În autobuz, pe leagănul din parc, sub masă la restaurant, la locul de joacă și la cinema, la ziua lor de naștere, pe vârful muntelui și pe plajă, copiii stau cu ochii în ecrane. De la vârste foarte mici, copiii sunt învățați să adoarmă la ecran, să mănânce cu gura căscată la ecran, să-și petreacă ore întregi în fața realității virtuale, pe care curând o percep fizic drept reală. Și la un moment dat, pac, le facem cunoștință cu jocurile video, iar ei rămân cu gura căscată. Uaaau, atâta culoare, sunet, lumi fascinante, în care eu, copilul, am atâta control? Eu pot să mișc lucruri? Să devin super erou? Să omor oameni? Cred că vreau să fac doar asta toată viața. Și gata. Creăm imediat o dependență care face mult rău trupului, minții și sufletului copilului nostru, dar și vieții lui sociale, dorinței lui de a trăi în lumea reală.
Fiind una dintre activitățile cele mai populare la ecran, jocurile video au efecte serioase, dovedite deja de studii și statistici la nivel internațional. Despre asta scriu azi, despre impactul jocurilor video asupra copiilor noștri. Despre ecrane în general voi scrie un articol separat, bazat pe studii și opinii ale specialiștilor.
Dependența de jocuri video este o boală psihică
Începând cu 2018, Organizația Mondială a Sănătății a inclus dependența de jocurile video pe lista bolilor psihice (sursa: OMS). În multe state există clinici speciale pentru tratarea acestei dependențe, din păcate la noi încă nu am auzit să se facă demersuri în acest sens, deși un număr tot mai mare de părinți își duc copiii la secțiile de psihiatrie ale spitalelor, pentru a primi ajutor urgent.
Cât de mulți copii din România petrec foarte mult timp în jocuri video pe telefon, tabletă, play station sau calculator? Nu există date clare, însă se pare că în fiecare zi ajung la psiholog sau la psihiatru din cauza dependenței de jocurile video doi copii din România (sursa). Mai știm, dintr-un studiu realizat de Unicef în 2013 (și citat de Mediafax aici), că adolescenții români petrec în medie șapte ore pe zi în fața unui ecran. Dacă la școală stau șase ore, iar nouă ore le dorm și mănâncă, rezultă că nu le mai rămân decât două ore pe zi să socializeze, să facă sport, să citească, să trăiască, practic. Mi se pare groaznic de puțin…
Ce spun studiile despre impactul jocurilor video asupra temperamentului copiilor?
Stimuli care bombardează copilul în timpul unui joc video
Efectele negative ale jocurilor video
- provoacă dependență (din cauza sistemului de recompense și a adrenalinei pe care o produc în organism)
- fură din timpul pe care copiii l-ar putea petrece afară, în aer liber, jucându-se fizic alături de alți copii sau luând parte la activități care le-ar da ocazia să cunoască oameni noi și să își extindă cercul de prieteni
- fac ca performanțele școlare ale copiilor să scadă
- îi fac să se lenevească
- îi îndreaptă încet, dar sigur, spre obezitate
- jucătorii care-ajung să nu se mai dezlipească de tabletă sau computer prezintă un risc mai ridicat să facă sindromul de tunel carpian și alte afecțiuni provocate de mișcările repetitive
Oul sau găina?
Din studiile pe care și despre care am citit am înțeles că nu s-a putut stabili o corelație clară între violența din viața reală și cea din lumea virtuală. Altfel spus, lumea academică n-a găsit încă un răspuns la întrebarea „jocurile îi fac violenți pe copii sau cei cu predispoziție spre violență optează pentru jocuri brutale?”. Chiar există specialiști care susțin că, în cazul adulților, jocurile video ajută la reducerea violenței sociale, pentru că ele reduc nevoia omului de a defula în public, au rol cathartic pentru cei care le joacă. Sfatul acestor experți este ca părinții să nu le interzică total copiilor jocurile video, ci să aleagă jocuri cu conținut cât mai puțin violent, să fie cât mai atenți la ele și să nu îi lase pe copii complet nesupravegheați în distracția asta virtuală a lor.
Cât e prea mult?
Dacă vă-ntrebați unde se trage linia și de la cât timp încolo acordat zilnic jocurilor video vorbim de dependență și efecte negative, trebuie să fiu sinceră: n-am găsit un răspuns clar.
Sunt opinii conform cărora trei ore de joc video pe zi trec drept OK în programul unui copil mai măricel. Personal, mi se pare mult prea mult. Dacă tot timpul lui liber e trei ore (și cam atâta e, dacă merge la școală și mai are de făcut și teme), să și le petreacă pe toate stând în fund cu ochii în ecran, cu nivelul de stres maxim în organism, în loc să alerge în parc, să se dea cu bicicleta, să stea de vorbă cu părinții sau prietenii, să citească, mi se pare de-a dreptul neglijență parentală. Eu nu aș accepta așa ceva pentru copiii mei.
În unele cazuri, părinții aleg să interzică total accesul copiilor la astfel de surse de distracție. Alții consideră că o măsură de genul ăsta le-ar izola copiii în cercurile pe care le frecventează și i-ar priva de o sursă de bucurie și de o formă de dezvoltare cognitivă.
Când putem vorbi despre dependență de jocurile video?
Nu există limite clare, enunțate de protocoale internaționale în acest sens, însă OMS sugerează că în cazul în care copilul se desprinde foarte greu de joc, refuză orice alte activități, doarme prost, mănâncă prost, are rezultate mai slabe la școală, devine tot mai puțin sociabil și mai puțin interesat de lumea reală, ar face orice doar să fie lăsat să se joace, cred că e cazul ca părinții să intervină și să reducă dramatic timpul petrecut cu jocurile video, pentru că cele de mai sus sunt semne de dependență (catalogată de anul acesta drept boală psihică ce trebuie tratată urgent).
Concluzii personale
Îmi place să sper că îmi pot ține copiii departe de jocurile video violente, că-și vor găsi prieteni cu care să poate relaționa și socializa și în lipsa acestei activități (pe care eu personal o găsesc nepotrivită și pentru adulți, d-apăi pentru copii, cunosc multe familii distruse de dependența de jocuri a unuia dintre părinți). Sper că vom găsi alternative interesante care să nu le streseze corpul și mintea atât de tare, că vom putea amâna cât mai mult, poate chiar pe termen indefinit, introducerea copiilor noștri în această lume virtuală care poartă în ea multă violență, cruzime și suferință.
Cred că e foarte important e ca părinții să nu piardă controlul asupra lumii virtuale a copiilor și să se informeze cu privire la jocurile de care sunt pasionați. Există un sistem de rating în sprijinul părinților interesați, se numește Entertainment Software Rating Board, iar aici se găsesc informații despre jocuri (conținut, tip de acțiune, vârstă potrivită etc.). În felul acesta, adulții pot lua decizii informate.
Sursa foto: copil jucând joc video via Shutterstock.com
Da cam greu cu jocurile pentru cei mici dar cartile sunt o alternativa daca sunt invatati de mici cu ele.
Off topic: pe cand un nou post cu retete? As vrea sa scrii si despre bugetul tau pentru alimente si cum il imparti astfel incat sa gatim sanatos si practic.
Sunt curioasa daca chiar exista studii cu adevarat elaboate pe aceasta tema. Astfel de studii necesita observarea copiilor pe perioade lungi de timp, ani poate chiar zeci de ani. in plus trebuie facuta pe un numar consierabil de copii pentru a putea izola si atribui cu certitudine anumite fenomene unor cauze sigure.
Buna Ioana, eram convinsa de ce scrii tu pana i-am citit parerea lui Peter Gray si apoi mi-am revizuit un pic convingerile. (una din cartile lui e tradusa in romaneste, e f posibil sa o cunosti). iti las cateva linkuri cu contra-argumente, eu una folosesc mereu strategia asta: cand sunt absolut convinsa de ceva, citesc fix argumentele in contra si apoi ajung la un echilibru.
https://www.psychologytoday.com/blog/freedom-learn/201201/the-many-benefits-kids-playing-video-games
https://www.psychologytoday.com/blog/freedom-learn/201803/sense-and-nonsense-about-video-game-addiction
Parerea mea e ca atunci cand un copil o ia razna cu ecranul, nu are de fapt legatura cu ecranul…ci are legatura cu parintii, cu ambientul afectiv din casa, cu disponibilitatea emotionala a adultilor din viata copilului. Dependenta copilului vorbeste despre relatia pe care o are cu parintii mult mai mult decat despre jocul in sine sau ecran.
Am citit si eu articolele lui Gray si pfff… e putin spus ca nu m-a convins.
However, I’ve never known a parent to limit their kids’ reading time. Why is it any better to limit TV or computer time than to limit book-reading time?
Nu stiu ce sa zic… Cand exista atat de multe studii despre efectele ecranelor, indiferent de cat de performante ar fi ele, asupra ochilor, asupra creierului cu totul.
Am citit mult despre subiect si nu am auzit sa fie dependenta de carte o sursa de probleme. Sa fie nevoie de centre pentru dezintoxicarea de citit, de interventia OMS, nu am auzit de copii care sa fie dusi la psihiatru pentru ca citesc prea mult, si nici de efecte adverse ale cititului nu am auzit. In schimb despre cele are ecranelor, eu cred ca am pus destule in articol.
Si eu cred ca trebuie sa ascultam nevoile copilului si sa le dam control, dar nu cu lucruri despre care stim sigur ca nu le fac bine. Copiii nu au discernamant, daca lasi un copil mic in fata televizorului, va vrea sa stea acolo toata ziua, pentru ca il seduce, il vei lua de acolo urland, pentru ca ii e greu sa se desprinda. Aceea nu mai e libertate, este neglijenta parentala. Ii poti da sa aleaga intre variante sanatoase, care-i fac bine si nu-i fac rau. Ori, in opinia mea, majoritatea jocurilor video nu intra in categoria asta.
E suficient sa te uiti in jur sa vezi ca oamenii nu mai ridica ochii din ecrane nici pe veceu, nici la volan. E asta realitatea? Este. E una buna, vreau sa fie si copilul meu asa? Nu, nu vreau, nu acesta este viitorul, aceasta este o extrema.
Da, tehnologia e importanta, dar nu e mai importanta decat viata. Un copil va invata sa umble la un computer sau o tableta in cateva zile, sunt foarte intuitive, iar ei sunt foarte destepti. Nu e nevoie sa antrenezi un copil cu tehnologia de la varste mici, cand ii face mai mult rau decat bine. Se va adapta imediat atunci cand devine evident ca timpul la ecran ii face mai mult bine decat rau.
Mai zice domnul Grey: I don’t see any obvious reason why pretend murder of animated characters in video games should be any more likely to provoke real murder than, say, reading Shakespeare’s account of Hamlet’s murder of his stepfather. Yet we make kids read Hamlet in school.
Una e sa citesti despre crime, alta e sa fii tu criminalul, cu pistol in mana. Una e cantitatea de detalii dintrun joc video, care te absoarbe si din care faci parte, alta e o carte in care imaginatia celui care citeste conduce, decide. In plus, criminalul in joc, adica tu, castiga. Ai succes pe spatele mortii altora. In carti, in majoritatea cazurilor, cel care ucide este pedepsit, concluzia morala e simpla: nu ucide, nu face rau.
Si tot asa.
Interesant articol, dar extrem.
Exista jocuri concepute special pentru copii, setarile de luminozitate si sonor pot fi reglate, iar faptul ca cel mic se joaca pe tableta 15 minute pe zi n-are cum sa provoace atata tragedie.
Cred in echilibru si in „cate putin din toate” si mai cred ca tehnologia e o parte din viata noastra si ca trebuie sa invatam, de mici, sa o stapanim noi pe ea, si nu invers.
Exista jocuri pe tableta in care copilul poate compune cuvinte, poate face calcule matematice intr-un mod distractiv, isi poate exersa memoria, poate invata notiuni elementare de programare software.
Noi avem Osmo, care e minunat si foarte creativ.
Cat timp exista limite, ca in orice altceva, tehnologia nu-i un lucru rau.
Problema e ca nu cred sa existe multi copii de 12-15 ani interesati de jocurile astea de care zici tu. Astea merg la varste mici, pana afla de jocurile „adevarate”. E si normal, te plictisesti de orice pana la urma. Dar obisnuinta de a juca ramane acolo.
Asa ca mie jocurile astea de care zici tu mi se par jocuri „gateway” ca sa imprumut un termen de la droguri.
Nu vad cum un adolescent obisnuit sa se joace de mic va continua sa joace joculete cu matematica cand colegii lui joaca rpg-uri/fps-uri in care impusca lucruri.
Jocurile video cu violenta nu au aparut asa, din intamplare. Au aparut pentru ca exista o predispozitie a publicului catre ele. Noi ne jucam pac pac cu cornete pt ca nu aveam computere, dar acum jocurile ofera o experienta imersiva atat de atractiva incat iti spun sincer ca si mie mi-e teama sa ma apuc de un joc de asta pt ca stiu ca s-ar putea sa ajung sa stau noptile sa il joc, asa cum faceam in facultate.
Si mai trebuie spus ca nu doar violenta e problema. Poti sa fii dependent si de un joc non-violent.
Si ai ajuns asa rau? Zici ca te jucai noptile in facultate. Ai reusit sa o termini? Era mai bine daca pierdeai noptile in club? Crezi ca daca nu te jucai ai fi stat sa tocesti cursuri? Ai devenit un criminal? Esti un om violent?
pai intrucat nu aveam computerul meu, dupa cum ziceam, toata perioada aia a durat doar vreo sase luni, din fericire.
din pacate insa a fost vorba de ultimul semestru din anul 4 si da, in combinatie cu alti factori, era cat pe ce sa nu-mi dau diploma in anul ala, noroc ca m-a convins proful sa o dau asa cum pot.
de ex. in vacanta de primavara am ramas in Buc special sa-mi scriu diploma la computerul unui coleg de camera care a plecat acasa si in loc sa scriu, 2 saptamani cat a durat vacanta m-am jucat age of empires practic zi si noapte :))
Nu stiu ce va fi la 15 ani, fiul meu are doar aproape 6 deocamdata, dar stiu ca extremele nu-s niciodata bune.
Si da, dupa alea 15, uneori chiar inainte de 15 minute, imi da tableta inapoi si porneste catre alte activitati.
Nu vreau sa intru in vreo disputa aici, fiecare face ce vrea acasa la el si cu copilul lui, mi-am expus parerea, care nu se va schimba dupa un articol plin de extreme.
Ma jucam si eu jocuri video, am calculator in casa de la 8 ani, n-a murit nimeni din asta, nici macar nu m-a prins „microbul”, desi era „la liber”, puteam sa stau la calculator cat vroiam eu. Dar tocmai pentru ca puteam, nu am avut niciodata dispararea aia de sta la PC, nu era fructul interzis.
Din experienta mea de copil si de mama, un fruct interzis va fi intotdeauna tentatia perfecta. Pe cand un lucru usor de obtinut, nu va prezenta niciodata acelasi interes.
Intr-o zi, copilul tau va intra in alt mediu, necontrolat de tine, si nu cred ca poate garanta nimeni alegerile lui. Din nou, doar parerea mea, poate fi fundamental gresita.
Corect, am fost martora la fiul unei colege, plecat primul an la facultate…la doar 40km de casa. Si’a ratat primul semestru pentru ca a devenit dependent de jocuri video. Acasa, accesul la Internet si calculatorul erau controlate de parinti, de cand era copil. Ce faci in cazul asta, cand nu mai esti in „spatele” lui ? Care e solutia?
Cazul 2, omul meu, nu l’am vazut de 10 ani jucand, el care de la 3 ani (daca nu chiar 2!) a avut acces la toate minunile. Cand a plecat la facultate, pur si simplu a gasit activitati mai interesante de facut.
Desigur, cazuri si cazuri, nu exista o regela.
nu stiu care e solutia dar nu vad care ar fi fost avantajul daca in cazul relatat de tine dependendenta de jocuri s-ar fi instalat mult mai devreme, inca de cand era acasa la parinti.
adica, exemplul dat de tine mi se pare ca sustine tocmai ideea articolului, si anume ca jocurile e bine sa fie mai degraba evitate pentru ca produc dependenta, si e cu atat mai rau cu cat sunt introduse mai devreme in viata copilului.
prietenul tau era la facultate si deci avea suficienta minte sa-si dea seama ca ii fac rau, mai ales ca efectele se vedeau imediat: daca nu se opreste, rateaza semestrul.
un copil de 10-12 ani insa nu are nici mintea sa-si dea seama ca ii fac rau si nici aceleasi constrangeri esterioare/ responsabilitati ca un adult, asa ca calea spre dependenta chiar nu are nici o opreliste daca nu intervin parintii.
Robo, poate că nu s-ar fi instalat nicio dependență dacă ar fi avut și acasă, te-ai gândit la asta?
Ar fi fost pur și simplu un hobby ca oricare altul care te ajută să te deconectezi câteva minute pe zi, să evadezi. Unii evadează citind, alții într-o lume virtuală, alții se deconectează frecând podele și geamuri, alții fac puzzle-uri gigantice, alții devorează seriale, alții conduc prin natură etc.
Nu orice copil care se joacă jocuri pe calculator ajunge adult dependent. Aș zice că din câți adulți cunosc eu în prezent care au avut acces la jocuri pe calculator în copilărie, unul singur e oarecum dependent. Toți sunt oameni echilibrați, normali, la casele lor, cu familii, cu (alte) hobby-uri, unii nu se mai joacă deloc, alții ocazional. Tipului ăstuia care pare a fi puțin dependent zic eu că îi lipsește componenta afectivă din viață (e single) și se refugiază în jocuri. Din care rezultă că tot iubirea e secretul – a familiei, mai întâi, și apoi și a unei „jumătăți”.
pe mine ma ingrijoreaza copiii dependenti de jocuri, nu adultii dependenti.
nu vad cum nu s-ar fi instalat acasa daca s-a instalat cand a scapat de controlul parintilor sau cum s-ar fi instalat dupa daca acasa nu s-ar fi instalat.
eu vreau sa-l feresc de dependenta de jocuri in primul rand cand e copil.
dupa copilarie e prea departe ca sa ma gandesc si oricum, fiind adult nici nu-mi propun sa influentez si nici nu vad cum as putea sa o fac.
mai dar eu cred ca aici avem, din nou, o problema cu cuvantul „dependent”.
dependent nu e doar unul care ajunge la rehab.
daca te joci in fiecare zi la computer, eu zic ca esti dependent. e o diferenta daca te joci 1 ora sau 5, dar tot dependenta se cheama atat timp cat e in FIECARE zi.
e ca si la cafea: daca bei cafea in fiecare zi, esti dependent… adica nu stiu, e cineva care se mai auto-pacaleste ca bea cafea pentru ca ii place si are impresia ca ar putea renunta sa mai bea oricand?
Pai asa suntem dependenti de orice – mancat (si daca mananci zilnic cate un mar, daca simti nevoia sa o faci, esti dependent, conform spuselor tale), citit (daca ne place si practicam asta zilnic minim o ora, sa zicem), gimnastica sau alte sporturi (la fel), job (mie una imi place grozav ce fac, nu muncesc doar pentru bani), makeup (in fiecare dimineata eu una ma simt mai bine dupa ce ma fardez) si asa mai departe. Chiar e asa rau in toate astea, really? Intreb si eu. Masura ar trebui sa fie cheia.
Diferenta presupun ca vine din faptul ca fara unele lucruri nu se poate trai (ex. mancare) iar fara altele se poate (ex. cafea).
Dar chiar si asa, exista dependenta nociva si de mancare, si de munca, si de sport.
Evident ca masura e cheia, iar problema e ca eu nu cred ca un copil se poate juca doar 15 minute pe zi la computer/consola. Va creste usor usor timpul petrecut cu jocuri pana va ajunge la ore pe zi si e f posibil sa ajunga sa nu mai faca altceva in timpul lui liber. Poate doar descoperirea sexului sa-l mai opreasca, dar de ex. la japonezi nici macar sexul nu e de interes la tinerii dependenti de jocuri.
si sigur se limiteaza la cele 15 minute? sigur nu cere extra timp peste cele 15 minute? sau dupa 15 minute lasa linistit tableta jos si ia o carte si o rasfoieste? 15 min vor deveni 20, apoi 30, 1 h si tot asa.
Are timp si de ecrane, jocuri etc. Treaba asta este fix ca dulciurile..daca nu ii dai cat e mic, nu o mai manance cand e mare. Ba da, cand e liber si isi poate alege singur isi va lua. Dar de ce sa nu il protejez cat mai pot?
Cu sau fara jocuri de mic la 10-15 ani tot o sa afle de jocurile ‘adevarate’. Si depinzand de copil ar putea fi dependent de jocuri oricum. Toti cei de varsta mea pe care ii stiu( spre 40) si care au fost dependenti de jocuri la un moment dat au crescut fara ecrane si electronice.
Asa cum stiu sipe altii care au crescut fara ecrane, au dat de jocuri la facultate si nu au fost interesati de loc.
Atitudinea de tipul daca il las 15 min nu il mai pot opri ar fi ceva ce eu personal as evita. El stie ca este o limita si se poate opri. Poate nu e de acord dar se poate opri si se opreste. Self-regulation se invata.
Intre timp, unii adolescenti fac milioane de dolari la campionate mondiale de DOTA.
Gamingul e sanatos pentru creier, dezvolta spiritul de competitvitate (Dar si cel de echipa, in acelasi timp), atentia la detalii, inveti sa gandesti strategic, logic si rapid.
Eu ma joc de mica, de la 8 ani. Acum am 25 si inca ma joc pe consola. In acelasi timp am si servici, am viata sociala activa, am casa mea, nu sunt o inadaptata social, violenta sau vreo stresata. Ba din contra, jocurile violente ma ajuta sa ma descarc. Si sotului ii plac jocurile, la fel, suntem amandoi, doi oameni normali.
Mi se pare aiurea dramatizarea asta. Totul pleaca de la parinti si de la atmosfera din casa. Eu aveam voie la calculator doar o anumita perioada de timp (nu mai stiu cat), dar cand ziceau ai mei „Inchide calculatorul”, pai inchideam nene!
Nu exista sa faci TU, ca copilul. Ah! Plange? se crizeaza? Nasol, Bobita.
Eu si acum imi pun alarma, cand ma joc. In weekend, imi pun 3-4 ore. In cursul saptamanii, 30 de minute- o ora.
Fratele meu are 16 ani, tot asa, are job (part time)m are timp si de mers la sala, merge si la liceu si e al treilea pe clasa. Cu toate astea, petrece timp si in fata calculatorului, jucand jocuri video. E un baiat calm, nu te certi cu el, nu are porniri violente, etc. Acum face bani din streaming de jocuri. In schimb, prietenii lui (ma rog, fostii, ca acum si-a facut prieteni din comunitatea de gaming, tot datorita jocurilor), umbla toata ziua pe strada, cu tigarile si berea in mana, provoaca scandaluri, etc.
Copiii care devin violenti si dependenti, din cauza ca sunt influentati de jocurile video, undeva au fost pierduti pe parcurs, de catre parinti, sau au o relatie foarte proasta cu familia, au o viata dificila acasa, poate sunt ignorati, poate nu sunt intelesi. Nu poti sa stii ce e in spatele usilor inchise ale unei familii si ce se intampla acolo.
Normal ca, iti abandonezi copilul in fata unor jocuri video pe care si le cumpara singur, ca pe tine nu te intereseaza, tu doar ii dai bani, ca sa scapi de gura lui (care, apropo, scrie mare si clar pe ele, pentru ce varsta sunt si ce contin). Apoi, cand e prea tarziu, te trezesti si dai vina, evident, pe jocuri.
Hai sa nu mai faca copiii nici sport de contact, box, karate, etc. Ca ii face mai agresivi si lipsiti de empatie in viata reala, ce-i aia sa te bati pentru locul 1?
Personal, datorita jocurilor, sunt o persoana calma, gandesc altfel, ma descarc altfel, imi tin mintea alerta.
Imi spuneti voi mie, ca ghiolbanii din trafic, care te sicaneaza si sunt violenti cu ceilalti participianti, sunt asa din cauza jocurilor video? Sau pentru ca au un IQ de nivelul genunchiului de maimuta si asculta prea mult dani mocanu, care spune ca nu e mare branza, daca mergi la puscarie?.
Cat despre situatia din SUA, ma doare undeva, sincer. Acolo au acces la arme, ca asa e la ei. O arma nu are ce cauta intr-o casa unde exista un copil. Mai ales daca nu securizezi cum trebuie, arma aia.
Cu cat suprimi mai mult manifestarile violente, dintr-un univers digital, sau dintr-un mediu competititv, cu atat mai mult exista sanse ca acel copil/ om matur, sa rabufneasca violent, in viata reala. Plus ca, ce sa ceri de la americani, care le dau voie la copii sa conduca de la 16 ani, pe drumurile publice, pentru ca asa e logic.
Ma rog, asta e doar parerea mea, nu cer sa fie cineva de acord cu ea. Doar ca ma enerveaza atitudinea asta impotriva jocurilor video, cand exista probleme mult mai grave, cum ar fi, faptul ca multi parinti nu se ocupa de proprii copii si asteapta sa vina altii sa ii educe. Si culmea, gamerii, in general, sunt printre cei mai pasnici si mai infoensivi oameni.
Sunt atatea festivaluri, adunari, competitii, pe tema de gaming. Si n-am vazut nicaieri sa se termine cu batai si omoruri intre ei.
Dar la meciurile de fotbal, e traditie, in schimb.
Atat timp cat copilul se joaca intr-un mediu controlat de parinti si parintii stiu exact ce face el acolo, nu o sa se intample nimic cu copilul, nu o sa devina un dependent, nu o sa il manance bau bau si nu o sa se transforme intr-un terorist. Pentru ca n-are cum, pentru ca are si alta viata in afara vietii virtuale.
Exista multe jocuri video si pentru copii mici: Just dance, Super Mario, Farming simulator (ala se joaca si sotul, e practic, o ferma adevarata, unde cresti animale si produci cereale, sau ce se produce la o ferma, te duci cu tractorul, plantezi chestii, etc), FIFA, PES, NBA, Tenis, Dirt rally (e cu curse de masini). Tot ce am enumerat aici sunt jocuri non- violente, cu varsta minima de 3 ani.
ce faci tu este sa aduci „anecdotal evidence”.
gen „stiu pe bunicul cuiva care a fumat toata viata si a trait pana la 100 de ani, deci fumatul nu e nociv”.
valoarea acestui tip de argument este zero, pentru ca tot timpul se poate gasi cel putin un caz care sa arate contrariul.
de exemplu in Korea de Sud exista deja de multi ani centre de reabilitare pentru dependenti, ca exista copii/tineri care se joaca 90 de ore pe saptamana
http://www.businessinsider.com/south-korea-online-gaming-addiction-rehab-centers-2015-3
iar exemplul cu adolescentii care fac milioane de dolari la campionatele de DOTA – serios, asta e argumentul tau?
e ok sa lasam copiii sa se joace cat vor pt ca se pot face bani multi din jocuri? Aia care participa la campionatele de jocuri tot asa ca tine se joaca, cate 2-3 ore in weekend?
e foarte bine ca nu esti dependenta de jocuri si ca te simti bine jucand, dar e irelevant pt discutia de aici.
Este, pentru ca ce am vrut sa subliniez, este ca un copil nu poate deveni dependent, daca traieste intr-o familie care se ocupa de el, il educa cum
trebuie si ii explica care sunt limitele entertainingului. Adica, o familie perfect normala. Nu cred ca am zis nicaieri ca trebuie lasat sa se joace cat vrea. Ba chiar am criticat, ca din cauza ca sunt lasati sa se joace cat vrea, ajung dependenti si asa ajung sa se panicheze toti parintii, ca copiii unora, care nu au fost in stare sa se ocupe de ei, au luat-o pe aratura.
Adica, degeaba esti ingrijorat, ca parinte, ca copiii altora (scuzati cacofonia) devin dependenti de jocuri, daca tu stii ca il educi diferit si ca nu are cum, efectiv, sa stea atatea ore in fata consolei/ calculatorului.
Copiii aia care ajung in centre de reabilitare, ajung pentru ca nu au avut parinti care sa le puna frana. Daca noi, ca adulti, putem deveni dependenti de anumite chestii, ce pretentii sa ai de la un copil, logic ca nu stie sa isi puna singur piciorul in prag.
Si iar revenim la clasicul: echilibrul e cheia, nu interzisul si tinutul deoparte, doar pentru ca altii au ajuns nasol. E bine sa aiba acces la marul interzis, cu masura. Decat deloc, dar asta o stii foarte bine, pentru ca, ma indoiesc ca fix la voi in casa ar putea aparea astfel de dependente.
Cat despre faza cu milioanele din jocuri, decat sa muncesc 12 ore pe zi la patron, mai bine ma joc, daca stiu ca fac macar 100k pe an. Adica, serios, n-as clipi de 2 ori, daca ar fi sa aleg varianta asta :)))).
Eu raman la parerea mea. Inteleg ca exista dependenti, dar nu toti sunt dependenti. Si totul pleaca de acasa. Nu jocul te face dependent, ci lipsa iubirii de acasa, lipsa comunicarii, lipsa relatiei cu parintii, lipsuri care te fac sa te refugiezi in lumea aia virtuala, care iti ofera mai multe decat mediul de acasa. Aici vine diferenta intre a vizita acea lume virtuala, doar pentru o mica distractie si a te refugia cu zilele acolo, ca la o a doua casa.
„Nu jocul te face dependent, ci lipsa iubirii de acasa, lipsa comunicarii […]”
chestia asta e cel putin nedemonstrabila…
cu siguranta aia sunt factori favorizanti, dar tot cu siguranta jocurile au potential sa produca dependenta indiferent de background-ul copilului care le joaca.
uiti ca jocurile sunt special proiectate (engineered) sa provoace dependenta.
scrie si in articol care sunt unele din mecanismele prin care provoaca dependenta si daca spui ca joci, cu siguranta ti s-a intamplat macar de cateva ori sa te joci mai mult decat ti-ai propus sa te joci cand te-ai apucat.
de altfel, tu cred ca esti un caz special, pentru ca eu din ce am trait si din ce am mai vorbit cu colegi/ prieteni jucatori, nu am auzit pe nici unul care sa se joace „doar 30 de minute”.
cand jucam eu jocuri in facultate, sesiunile de jucat tineau zile si nopti intregi.
si acum am colegi pe care ii aud din cand in cand ca s-au jucat pana noaptea tarziu.
norocul meu a fost ca nu am avut computerul meu in adolescenta/facultate, ca altfel probabil jucam si acum.
„Din cand in cand” nu e acelasi lucru cu „ore intregi zi de zi”.
Zau, te panichezi prea tare. Toti mai scapam ca ursul la borcanul cu miere, ca de-aia suntem oameni si avem slabiciuni. Dar de aici la a deveni dependent, de ajungi sa ai nevoie de consiliere, e cale FOARTE lunga.
Am ras de am murit, la faza cu „s-au jucat pana noaptea tarziu”. Mi-am adus aminte de niste glume despre viata de adult, alea, gen: „Born to be wild, dar doar pana la ora 9 seara, ca a doua zi… servici” :)))))).
Si intr-un tort, mai scapi si mananci jumate, sau 2 farfurii de cartofi prajiti, desi ti-ai propus sa iei doar 2 guri, de pofta. Asta nu inseamna ca pana acum nu te-ai abtinut si nu ai mancat cat ti-ai propus, sau ca nu o vei mai face de acum inainte. Sau ca ai devenit obez peste noapte. Si obez, ca sa devii, trebuie sa bagi calorii la greu, zi de zi, cateva luni, fara sa ai control.
Hai, ca nu e dracul chiar atat de negru. Orice produs, destinat entertainmentului, e facut sa creeze dependenta. Si facebook creeaza dependenta, si Cola, si tortul de ciocolata, etc.
In mod normal reusesti sa te abtii, nu e o tragedie daca, ocazional, te joci 6-7 ore. Aia e. In weekend-ul cand a fost vifor afara, am bagat si eu ceva mai mult, ca doar curat in casa aveam, nu aveam nimic de facut pentru servici etc. Ceea ce, in mod normal nu se intampla, ca doar am si alte responsabilitati.
De unde sa ia copilul exemplu, daca parintele nu arata, prin propriul exemplu, ca e in stare sa se abtina? Daca tati se abtine de la jucat, pot si ei. Ca doar esti familiar cu jocurile, culmea, ca TU stii exact cum sta treaba si nu are cum, efectiv, sa devina dependenti. La fel cum, probabil ca stii, cata satisfactie aduce un joc video.
Apropo de stat in casa si jucat. Am o prietena, care e proaspata mamica. Si tot asa, e cu jocurile. Deci fata aia zice mersi ca e in maternal, ca se joaca cat ii pofteste inima :)))). Copilul sta frumos, cu ea. N-are timp sa se plictiseasca in casa. A zis ea o faza funny, cica: „La unele femei, depresia post natala se instaleaza dupa nastere. A mea se instaleaza dupa ce ies din maternal si trebuie sa ma intorc la servici, iar o sa trebuiasca sa ma joc dupa ceas!” :))))).
inca un caz de „anecdotal evidence”- eu.
am inceput sa ma joc din anii 1990, cu supaplex, aladin, tetris, wolfenstein pe un computer antic care mergea cu floppy`uri de 5,2″. faceam nivele de supaplex cu tatal meu si ne distram sa gasim solutii. cu vecina si prietena mea ne jucam pe televizor, avea ea o consola.
in generala-liceu am inceput sa joc quake2, CS dar nu m`au prins FPS`urile si am descoperit placerea RPG`urilor. terminam scoala, temele, apoi bagam Darkstone, NWN, Gothic 1 si 2…superbe jocuri.
cand a devenit netul accesibil si am trecut de pe dial up pe cablu s`a deschis lumea MMORPG`urilor, asta se intampla in 2001-2002. am inceput cu mu online, apoi lineage, apoi am descoperit world of warcraft, pe care il joc si acum, cateva ore pe zi, cat apuc intre loc de munca, copii, treburi casnice si altele.
au fost perioade cand ma jucam 8-12 ore pe zi, au fost perioada cand apucam sa ma joc doar 3-4, dar pentru mine acesta nu e timp pierdut pentru ca imi face placere. nu am devenit violenta si nici nu m`a influentat in vreun fel desi am avut o perioada cand jucam ceea ce noobii numesc „jocuri cu impuscaturi”.
da, e doar cazul meu, dar dracul nu e niciodata atat de negru cum e prezentat. sunt un om normal, doar ca seara si noaptea ma duc cu elful meu in Azeroth si`mi vad de treaba.
M-as apuca si eu de WOW, dar ma gandesc, ca sunt cam batraioara, ca sa mai incep acum :)) Dar am vazut filmul si mi-a placut foarte tare.
Trebuia sa ma apuc pe la vreo 15 ani, cand a aparut, offf. Dar pe atunci eram dependenta de The Sims. Si nu concepeam sa ma joc altceva :)).
Acum n-as sti de unde sa incep, cu WOW.
Raman la jocurile astea de pe consola.
Dada, jocuri cu impuscaturi :)) Si acum aud vorba asta, mai ales de la parinti :))).
Eu sunt mai mult pe partea fantasy: Assasin’s Creed, Castlevania, The Witcher, vreau sa incep sa ma joc Skyrim.
Adevarul e ca, nu iti ajung 24 de ore, sa te joci, la cate jocuri exista. Trebuie sa te limitezi la cateva.
Zau Robo.. eu cred ca faci misto. Oamenii aia care se joaca si acum jocuri toata noaptea din cand in cand sau arareori sunt oameni naspa? Adica sunt criminali? Cunosti tu un om despre care sa spui ca este violent din cauza jocurilor pe calculator, nu din alte cauze? Chiar crezi ca oamenii internati in clinici de recuperare gaming nu ar fi putut fi dependenti de alcool sau droguri? Unii oameni au o predispozitie la dependenta sau cauze psihologice pt ele, nu gamingul este problema la fel cum nici un pahar de vin nu este daunator.
Chiar credeti voi la modul real ca veti obliga copiii sa nu se joace nimic pana la 18ani? Si atunci cred ca abia o sa astepte sa scape de voi, eu cel putin asa am facut din cauza limitelor absurde impuse de părinți. Nu aveam voie in liceu sa ies mai tarziu de 8 seara si ghici ce am facut cand am ajuns la facultate :)) asa o sa ajungeti si voi cu interdictiile de jocuri. Sau si la facultate o sa ii spuneti lui Ivan ca tre sa se culce la 9 si nu are voie in oras sau la calculator?
Este o minciuna in a spune ca jocurile sunt exclusiv rele. Sau studiile alea in care sunt scrise si efectele pozitive ale jocurilor oare de ce nu le ati mentionat?
De ce sa nu recunoaștem ca gamingul este o meserie acum? De ce sa nu mentionam ca echipe mari de fotbal au dezvoltat echipe de esports? Sau de ce sa nu recunoastem ca streamingul este o sursa de venit mai buna ca IT-ul? Este greu de inteles pentru generatia noastra dar trebuie explicate si aceste aspecte.
Eu personal as limina accesul la calculator unui copil dar nu i as interzice sa se joace asa cum sustineti voi. E o diferenta majora intre ce faceti acum la 3-5 ani si ce veti face la 12-15-17. Va reamintesc ca in adolescenta copiii nu o sa fie cooperanti si s-ar putea sa va urasca :))
Nu a zis nimeni ca jocurile video te fac violent, poate nu ati citit cu atentie articolul, ca scrie clar acolo ca nu s-a stabilit nici macar o corelatie, darmite o cauzalitate.
Pe mine ma ingrijoreaza dependenta, ca stiu cum e.
Nici nu cred ca o sa putem sa facem asa incat copiii sa nu se joace deloc, doar speram ca ne-obisnuindu-i de la varste mici cu jocurile, cand o sa fie mai mari o sa se joace cat mai putin.
E distractiv sa te joci si mi-ar placea si mie sa ma joc cu copiii ceva la consola, dar stiu ca sunt sanse mari ca daca aduc consola in casa, aia o sa fie principala forma de petrecere a timpului liber pt copii. Si eu prefer sa ii scot afara, nu sa stea la consola de la 5 ani. Asta-i tot.
Castelvania cu tot ce au facut pe Nintendo, dar si Symphony of the Night pe Playstation… my LOVE <3 😀
Skyrim e dragostea vietii mele :))
georgi, nimeni nu e prea batran sa se apuce de WoW!
filmul a fost superb, am mers pana la Timisoara sa`l vad la IMAX si a fost asa bun incat aproape am uitat sa`mi mananc portia de nachos.
nu trebuie sa te intimideze ca s`a ajuns la 6 expansion`uri pentru ca acum e usor ca jucator nou sa intri in ritm si sa cresti in nivel. faci lvl 110 si de acolo incepe distractia.
Atât de bine scris. Am 35 de ani, sunt jurist la o multinatioanala, căsătorit, tata, joc de prin clasa 9 Silent Hill, Rezident Evil, Call of Duty, etc. Am pus jocurile cele mai sângeroase de pe piata și nu stiu cum necum dar nu am curaj , nu mă lăsa sufletul sa omor o furnica. Evident că specialiștii lupește nu m au luat și pe mine in program.
De cate ori se scrie despre efectele nocive ale televizorului, tabletei, telefonului (implicit despre efectele continutului furnizat), apar reactiile de genul ca ,,se exagereaza”, ,,nu este chiar asa” etc. In cazul asta, intreb: care sunt efectele pozitive? Ce beneficii aduc? (Nu vorbim de informare si comunicare) Care este sensul orelor petrecute in fata televizorului sau cu tableta sau cu telefonul in mana, mai ales cand vorbim despre copii si adolescenti
Cam acelasi cu beneficiul adultilor din facebook, televizor si multe altele! Se distreaza!
Aceleași beneficii pe care le au cărțile,tv, șahul sau alte jocuri de societate . Dezvolta creativitatea , reacția , indemanarea . Iși pot găsi prieteni , pot învăța lucruri despre viața sau lumea în care trăiesc sau se pot relaxa prin escapism.
In pauze, in scoli, copiii stau pe telefoane…parintii sunt multumiti ca ai lor copii au telefon ultimul model, iar vreo 2 copii care nu vor sa stea pe telefon, se alearga prin clasa…multi parinti dau copiiilor lor telefon/tableta pentru ca..sa fim sinceri..un copil cu telefonul in mana…nu-si deranjeaza parintii…
Si eu subscriu la ce s-a zis mai sus: tine cam 90% de parinti – multi ii „scapa” la jocuri nu pentru dezvoltarea personala ci pentru a nu mai fi factor de stres.
Dar stiu si un caz in care fratele mai mare l-a atras pe cel mai mic spre jocuri de stategie, pentru a-l scoate dintr-un anturaj rau.
Nu sunt contra accesului la jocuri (potrivite varstei si temperamentului copilului) dupa varsta de 5-6 ani, dar sa fie limitat si controlat.
Am ajuns sa cred ca lasatul copiilor la tableta/telefon vine mai mult din felul nostru de a fi, din dorinta sau disperarea de a da copilului ceva de facut in permanenta. Cand ramanem in pana de idei, unii dintre noi pun copilului in mana tableta/telefonul.
Recent am facut o vizita in Vest si am observat la hotelul unde eram cazata, ca niciun copil (indiferent de varsta – cel mai mic avea 1 an) nu avea telefon/tableta. In contrast, la ultima iesire la un restaurant din nordul Bucurestiului al meu copil era singurul care nu statea pe telefon/tableta…
Eu sunt trista deoarece copiii mei, crescuti cu vorbe, atentie, natura si carti, la scoala (clasa a II-a si a III-a) sunt izolati, pentru ca nu au telefoane cu ecran.
Pe langa faptul ca nu au neaparat un limbaj comun cu ceilalti (care vorbesc 99% despre jocuri/ecrane) mai sunt si batjocoriti ca nu au telefoane/tablete la ei.
Timpul lor de stat la ecrane (tot ce inseamna ecrane, nu doar jocuri) este de jumatate de ora- o ora in timpul saptamanii si maxim doua ore in week-end, pentru ca se joaca mult si au si tot felul de activitati alese de ei, plus ca se culca cel tarziu la 21:30, pentru ca asa am observat ca functioneaza ei optim.
Eu consider ca e bine ce fac si ne ocupam mult de ei. In orice alt mediu sunt super fericiti si multumiti de viata lor, dar cand ajung la scoala deja se simt complexati si intimidati, nu isi gasesc prieteni pentru ca majoritatea sunt cu telefonul lipit de mana sau vorbesc despre el …
Printre adulti sunt foarte apreciati pentru comportament si gandire dar intre copiii de varsta lor sunt niste inadaptati si nu consider ca ar fi o solutie buna sa-i „adaptez” dar nici nu mi se pare ok sa sufere…
da e o problema serioasa asta cu integrarea, sincer nu stiu care e solutia.
poate o sa se porneasca un trend de „technology free” pana ajung ai mei la varsta aia, ca altfel nu stiu cum o sa procedam.
exista deja trendul de „technology free” de „spend less”, de „no show off” …..doar ca in Romania vor ajunge si vor fi trend cand deja in tarile civilizate asta or sa fie norma 🙂
Foarte bun articolul, multumim!
Vad ca e greu sa ai o parere care sa nu fie situata fix la mijloc. Orice se intampla, rau sa bun, noi trebuie sa acceptam calea de mijloc pt ca asa dicteaza societatea. Sunt constransa sa il las pe copil sa faca ceva ce e nociv pentru varsta lui, doar pt ca fac si ceilalți si el e privit ca un extraterestru daca nu se comporta asemenea.
trebuie sa alegem raul mai putin rău. pentru viitorul lui e mai putin rău sa ii limitez timpul la ecrane, fata de maaarele bine pe care i l-as face punandu-i in mana tableta, ca sa fie in pas cu moda de la școala.
Sunt scoli in care nu e voie cu telefoane, eu i-as muta daca as fi in situatia asta.
AndreeaG,
Am auzit vorbindu-se destul de mult de acest subiect: marginalizarea unor copii pt ca nu sunt in „trend” in ceea ce priveste preocuparile si, mai grav, nivelul de fitosenie al device-lor pe care le poseda. MI se pare foarte trist ca se intampla chestia asta, mai ales la scoala. Vin cu un contra-exemplu de la baiatul meu. Preocuparile lui (in materie de carti/ filme/ jocuri video, you name it) sunt, in mare parte, diferite de preferintele colegilor lui, daca se punea problema marginalizarii, cauza putea fi si ceea ce citeste nu doar jocurile pe care le joaca. Din fericire, nu a fost cazul. In primul rand, ei nu au voie cu device-ri electronice la scoala. Apoi, sunt incurajati ca in pauze sa se joace afara sau, daca vremea nu o permite, pe balcon (unde au amenajat un colt cu carti si jocuri). Ce-i drept, in ultima perioada (dupa 10-11 ani) am obsevat o tendinta mai mare de socializare in functie de preferinte, nu-si mai petrec timpul toti impreuna ci, mai degraba, in grupuri mai mici.
In ceea ce priveste jocurile video (si, in general, accesul la tehnologie) rolul parintilor este foarte important. Consider ca abordarea cea mai potrivita este sa-i indrumam corect pe copii, nu sa incercam sa-i tinem departe de tehnologie. Indrumarea se refera nu doar la scop & continut (in functie de varsta) sau la timpul alocat vs. alte activitati, ci si la aspecte precum securitatea in mediu virtual. Parerea mea (pe baza experientei personale) este ca varsta nu aduce un plus de discernamant, ba dimpotriva, e mai dificil de influentat un comportament/ de intervenit pe masura ce ei cresc (si incep sa aiba, asa cum e firesc, un grad mai mare de independenta). Iar interdictia este, de cele mai multe ori, o sabie cu doua taisuri.
Este adevarat: nu e usor de tinut lucrurile astea in echilibru, insa experienta noastra din ultimii 2-3 ani ani ne-a convins ca merita sa incercam. Baiatul meu (11 ani) e pasionat de informatica. Se documenteaza singur pe teme de genul: cum au evoluat jocurile video (cu detalii pt fiecare versiune, ce a mers/ nu a mers, inclusiv in ceea ce priveste suportul tehnic), cum au evoluat sistemele de operare (si care au fost specificatiile tehnice aparte cu care a venit fiecare dintre ele vs. versiunea precedenta) si cum se pot emula (whatever that means) versiuni vechi pe computerele actuale (stie deja lucruri care pe noi ne depasesc). Face si la scoala, a solicitat si cursuri extra… iar feedback-ul primit de la profesori ne incurajeaza sa-l sustinem in efortul pe care il face, nu a facut pana acum compromisuri in ceea ce priveste responsabilitatile scolare (care ii ocupa din ce in ce mai mult timp).
Fost copil inadaptat aici care se regăsește în descrierea copiilor tăi 🙂 Din clasele primare nu-mi amintesc mare lucru, era începutul anilor 90, nu erau prea multe chestii care să facă diferența. Apoi în generală și liceu au început să apară diverse lucruri dacă facem o paralelă cu ceea ce reprezintă tehnologia în zilele noastre. N-am fost îmbrăcată prea „la modă”, de la cele 2-3 magazine mai răsărite din oraș pentru că mama a considerat că trebuie să am alte priorități la vârsta aia, nu moda. Nu știam cine ce videoclip a scos (deci nu puteam participa la prea multe discuții din pauză) pentru că, nu doar că nu aveam TV în camera mea, dar nici timp la tv-ul familiei nu prea aveam și când aveam sigur nu mergea pe MTV / Atomic, eventual ne uitam toți la un serial/film. Până apărea Bravo/Popcorn să văd și eu noua freză a lui Cutărescu de la nu știu ce formație, subiectul era deja fumat la școală. Nu-i păsa nimănui de dilemele existențiale ale lui Scarlett O’Hara care mă preocupau pe mine (așa, ca exemplu, că citeam și altceva și citeam mult, inclusiv pe ascuns în loc să-mi fac lecțiile). N-am fost prietenă cu fetele populare care ieșeau în oraș după-masa după școală pentru că nu prezentam interes pentru ele, așa că nu știam localuri, cofetării etc (baruri abia începeau să apară). Știam doar restaurantele în care ieșeam cu părinții.
Nu mi-a plăcut la școală, am extrem de puține amintiri fericite de atunci și am rămas cu o singură prietenă adevărată.
Fast forward în prezent. Ce-am înțeles eu ca adult uitându-mă în urmă a fost că rolul școlii este să te învețe chestii, să te ajte să-ți găsești drumul în viață și ca posibilă viitoare mamă cred că mama a procedat destul de bine în condițiile vremii și ale copilului din dotare 😀 N-am fost mereu premiantă, dar am învățat lucruri, am o cultură generală destul de vastă. Faptul că m-a ghidat mult mai mult spre carte decât spre „tendințe” nu m-a făcut vreun geniu, nu sunt vreo personalitate marcantă, nu o să schimb lumea. La fel, colegii mei care știau și de învățat dar și de chestiile la modă n-au ajuns niște pierde-vară, niște oameni fără rost. Toți ne-am găsit rostul într-un fel sau altul. Eu am ajuns să muncesc ce-mi place, am prieteni, am avut și iubiți, am soț, am o viață socială cum n-am visat acum ~20 de ani.
Nu există soluție universal valabilă. Dacă tu simți că faci bine ceea ce faci și te ocupi mult de copil când e cu voi, cu familia, va fi bine. Poate că nu pare chiar acum, poate va mai suferi că nu e cu copiii „cool” din clasă, poate o să mai suferi și tu cu el, dar – judecând din experiența mea – asta ajută la formarea unei personalități puternice, de sine stătătoare raportându-se mereu la sine (și eventual la cei dragi, la familie), nu la ceilalți.
Noi am optat (acum cativa ani) pentru Waldorf, pentru ca am preferat un mediu unde se pune accentul pe cooperare si dezvoltarea fiecaruia vs concurenta (si Montesorri implica niste costuri prohibitive din punctul nostru de vedere), iar acum la o varsta ceva mai mare (6 si 8 ani) constatam ca mediul continua sa fie destul de aliniat cu preferintele noastre .. respectiv desi unii dintre colegi se mai joaca pe computer acasa, totusi toti sunt in primul rand orientati spre jocuri afara, alergat, ascunsa, lucru manual de diverse feluri, desen, etc etc. Altfel spus, genul de presiune spre telefoane si jocuri pe calculator aproape ca nu exista (cel putin, in grupa lor de varsta). E doar o idee desigur..
M-am jucat cand eram mica tot ce se putea pe Nintendo cu prietene cu care faceam Nintendo-sleepovers. Era atat de distractiv ca si acum mai scap la un nostalgia game in weekend. Apoi, din cand in cand si eu mai merg cu elfita prin Azeroth sau mai incerc un League of Legends. Si ma uit la campionatele de League of Legends, unde avem si romani care castiga bine.
Sunt convinsa ca there is such a thing as too much – am avut un prieten in liceu care si-a dat seama ca nu mai face altceva in afara de World of Warcraft asa ca s-a decis sa dea contul la vanzare si sa se apuca de sala :))
Dar all in all, lumea jocurilor mi se pare fascinanta (si am jucat si jocuri violente, dar si jocuri soft). Mi se pare prea mult sa nu se ofere si aceasta bucatica de lume unui copil, cu masura, desigur.
Cred ca sunt doua componente de care sa tinem seama: la ce se uita/ce se joaca copilul si daca este dependent sau intrece masura. Cand copilul se uita la vide-uri educative si nu este dependent nu vad de ce i-ai interzice. Eu personal am preferat ca la lucrurile la care nu exagereaza sa nu pun limite tocmai pentru a nu le da acel sentiment de „interzis de mami”. Cat timp isi pun video-uri pe tv si dupa 2 minute se joaca cu papusa sau masinile si video-ul ruleaza singur, cat timp nu sunt doar cu telefonul il mana (normal, ca de multe ori ii intrebi tu de el si habar n-au unde l-au lasat), nu am probleme, chiar ne uitam impreuna. Si da, fiecare are telefonul lui, decizie luata cu greu la primul copil, dar urma prima tabara. Da, au si jocuri, insa ai mei au ales ei toate jocurile non violente. Le place constructia, le plac masinile, sa aiba grija de animalute etc. Si in fata acestor jocuri primeaza animalutele din casa. De ce as interzice?
Alina: De ce sa nu recunoaștem ca gamingul este o meserie acum? De ce sa nu mentionam ca echipe mari de fotbal au dezvoltat echipe de esports? Sau de ce sa nu recunoastem ca streamingul este o sursa de venit mai buna ca IT-ul? Este greu de inteles pentru generatia noastra dar trebuie explicate si aceste aspecte.
Cu niște ani în urmă, lumea se întreba de ce există prea puține gamerițe. Numărul lor tindea la zero.
Nu era chiar 100% adevărat – exista pasiunea jocurilor și în rândul fetelor. Dar numărul lor nu era prea mare și prea puține din minoritatea pe care o reprezentau ele ar fi vorbit în public despre asta.
Ehhh… era și aici o explicație, cum spuneau Leana și Costel.
Atacatorul de la Munchen de la inceputul articolului s-a inspirat de la Anders Breivik, de asta a ales ziua de 22 iulie. Nu i-as lega comportamentul de jocurile video. Pe majoritatea ne ingrozesc atacurile, din pacate sunt si cativa care le admira sau vor sa le copieze si depaseasca (apropos, stiai ca atacul de la Columbine a inspirat cel putin 17 care au reusit si 36 planuri?).
Nu zic ca jocurile ar fi bune, zic doar ca unii se nasc cu o predispozitie spre asa ceva. De altfel criminali in serie au existat dinaintea jocurilor video.
Cunosc si eu pe cineva de 14 ani dependent. Adica oriunde ar merge oarca nu e el fara laptop si se retrage in alta camera sa stea pe telefon.
La scoala invata foarte bine, dar probabil pentru ca a inteles ca i se permite sa stea pe calculator cat vrea daca are note bune.
Eu cred ca problema e de acasa. El nu are prieteni, nu are curaj, nu e sociabil, plange daca il supara cineva, ii e rusine din orice.
Vrea ca mai departe sa lucreze in domeniul it dar ma gandesc ca domeniul asta nu se ocupa cu jocuri gen minecraft ci cu altceva…
Parintii nu iau masuri pentru ca nu stiu ce sa faca. Probabil de acolo ar trebui facute modificari mari pentru început
Trebuie sa recunosc ca n-am avut rabdare sa citesc tot articolul, dar, acum ca am citit toate comentariile, m-as juca ceva 😉
Ia sa vedem cum facem!
Robo, pari ‘traumatizat’ de experienta din facultate 🙂
La scoala copilului (unde merge de la 4 ani) una dintre ‘activitatile’ pe care si le poate alege dimineata este jocul pe calcutator(ma rog, chestii educative, dar si de indemanare) – asa ca a ‘invatat’ ca la scoala se poate juca pe calculator si nu cere si acasa; bine, el e un pui inocent, nu stie inca ca si acasa sunt jocuri pe calculator 😀
Cum s-a mai observat, problema este legata in primul rand de continut, ce transmite un joc virtual, apoi de timpul petrecut jucandu-se.
Parintii ar trebui sa urmareasca ce jocuri instaleaza, ei sau copiii, pentru ca pe telefon foarte usor se instaleaza aplicatiile, chiar si de cei mici care inca nu stiu sa citeasca.
Mi se pare aberant ca un copil de 5 ani sa ajunga sa joace jocuri cu zombie, cu sunete inspaimantatoare pentru mine ca adult, cu sange, masini care trebuie sa ii loveasca. Iar parintii sa se mire ca al lor copil are cosmaruri.
De altfel, libertatea cu care se introduc de la varste mici anumite teme gen vampiri, fantome, scheleti, mumii, cranii pe mine ma uimeste, regasindu-le partial pe Disney Junior de exemplu.
balauri, zmei, scorpii, ghionoaie, jumate-de-om-calare-pe-jumate-de-iepure-schiop, in schimb, nici o problema ? ca doar basme le citim de cand se nasc
Într-un basm post-modern din anii 1990, a fost odată un golănel de 16 ani. Creatura asta a încercat să convingă doi puști mai mici să întrețină relații sexuale cu el. Fiindcă au refuzat, l-a violat pe unul și l-a îmbrâncit pe celălalt într-un bazin gol de beton. A fost luat de poliție la 2-3 zile după asta, și, fiindcă era epoca Găinilor Cu Pui Vii, atunci au venit și reporterii. Făptașul a pretins că ar fi făcut-o fiindcă așa a văzut într-un film la Antena 1. Film care, de fapt, nici nu exista.
6 luni mai târziu s-a pronunțat sentința. Fiindcă era epoca Găinilor Cu Pui Vii, iarăși au venit reporterii să îl filmeze când era scos din sala de tribunal. Arăta diferit, de parcă îmbătrânise 10 ani în arest. L-a întrebat din nou un reporter ”cum a fost” și el a răspuns pe scurt, în 2-3 fraze. Dintre care una singură are importanță: a inventat povestea cu filmul fiindcă nu a vrut să admită că lui îi plăceau băieții, care, pe deasupra, l-au și refuzat!
Țineți minte epoca 1993-1996?… proverbul american ar fi zis: ”if you can remember the 1960s, you weren’t there”.
”A văzut într-un film”.
”S-a jucat prea mult DOOM”.
”Asculta prea mult rock”.
”Umbla cu sataniștii”.
Erau explicații prin care câștiga simpatia publicului redneck. Se spăla de vină și devenea mai uman. A fost influențat, nu era vina lui, nu a avut el inițiativa, de vină sunt capitaliștii, comuniștii, negrii, rușii, americanii, rockerii, arabii, marțienii.
Cred ca este mai usor sa incerc sa-i explic copilului despre lighioanele din povesti decat despre vampiri si zombie. Cum ar suna explicatiile dumneavoastra pentru ultima categorie de personaje, pe intelesul unui copil de 3-4 ani?
Foarte bun articolul, foarte interesant si foarte util, o revelatie. Multumiri si felicitari!
Un studiu care incearca sa descifreze si sa argumenteze stiintific impactul pe care il au jocurile video de actiune asupra creierului uman… „in doza potrivita, la varsta potrivita”. Personal, nu m-am asteptat la asemenea concluzii
https://www.ted.com/talks/daphne_bavelier_your_brain_on_video_games?language=en
Foarte interesant subiect. Normal, devine interesant cand esti vizat in mod direct.
Nu comentez eu mult pe la postari pentru ca parerile impartite aici (de la comentarii), sunt expuse cu rang de adevar suprem. Eu sunt convinsa ca nu exista o solutie pentru toti, in toate cazurile.
Expun si eu situatia noastra. Am 2 baieti, de 7 si 5 ani. Lesne de inteles ca cel de 5 ani a facut toate la o varsta mult mai mica decat frate-su. Pana cand cel mare avea cam 3 ani, n-a vazut desene. Nu am avut televizor in casa, noi nu stateam la calculator de fata cu ei. Si, cand mergeam in vizite pe la prieteni, care aveau televizor, si daca era si pornit, lui i se rupea total filmul cu ce se intampla in jurul lui. Era hipnotizat, pur si simplu. Nu mai auzea, nu mai vedea nimic altceva decat ce era la tv. Am stat in cumpana multa vreme, daca sa ne luam tv sau nu. Nici acum nu stiu daca a fost o idee buna sau nu, dar am luat pana la urma. Dupa, a inceput epopeea desenelor. Am pendulat intre situatii ok, cand intelegeau ca sa-l oprim (stabileam din timp la cate episoade/cate minute stau in fata la desene- nu se uitau la posturi tv, ci le puneam noi desene, de pe net), cu situatii cand se lasa cu tantrumuri groaznice. Am avut muuulte episoade, cand monitoarele din casa s-au stricat. O data, o vara intreaga, cand exceptand momentele cand isi aduceau aminte, si plangeau ca vor, a fost foarte ok. Nu am de unde sa stiu cum era daca am fi avut tv inca de cand era mic, asa cum mai spuneau alti parinti, ca au avut aproape mereu tv-ul pornit, pe fundal, si ca nu il intersa deloc. Nici nu am de unde sa stiu cum ar fi fost daca nu am fi luat deloc tv.
De mai bine de juma’ de an, de cand si-a facut niste prieteni pe aici, si merge la ei acasa, a descoperit PS-ul. Si a descoperit lumea jocurilor. Noi nu aveam acasa, si a cerut sporadic, sa luam si noi, sa se joace si el. Iar, situatie similara cu tv-ul, am decis sa luam. Sa incercam sa il invatam sa se opreasca singur, sa includa si alte activitati in programul lui zilnic. Pana acum pot spune ca se joaca de 3-4 ori pe saptamana, iar inchiderea PS-ului se intampla cand cu o foarte mare nervozitate dar si cu o foarte mare seninatate, end everything in between, depinde de moment. Frate-su, de 5 ani, e mai ok, la el predomina calmitatea cand ii cerem sa inchida (dar are si el episoade de plans si nemultumire). Jocurile sunt 2 mari si late: unul cu ceva viermi, care tre’ sa se plimbe sa caute puncte, sa sara peste obstacole, habar n-am cum il cheama. Celalalt este Minecraft, despre care m-am inselat putin, ca eu credeam ca este numai de constructie, dar are si momente cand tre sa te lupti, sa iti aperi lucrurile de atacatori. Are momente cand pare mai violent…
Eu cred ca sunt copii foarte diferiti:
– copii dezinteresati de jocuri/desene, care se uita cand si cand, dar pur si simplu nu se simt atrasi (aici se incadreaza comentariile parintilor care spun ca tv/jocurile nu creeaza dependeta, ca euite, eu l-am lasat pe al meu, nu a avut deloc ratie, si nu e deloc dependent. Deci, nu e nevoie de program, cel mai bine sa fie lasati sa decida copii cat si cand).
– copii dezinteresati, dar care pe parcurs devin dependenti din cauza lipsei altor activitati, din cauza ca parintii lucreaza mult, si nu au timp de ei zilnic.
– copii interesati, dar cu care, in functie de temperament, poti sa colaborezi ok, cand parintii aloca timp, si se implica in cautarea de alte activitati
– copii foarte interesati, cu care e greu sa te intelegi in legatura cu inchiderea tehnologiei. Cei care sunt predispusi sa devina dependenti de jocuri/telefon/mai tarziu, substante interzise. La acestia, tind sa cred ca ajung oricum acolo; cauzele pot fi multiple.
Astfel, comentariile celor care spun ca ei s-au jucat de cand erau mici, dar nu sunt dependenti, sunt adulti responsabili, merg la lucru, deci jocurile NU creeaza dependenta, este numai generalizarea propriei experiente. Cazurile opuse, care spun ca au facut tot ce au putut si-nca ceva in plus, si tot nu pot lua copilul din fata ecranului, deci jocurile/tehnologia SIGUR creeaza dependenta, e iar generalizere. In tot spectrul asta, de la o extrema la alta, o sa gasesti mereu pareri fix opuse, cu dovada personala, cu argumente practice, ca uite, daca la mine se poate, atunci sigur se poate la toti.Daca lu’ X-lescu i-a facut rau, sigur e demonul in persoana. Daca baiatul meu se joaca din an in pasti, si are la dispozitie toate jocurile, atunci asta e solutia pentru dependenta, sa fie lasati liberi, ca la un moment dat sigur se satura si se opresc.
Stau si ma intreb, daca se poate primi ajutor personalizat, parintii sa fie ghidati sa caute solutia care li se potriveste lor, solutie care sa fie accesibila. Suport in analizarea copilului si gasirea metodei potrivite. Un lucru nu poate fi ignorat: tehnologia clar ne afecteaza viata. Si trebuie cautate metodele care ni se potrivesc. Gandind obiectiv, cazul nostru e undeva in zona statului prea mult in fata monitorului, si da, ma „mananca” lucrul asta.
Nici acum nu stiu daca am facut bine sau nu, sa luam tv si ps. Am oscilat intre lasat cat vor ei, in speranta ca au o perioada dar dupa se plictisesc, si scos din priza saptamani la rand. Acum stiu ca noua nu ni se potriveste nici una si alta. Daca jocul la ps a intervenit recent, si suntem cat de cat ok, tot cu tv-ul are nervii cei mai multi. Si normal ca ma simt cumva vinovata, cand citesc studii cu cat rau face statul in fata monitorului zilnic. Ce as fi putut face si nu am facut? De ce imi las copii expusi la ceva ce le face rau? Dar daca cineva imi poate explica cum sa il reduc sau sa scot de tot, fara sa il frustrez, eu sunt deschisa. Cum sa ii spun sa nu se joace, si cum sa ii interzic sa mearga la prietenii lui? Fac o paralela, cu bomboanele, si toate sucurile, si dulciuri, unde luam atlasuri pt copii, si le explicam ca bomboanele nu fac bine, ba din contra, fac rau. La un moment dat l-am vazut ca a vrut ceva bomboane, le manca, si ma intreba ingrijorat daca o sa se imbolnaveasca si daca mergem la spital. Atunci am realizat ca nu e o idee chiar buna sa spunem ca mananca lucruri care ii pot imbolnavi. Intervine efectul Placebo, si „rezolva” gandurile negative ce poate nu ar cauza chimicalele mancate. Si am inceput sa ma axez pe scos in evidenta lucrurile sanatoase care le mananca. Asa si cu tehnologia, incerc sa ii atrag cat pot de mult spre activitati mai sanatoase. Nu pe explicatul copiilor, efectelor negative ale tehnologiei. Dar e greu, pentru ca ma solicita zilnic. Daca vreau sa nu se joace/uite la tv, atunci trebuie sa fac eu ceva impreuna cu ei. Lucru care il facem (si eu si sotul), dar sunt zile cand sunt atat de obosita, ca nu am deloc putere de activitati cu ei (si da, ma invinovatez in momentele cand nu am chef sa ma joc cu ei. Cred ca sunt cea mai inconsistenta persoana care o cunosc – si ma inteleg pe mine, dar si imi vine sa ma iau la palme ca ma simt mama cea mai rea, cand ii las in fata tv-ului, ca nu am putere sa ma joc cu ei). Si daca nu sunt si eu acolo, numa’ cu ta-su nu prea vor, ma solicita si pe mine. Si atunci au momente sa ajung sa stea mai mult in fata ecranului.
(am recitit rapid, nu mai am timp sa rescriu din pacate. e posibil sa nu fi fost prea coerenta, ca aveam o groaza de idei in cap care am vrut sa le expun aici. sper sa se inteleaga totusi ideea mesajului.)
Prea multa tragedie , prea multa exagerare … n au voie sa manance , n au voie afara prea mult , n au voie in fata ecranelor , daca ne am lua dupa voi , am face ….. nimic …