E atât de greu să fii om mare, când tot ce ai nevoie de cele mai multe ori e să te ia mama în brațe, să te legene puțin, să închizi ochii pe umărul ei și să auzi c-o să fie mai bine…
Dar nu, noi trebuie să fim oameni mari pentru alții. Trebuie să alinăm dureri de ființe mari și mici care au nevoie de noi.
Trebuie să fim responsabile. Să câștigăm salariu (pe cât posibil, mare), să plătim facturi (pe cât posibil, la timp), să nu ne frustrăm că nu avem destul timp pentru noi (deși nu avem), să zâmbim cât mai mult și să plângem cât mai puțin (nu-i frumos să plângi, ia uite, ești urâtă când te boțești așa toată), să fim grațioase, elegante, răbdătoare, să nu ridicăm vocea (deși ne vine uneori, Doamne, ce ne mai vine), să lăsăm de la noi, să fim înțelepte, ușă de biserică (ce-o mai însemna și asta), să ștergem la fund și ochi care plâng, să fim acolo pentru iubit, copii, prieteni și părinți.
Să avem vorbe bune de spus, pentru că dacă avem de rău, trebuie să nu le spunem. Iar dacă nu avem nici bune, nici rele, să căutăm totuși unele bune, pentru că cei din jur au nevoie de ele.
Să planificăm cumpărăturile și frigiderul și mesele, să învârtim în oale și să strângem resturile în caserola la frigider, poate mai mănâncă cineva, e păcat să aruncăm mâncarea la gunoi.
Să ne informăm cu toate, că ce era bun ieri poate azi e rău, și nu e nimeni să facă asta în locul nostru.
Să ne iertăm părinții dacă ne-au greșit, deși nu putem și nu ne vine, dar trebuie, așa se face, așa e frumos, numai așa poți să privești înainte.
Să punem bani deoparte, că nu știi niciodată ce te-așteaptă mâine.
Să postăm pe Instagram și pe Facebook, să știe lumea că suntem încă vii, că suntem bine, puțin ocupate cu toate cele de mai sus, dar vii și bine.
Să explicăm, să ghidăm, să iubim, să alinăm și să îndrumăm cum putem mai bine oamenii mici care-s carne din noi și care de la noi învață prima oară valori, adevăruri, iubirea.
Le facem pe toate astea în fiecare zi, ca niște oameni mari ce suntem, când de fapt, tot ce ne dorim uneori, dacă nu tot timpul, este să fim mici din nou, să nu avem nimic de făcut decât de dormit, de jucat și de râs, să ne cocoțăm cu un icnet în brațe la mami, ea să-și șteargă mâinile de șorțul umed, să ne primească la ea la piept și să ne mângâie părul, în timp ce ne spune șoptit la ureche: ești atât de frumoasă, minunea mea, te iubesc și-o să te iubesc toată viața, orice-ar fi și orice-ai fi.
De asta avem nevoie ca să le putem face pe toate. Măcar din când în când.
Le facem oricum pe toate, n-avem încotro. Dar ce frumos ar fi, dacă nu ne mai poate oferi mama îmbrățișarea asta, să ne-o oferim noi. Una alteia sau fiecare sieși.
sursa foto: îmbrățișare de mamă via Shutterstock.com
Sa citesti acest articol,iar pe fundal sa asculti melodia Deliei”Cine m-a facut om mare”:) O saptamana faina!
E greu sa fii femeie si sotie si mama. La fix pica articolul. Te imbratisez!
Vai, eu nu-mi doresc deloc sa fiu mica. E foarte misto sa fiu mare, e greu, foarte-foarte greu uneori, dar tot n-as mai vrea sa fiu mica – e mult mai fun acum 🙂
In schimb, imi doresc uneori sa fiu din nou studenta, inconjurata de prieteni buni si veseli si sa am tot timpul din lume sa stau si sa rad.
Parafrazând “până la sânge”, articolul acesta a fost “până la lacrimi”. Să ne trăiești, Ioana și încă un milion de articole peste!
Mie imi e bine sa fiu om mare, dar parca as avea nevoie de mai mult timp pentru lenevit, citit, stat de povesti. Chef am. 🙂
Tema “iertării părinților” apare recurent în textele tale, ai preluat-o prin terapie și își are originea în teoriile lui Mark Wolynn despre traumele inter-generaționale (traumele moștenite). Cartea lui (“It didn’t start with you”) e de găsit pe Amazon, pentru cine vrea să o citească. Ce vreau să spun e că undeva între teoria lui și textele tale s-a propagat o inexactitate: el vorbește despre “împăcarea cu părinții din tine”, adică acceptarea întregului bagaj genetic și educațional pentru a putea progresa ca om, nu despre împăcarea cu / sau acceptarea părinților ca persoane.
Thank you for mansplaining. E clar ca tu stii cel mai bine ce simte Ioana. 🙂
Cu un mansplaining suntem toti datori :-))
Dada, m-a ajutat mult! Multumesc! 🙂
Și mai știți când ne băteam cu pumnii în piept că vrem să fim oameni mari?
Pentru că, da, e super să ai pe cap grijile pe care le-ai menționat mai sus și să te străduiești să îmbunătățești calitativ tot ce faci.
Articolele tale sunt texte de suflet pe care le citesc cu drag.
Eu am avut o copilărie foarte fricită, am fost un copil iubit și alintat și tot ce mai vrei, dar nu aș mai vrea să mă întorc acolo.
Adolescența și studenția n-au fost perioade de cine știe ce fericire (deși eram, în continuare iubită de familie, nu aveam griji mari în viață), așa că acolo nu m-aș întoarce nici cât în copilărie.
Perioada de maturitate care la mine consider că a început aproximativ pe când am început să lucrez și să devin un adult (cât de cât) responsabil a fost mult mai fericită decât toate celelalte. Și vorbim de ultimii 10 ani comparativ cu primii 20, în linii mari.
Îmi place să-mi amintesc de copilărie, dar n-aș da viața agitată de azi pe copilărie. Iar să mă întorc în adolescență ar fi de-a dreptul trist.