e ca as vrea o confruntare, l-aș hartui, numai legal, evident, l-aș da in judecata civil. I-as lua si ultima clipă de liniste. E un om periculos(Nu e bătrân deloc) si daca mergi la poliție, poate salvezi pe o alta fetita. Ai fost o fetiță puternica, acum esti o femeie:da-i foc nemernicului.
Iti multumesc pentru cuvinte si incurajari. Sunt sigura ca fiecare dintre cei care ati citit sau comentat, contribuiti la salvarea mea si nu numai.
Cat despre îndemnul de a îi da foc…asta fac, cu mijloacele pe care le am acum. El e mort si ingropat, dar trăiește în continuare prin ceilalți ca el, care au făcut aceste fapte și încă trăiesc liberi, printre noi, prin cei care fac în continuare asta… Și de asta cred eu ca e nevoie sa deschidem ochii și sa vedem, sa reacționăm, cu totii. De asta am facut un efort urias sa scriu asa cum am scris, fara sa ascund „detalii” care sunt dure, dar conteaza. A spus cineva foarte bine „monștrii se hrănesc cu frica noastră „. As adăuga și cu rușinea noastră. Dar cred ca îi putem învinge! Eu refuz sa mai cred în monștrii.
Am citit cu siroaie de lacrimi, m-am regasit intr-o experienta similara:( ai descris f bine exact ce simt eu, Iti multumesc din siflet pentru impartasire, pe langa informare eu am gasit si vindecare in ce ai scris.Te imbratisez strans. Fetita aceea pe care o cauti este foarte curajoasa, frumoasa si pura. Nu multi copii ar fi povestiti pe atunci mamelor/oricui o astfel de intamplare..
nu demult am zis ca intr-o zi as vrea sa infiintez un ong sau asociatie (nu ma pricep deloc) care fix cu asta sa se ocupe: informare si consiliere, dar in primul rand informare. Ma gandisem chiar la spoturi tv si radio in genul celor cu zaharul sau, mai nou, cu bullying (la ytsy bitsy am auzit). Daca cineva face deja asta sau este dornic, as vrea sa ajut. Cu cat vorbim mai mult despre acest subiect si il scoatem de sub pres, cu atat mai bine.
Si eu vreau mult sa fac asta, ca victima, o asociatie, un ong, orice. Nu stiu cum sa incep si daca mai e cineva interesat, nici nu locuiesc in Romania. Ar vrea cineva sa facem ceva? Daca da, pot sa fac un e-mail special pentru asta si sa discutam acolo idei.
Și eu vreau sa facem ceva. Sa ajutam.Nici eu nu știu exact de unde sa pornim, desi am unele idei. Sunt deschisa la comunicare si la propunerea Cristianei și cred ca împreună avem șanse sa găsim o cale.
Și dacă ne „aude” cineva care știe mai multe poate ne și ajuta. Chiar zilele trecute am dat search pe google și speram sa găsesc ceva în sensul ăsta și nu am găsit mare lucru. Ceea ce înseamnă ca e nevoie ca cineva sa facă ceva.
Va mulțumesc și pentru tot ce ați scris. Înseamnă mult!
Am creat adresa de e-mail ajutorimpreuna@gmail.com Daca cineva doreste sa ne organizam cumva, sa vorbim, sa incepem de undeva, astept un e-mail acolo si pornim discutia.
Curaj tuturor!
Eu te-as ruga sa nu o condamni prea rau pe mama ta. Poate a incercat sa bagatelizeze ca sa nu te doara prea tare, sa consideri ca a fost ceva banal. S-a dus si la politie fara sa stii tu atunci (daca iti spunea, te speriai), deci ceva a facut. Am citit multe astfel de relatari in ultimul timp, din toata lumea, si trauma multora e amplificata de faptul ca parintii ii acuza (tu de ce te-ai dus acolo/de ce l-ai lasat) sau ca pur si simplu cred ca e o minciuna.
Foarte bun articolul pe tema aceasta. Imi pare rau pentru victima, dar sunt mandra de ea ca a reusit sa ajunga la ideile pe care le are in prezent despre subiect. Cat de nenorocita poate fi viata asta uneori…
Prea multe opțiuni nu ai, mă refer la relația cu mama ta. Ori o ierți total ori ai o discuție cu cărțile pe masă. Până la urmă rana e a ta, orice te ajută să o dizolvi e de incercat.
Ce ți s-a întâmplat îmi aduce aminte de o poveste a lui Durrenmatt, ceva îngrozitor, pe care am citit-o la o vârstă nepotrivită.
Același gol lipicios, fără formă, fără chip il simt in interior când citesc mărturisirea ta.
Și uite așa ajungem la monstrul din Poliția Rutieră ce agresa sexual copii, desigur protejat de alți monștri, colegii lui, ca să nu uitam in ce țară traim.
Un pas înapoi dacă se poate: majoritatea agresiunilor, de natură sexuală dar nu numai – se petrec într-un cadru familiar – acasă, pe la rude, prin vecini, foarte rar provocate de necunoscuți. Problema nu este izolată doar la câteva familii cu probleme ci este destul de generalizată; nici măcar nu este contemporană cu noi ci s-ar putea să existe practic din totdeauna.
Din nefericire, ideea în sine – că problema este generalizată la nivelul societăți și transcende linii culturale, frontiere, situații materiale etc – e contemporană cu noi. Părinții, bunicii și restul de strămoși au crezut onest că e vorba doar de „niște depravați”, de cazuri izolate; doar că aceștia erau peste tot, prin toate clasele sociale – iar uneori poziția socială în sine le dădea mai mult „vânt în pânze” – vedeți cazurile cu vedete tv, preoți, politicieni, polițiști pedofili etc.
Sigmund Freud, la începutul secolului 20, a fost cel mai aproape de a putea trage o astfel de concluzie: întreaga lui muncă în zona psihanalizei s-a bazat pe interviuri sistematice cu oameni din elita vieneză (și nu numai). Interviurile cu băieți și fete tinere au relevat sistematic diverse forme de abuz, însă Freud, cu mentalul de atunci, a concluzionat că e vorba doar de imaginație, vise și poate de „pasiuni bolnave”. În loc să tragă concluzia că elita vieneză – și societatea în general – avea o problemă pe nume incest, a preferat să teoretizeze pe teme inspirate din cultura Greciei antice (teoria Oedipiană etc). Din păcate asta a blocat modul de gândire din sfera psihanalizei pentru următorii 70-80 de ani, iar trezirea este dureroasă.
Va mulțumesc tuturor și la fiecare în parte (de aici și de pe facebook).
Fiecare cuvant al vostru inseamnă enorm.
Am început sa tremur efectiv atunci când mi-am văzut articolul publicat și reacțiile voastre la citirea lui.
În măsura în care o sa pot as vrea sa răspund punctual, măcar la o parte din mesaje. Simt ca trebuie sa fac asta, desi nu îmi e ușor. Pentru ca scopul meu, atunci când am scris asta, nu a fost doar sa mă vindec eu si acum, cand citesc comentarii, imi dau seama si mai mult de asta. Am nevoie sa fac mai mult și mă bucur enorm ca nu sunt singura care simte asta.
Și dacă măcar și o singura persoana o sa fie ajutată prin asta tot e un lucru foarte mare.
Va mulțumesc încă o dată tuturor.
Celor care ați ematizat cu mine și m-ati înțeles și m-ati îmbrățișat virtual. Am simțit îmbrățișările și cuvintele voastre, să stiti.
Celor care ati avut curaj sa împărtășiti experiența voastra aici. Stiu cat de greu e. E un pas important pentru fiecare, în care conștientizăm și facem ceva, creștem și începem sa ne vindecam.
Celor care ați gasit puterea sa cititi, integral sau nu.
Celor care au dat share…
Dar, vreau sa le mulțumesc și celor care au citit și urla în tăcere înăuntrul lor și simt ca nu au acum puterea sa facă mai mult. Așa am fost eu, când am citit, probabil, articolul Cristianei. Am urlat fără ca strigatul meu sa fie auzit de vreo ființă omenească. Am vrut tare sa strig „și eu!” dar nu am putut atunci, nu am avut curaj atunci.
Și acum sunt aici,în fața voastră, și las un comentariu la un articol scris de mine despre mine. Și va spun ca o sa fie bine și o sa vina un moment în care veți putea sa va recunoașteți durerea și sa va vindecați.
Eu simt ca renasc acum. Bucățică cu bucățică și n-am nici cea mai vaga idee cum o sa fie intr-un final, dar știu ca o sa fie bine. Deja e mult mai bine.
Empatizez cu tine, căci și eu am trecut prin asta.
Și atitudinea asta a unora care ne sugerează că nu mai are rost să vorbim despre asta, că a trecut atât de mult timp, că omul fie a murit, fie are familie, este una extrem de nocivă. Până la urmă dacă s-a întâmplat cu 15-20 de ani de urmă, de ce nu s-ar întâmpla și astăzi? Lumea e câteodată de-o ignoranță de neînțeles.
Și eu am vrut să scriu public despre asta, dar m-am gândit la cât ar suferi ai mei, mai ales mama. Scrisul face parte din vindecare și acesta este un pas important. Să scrii despre o traumă, să recitești, să conștientizezi altfel viața ta din copilărie și până astăzi.
Ești o supraviețuitoare, o femeie puternică și sunt convinsă că fiica ta va avea o prietenă și-o confidentă și va fi informată.
Te-mbrățișez strâns
Si eu am fost abuzata sexual in copilarie.Aceasta trauma mi-a marcat toata adolescenta si o parte din viata adulta.Mult timp stima mea de sine a fost zero,iar din aceasta cauza
relatiile mele ulterioare au fost un fiasco. Ce poti sa faci cand esti abuzata timp de mai bine de doi ani.Cand nu exista niciun fel de comunicare cu parintii, traind singura cu trauma si cosmarurile mele .Ajunsesem sa cred ca eu eram de vina si o si meritam.Chiar daca au trecut aproape 30 de ani, inca au ramas rani. M -am gandit sa merg la un psiholog,dar mi-a fost rusine.Trebuie sa vorbim despre acest gunoi care se ascunde sub Pres de prea mult timp.Multe asemenea drame se intampla chiar acum ,mai ales in satele din Romania.M-am regasit intr-u totul in trauma ta.Daca ne vom putea organiza, poate ar fi mai putine victime in viitor. Discutati cu copii vostri despre sexualitate ,boli etc.Eu nu stiam absolut nimic, sexul era un subiect tabu in casa noastra.
Te rog fa-ti curaj sa mergi la psiholog, nu exista rusine, asta e meseria sa si sunt sigura ca te va putea ajuta. Curaj!
Revin si cu un comentariu separat. Am creat o adresa de e-mail: ajutorimpreuna@gmail.com in scopul de a ne uni, comunica si schimba cumva ceva. Alta metoda nu mi-a trecut prin cap acum.
Trauma nu e vina nimanui. Vindecarea traumei depinde insa de victima. In engleza victima care a depasit o trauma se numeste „survivor” – supravietuitor. Sunt doua tipuri de traume – tulburarea de stres post-traumatica PTSD si cea complexa – C-PTSD, urmarea abuzurilor repetate. Vindecarea vine prin efortul personal de a depasi momentul, desi nu a fost vina victimei.
Nu cred ca acest articol ar trebui sa vorbeasca despre cat de bine e sa faci sex oral. Un om care a trecut printr-o astfel de trauma se gandeste la perversiuni ca la ceva normal si sanatos. Vorbesc strict de boli cu transmitere sexuala, nu mai vorbesc de alte aspecte religioase, de igiena.
Complacerea si compatimirea nu vor rezolva nimic. Vindecarea vine cand cauti ajutor la un specialist, oamenii de pe net nu iti vor oferi nimic din ceea ce cauti – poate doar revolta, indignare, compatimire. Insa nu vindecare.
Parte a procesului de vindecare este și faptul de a găsi sau de a da sens întâmplărilor traumatizante. Din acest punct de vedere, un articol și automat „oamenii de pe net” pot contribui la vindecare. Când la un astfel de articol apar comentarii care conțin cuvântul „multumesc ” aceste comentarii sunt departe de fi compatimitoare (nu ca ar fi ceva rău și compatimirea ) și atunci începe sa se simtă sensul.
Personal, dacă nu beneficiam mai întâi de ajutor specializat nu as fi avut curajul sa scriu un astfel de articol.
Apoi, articolul vorbește și despre sex pentru ca e un articol despre agresiune sexuală, și vorbește și despre sex oral, subiectul fiind relevant în cazul de față.
A spune ca persoanele agresate ” se gandesc la perversiuni ca la ceva normal si sanatos ” mi se pare cel puțin nedrept fata de acestea. Mai ales ca o buna parte din victimele agresiunii sexuale nu au niciun fel de relatii tocmai pentru ca au o perceptie gresita asupra acestora si simt frica, repulsie, rusine… Acum sa îi facem și perverși pe cei care au fost agresati, probabil ca fix asta le mai lipsește…
Conform acestei opinii și a percepției ca sexul oral e perversiune, în acea prima parte din viața mea, dupa abuz, când sexul oral îmi provoca repulsie și respingătoare mi se păreau și persoanele care își doreau/practicau asta gândeam de fapt foarte sănătos, nu?
Și acum( după ce am înțeles multe lucruri și am beneficiat si de ajutor specializat) când in sfarsit cred si eu ca sexul, de orice fel, intre doi adulți responsabili și conștienți de ceea ce fac este normal și sănătos, înseamnă ca am o problema și trebuie sa caut ajutor? De curiozitate as întrebă unde?
In calitate de specialist, ma ingrozesc cand citesc ce gasiti voi „normal”. Adevarul despre sex este deformat dupa placerile fiecaruia si doar pentru ca unor adulti le place inseamna ca e normal. Mi-as fi dorit sa incurajezi relatiile sanatoase. Din pacate vad ca sexul oral e dorit de victima. Daca gasesc un text in care sexul oral e privit ca o normalitate, imi pare rau ca deviatiile si perversiunile devin ceva firesc. Acum se numesc parafilii. Te invit sa citesti despre definitia perversiunilor si articole de psihologie inainte de a considera ca e normal ca sexul oral sa fie prezentat ca un deziderat la adultii normali dpdv psihologic. Nu e din punct de vedere psihologic si medical. Chiar daca exista consimtamantul partenerului, sexul oral e o parafilie, perversiune, deviatie.
Victimele abuzurilor si ale violurilor trebuie sa caute ajutor specializat. Pe net nu va gasi vindecarea dorita si isi va forma o notiune distorsionata asupra sexului.
http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/ce-mai-inseamna-azi-perversitatea-sexuala-2160777
parafiliile sunt lucruri ca pedofilia, exhibitionismul, sadismul, necrofilia, zoofilia.
serios, sexul oral e parafilie mai nou? poate in secolul 18, astazi sigur nu e.
dar daca esti specialista, da-ne si noua, celor care cred ca sexul oral consimtit intre 2 adulti e ceva perfect normal, o sursa ca sa ne luminam si noi.
mi-e frica sa intreb daca nu cumva si unele pozitii sexuale sunt parafilii (alea diferite de misonar) …
apropo, am citit linkul dat de tine si acolo se spune exact ca sexul oral nu e parafilie (?!)
Îmi rezerv dreptul de a ruga eventualele victime ale agresiunilor sexuale sa nu ia de bune astfel de comentarii, cum e cel al Doinei. Exista și oameni care gândesc sau acționează astfel, dintr-un motiv sau altul. Citiți toate celelalte comentarii, ghidati-va după ele. Și da, căutați sprijin în persoanele în care aveți încredere, dar și la persoane specializate. Faceți terapie cu un psihoterapeut, de preferat recomandat. Căutați altul dacă simțiți ca nu va ajuta. Între psihoterapeut și pacient trebuie sa existe o compatibilitate. Cu toții suntem oameni.
Și, mai ales, nu va lăsați afectați de comentarii ca cel de mai sus. Nu sunt pentru voi.
Iar ca răspuns la invitația de mai sus – aceea de a citi articole de psihologie…Mulțumesc, am onorat-o acum mult timp, am inclusiv studii în psihologie, nu m-am rezumat doar la citit…