Articolul de mai jos, parte dintr-un capitol din cartea Copiii știu cel mai bine, de Deborah Solomon, este o pledoarie pentru încrederea în copil că va face tot ce are de făcut în ritmul lui. Nu este nevoie să îl rostogoliți prin pat, să-l proptiți în fund între perne, să îl țineți cu brațele atârnate de ale voastre ca să meargă. De fapt, îi faceți chiar rău ajutându-l în felul acesta.
Copiii nu se abțin din a progresa. Dacă încă nu se rostogolesc, dacă încă nu stau singuri în fund e pentru că mintea și corpul lor nu sunt încă pregătite să ajungă, să stea sau să revină din poziția cu pricina. Au nevoie să exerseze întâi de zeci, de sute sau chiar de mii de ori mișcări intermediare, care le pregătesc corpul și mintea pentru următorul pas major. Înainte de a sta în fund, de exemplu, copiii au nevoie să învețe cum să ajungă singuri în poziția aceea și cum să iasă din ea, iar dacă voi îi grăbiți și-i puneți în fund înainte ca ei să poată să se așeze singuri așa, puneți presiune pe coloana lor, riscați lovituri și panică pentru copil, căci el nu știe ce să facă în această poziție pentru care corpul lui nu e pregătit. La fel și cu mersul ținut de mâinile părintelui: nu-i oferiți mâna. Va găsi singur soluții de a se deplasa, când e pregătit.
Aveți răbdare. Aveți încredere în copil. Nu e concurs, să știți, deși uneori părințeala asta e foarte competitivă… Și nici nu sunteți un părinte rău dacă nu-l rostogoliți voi, dimpotrivă, așa construiți o relație bazată pe respect și ascultare, având încredere în celălalt (copilul, în acest caz) că va face tot ce trebuie să facă, în ritmul lui.
Iar dacă aveți motive să credeți că există probleme de dezvoltare. fuga cu el la medic!
Iată ma jos fragmentul din carte care cred eu că vă va ajuta mult să înțelegeți cele de mai sus și să aveți încredere în copilul vostru.
„Kiara a început să meargă de‑a buşilea?“
„Ce vârstă are Lily? Chiar aşa, şi încă nu merge în picioare?“
Se acordă multă atenţie bifării de către copii a unor etape de dezvoltare precum rostogolirea, mersul de‑a buşilea, statul în şezut, ridicatul şi mersul în picioare. Uneori părinţii încep să‑şi facă griji că, până la o anumită vârstă, copiii lor nu le‑au atins încă. Dar, înainte ca un copil să fie capabil să stea în şezut, în picioare sau să meargă, trebuie să‑şi dea seama cum să‑şi găsească echilibrul în fiecare poziţie succesivă care îl va pregăti pentru atingerea următoarei etape de dezvoltare majore.
Copiii îşi vor ţine capul drept, se vor întoarce pe burtă, se vor târî şi vor merge în picioare când vor fi pregătiţi. Mişcarea le face plăcere şi ei învaţă să se mişte fără ajutorul sau instrucţiunile adulţilor.
Înainte de a se rostogoli intenţionat pe burtă, va exersa balansându‑se pe o parte. Înainte de a putea să stea în şezut sau în picioare, trebuie mai întâi să înveţe să‑şi ţină echilibrul ridicându‑şi o parte tot mai mare a corpului până când este capabil să îşi susţină greutatea în poziţie verticală. Un părinte poate avea nevoie de mult antrenament pentru a învăţa să se relaxeze şi să aprecieze ceea ce face copilul, în loc să se îngrijoreze pentru o etapă de dezvoltare pe care nu a atins‑o încă. Magda Gerber întreba: „De ce este atât de greu de acceptat importanţa pregătirii? Copiii care se dezvoltă normal fac ce pot; nu se abţin din a evolua. Părinţii care aşteaptă de la copiii lor să performeze la un nivel pe care nu l‑au atins încă provoacă eşecul şi dezamăgirea atât pentru copii, cât şi pentru ei. Nu‑şi dau seama oamenii cât de mult îi afectează pe copiii mici faptul că lucrurile pe care le pot face nu sunt apreciate, dar cele pe care nu le pot face sunt aşteptate?“
Copiii se nasc cu ştiinţa de a se mişca; nu au nevoie să fie învăţaţi. Se mişcă şi dau din picioare în uter şi continuă să se mişte imediat ce se nasc. Mişcarea este atât de instinctivă încât, dacă un nou‑născut este aşezat pe pântecele mamei sale, se va târî singur înspre sân. Dezvoltarea abilităţilor motorii fine (muşchii mâinilor şi degetelor) şi grosiere (grupele mari de muşchi ai gâtului, trunchiului, braţelor şi picioarelor) se produce în mod natural. Copiii îşi vor ţine capul drept, se vor întoarce pe burtă, se vor târî şi vor merge în picioare când vor fi pregătiţi. Mişcarea le face plăcere şi ei învaţă să se mişte fără ajutorul sau instrucţiunile adulţilor.
Mulţi părinţi cred că trebuie să facă antrenament cu copiii sau să‑i înveţe cum să coboare de‑a buşilea pe trepte ori să meargă în picioare. De multe ori am văzut cum un copil începea să coboare cu capul înainte, iar un adult venea şi îl întorcea, ca să coboare cu picioarele înainte. Am urmărit‑o pe o prietenă repetând la nesfârşit această direcţionare şi de fiecare dată copilul continua să coboare cu faţa. Să cobori cu capul înainte este absolut logic. Copilul poate să vadă încotro merge!
Când un copil este sprijinit ca să stea în şezut, de exemplu, este lipsit de oportunitatea de a‑şi exersa aptitudinile esenţiale care îl vor pregăti pentru următorul pas în dezvoltarea motricităţii grosiere. Ordinea dezvoltării sale este întreruptă. Ba chiar poate rata părţi importante ale procesului, care i‑ar deprinde muşchii trunchiului să lucreze împreună cu uşurinţă. Într‑o poziţie sprijinită, gâtul, trunchiul şi şoldurile lui vor fi sub presiune.
Imaginaţi‑vă că vă urcaţi pe bicicletă să faceţi o plimbare şi un prieten vă spune: „Nu, nu! Nu aşa se merge pe bicicletă. Trebuie să faci aşa“. L‑aţi crede nebun. La fel simte şi copilul. Abţineţi‑vă să‑i daţi instrucţiuni, lăsaţi‑l să descopere cum să se mişte şi delectaţi‑vă privindu‑l cum exersează fiecare poziţie nouă. S‑ar putea să remarcaţi că, atunci când copilul încearcă pentru prima oară o mişcare – mersul în picioare, de exemplu –, va acorda toată atenţia echilibrului şi fiecărui pas făcut. Când stăpâneşte bine o mişcare, îi va spori complexitatea mânuind un obiect în timp ce se mişcă. Va ţine în mână un obiect, iar odată ce poate face asta cu uşurinţă, s‑ar putea să apuce două obiecte şi, în cele din urmă, să le lovească unul de altul sau să le fluture în timp ce păşeşte.
Sunt multe lucruri de observat, nu doar dacă un copil se mişcă sau nu. Dacă îl urmăriţi atent, veţi vedea cum se mişcă şi ce face când se află într‑o anumită poziţie. Este în largul lui când face primii paşi de încercare? Îşi ţine respiraţia sau scoate limba de concentrare ca să‑şi găsească echilibrul înainte de a‑şi muta greutatea de pe un picior pe altul? La ce se concentrează când se mişcă? Se uită la obiectul din mână, la dumneavoastră sau la altceva din cameră? Copilul are nevoie de mult antrenament pentru a progresa de la statul pe spate la acei primi paşi. Observând îndeaproape, veţi putea să apreciaţi practica şi progresele pe care le face. Nu este ceva simplu, ca întrebarea „Stă în şezut, se ridică în picioare sau merge?“, pentru că un copil face mult mai mult decât atât.
CUM ÎNVAȚĂ COPIII SĂ SE MIȘTE
În timp ce copilul se mişcă, creierul lui primeşte feedback de la muşchi şi încheieturi, iar sistemul său nervos în curs de dezvoltare primeşte informaţii importante despre cum funcţionează corpul său ca să se mişte armonios. Când copilul este aşezat pe spate şi i se permite să se mişte în mod natural, el se va mişca instinctiv în moduri care îl pregătesc pentru următorul stadiu al procesului de dezvoltare. Rostogolirea sau statul pe burtă cu capul ridicat îi vor întări coloana vertebrală şi muşchii centrali de care va avea nevoie la un moment dat pentru a sta în şezut într‑o poziţie confortabilă şi încrezătoare.
Magda susţinea că un copil nu trebuie pus niciodată într‑o poziţie în care nu poate ajunge de unul singur.
Când un copil este sprijinit ca să stea în şezut, de exemplu, este lipsit de oportunitatea de a‑şi exersa aptitudinile esenţiale care îl vor pregăti pentru următorul pas în dezvoltarea motricităţii grosiere. Ordinea dezvoltării sale este întreruptă. Ba chiar poate rata părţi importante ale procesului, care i‑ar deprinde muşchii trunchiului să lucreze împreună cu uşurinţă. Într‑o poziţie sprijinită, gâtul, trunchiul şi şoldurile lui vor fi sub presiune. Capul s‑ar putea să i se bălăngăne pentru că nu reuşeşte să‑l ţină drept, afectându‑i astfel echilibrul şi vederea. E posibil să‑şi ţină respiraţia. Dar impactul emoţional? Copilul nu se va putea relaxa dacă simte cum forţa gravitaţiei îl trage în jos când nu este capabil să‑şi ţină singur echilibrul. Va trebui să se bazeze pe un sprijin sau pe părinte ca să‑l ţină drept. Dar dacă întoarceţi privirea şi el cade? Și, chiar dacă sunteţi vigilent, tot se va speria când începe să‑şi piardă echilibrul, chiar dacă îl prindeţi să nu cadă. Dacă vede o jucărie interesantă în apropiere, nu poate ajunge la ea fără să se răstoarne.
Mulţi părinţi spun: „Dar copilului meu îi place să fie sprijinit ca să stea în şezut şi să vadă ce se întâmplă“. Un copil care a fost pus frecvent în această poziţie se va obişnui cu ea şi va protesta când este aşezat pe spate. A învăţat să‑i placă poziţia în şezut pentru că i‑a devenit familiară – nu pentru că îi oferă o vedere mai bună asupra activităţii din jur. De fapt, un copil care nu este capabil să stea singur în şezut s‑ar putea să vadă mult mai puţin decât unul care stă pe spate şi poate să‑şi mişte capul pentru a se uita în jur şi chiar în spate. Acesta din urmă va fi de la bun început mai în siguranţă, deoarece deprinde obiceiul de a fi atent şi a se baza pe sine însuşi.
Poate că se va apropia de vreun obiect ca să‑l cerceteze, dar nu se va târî sau nu se va căţăra pe el până nu se simte pregătit. Și cine poate să ştie mai bine decât el însuşi când este pregătit? Când e pregătit să se mişte, copilul va face asta într‑un mod confortabil pentru el. Va exersa târârea în sus şi‑n jos pe o treaptă, cu încredere şi dezinvoltură, înainte de a se târî pe a doua.
Când motricităţii grosiere a copilului i se permite să se desfăşoare singură, el va dobândi aptitudini care depăşesc găsirea echilibrului, statul în şezut şi mersul. Pe măsură ce descoperă cum să‑şi găsească echilibrul în fiecare poziţie nouă, va învăţa să fie atent şi să se concentreze; va învăţa să rezolve probleme şi să se bazeze pe sine pentru asta. Când i se permite să se mişte într‑un mod natural pentru el, fără a fi ademenit sau îmboldit să facă mai mult decât este capabil, va ajunge să ştie că este acceptat exact aşa cum este şi că nu există nici o presiune de a se mişca mai repede sau de a acţiona într‑un mod pentru care nu este pregătit încă.
Cy a dobândit mai târziu decât mulţi alţi copii anumite abilităţi motorii, dar îi lăsăm tot timpul de care are nevoie, permiţându‑i să înveţe în ritmul lui. Îşi dirijează propriul progres şi îşi dezvoltă propriul proces, aşa că nu doar că avem şansa de a‑l vedea învăţând, ci şi descoperim cum învaţă. Iar el capătă încrederea adusă de fiecare reuşită. Când învăţa să se rostogolească, se întorcea pe o parte şi stătea aşa câteva minute înainte de a se rostogoli înapoi. După câteva săptămâni, a început să se întoarcă pe trei sferturi şi rămânea bucuros în poziţia aceasta, fără a face vreodată o rostogolire completă. Cu câteva luni mai târziu decât alţi copii de vârsta lui, s‑a rostogolit în cele din urmă complet pe burtă. Era remarcabil cât de graţioase îi erau mişcările şi cât de multă plăcere îi făcea această mişcare. Se bucurase pe deplin şi se pregătise pentru fiecare pas al procesului.
A trebuit să‑i oprim pe câţiva prieteni bine intenţionaţi să îl „ajute“ să se rostogolească în prima fază şi a trebuit ne depăşim propria nesiguranţă care ne făcea să‑l comparăm cu alţii. RIE ne ajută să ne concentrăm asupra lui şi să rezistăm pornirii de a face prea mult pentru el, în detrimentul propriilor lui descoperiri şi aventuri.
– Bianca Siegl
Fiecare copil învaţă să se mişte după propriul său program interior. Acest fapt poate avea o importanţă deosebită în cazul unui copil cu dificultăţi sau întârzieri de dezvoltare. Uneori, ajutorul şi intervenţiile unor părinţi bine intenţionaţi împiedică aptitudinea copilului de a dezvolta anumite strategii personale de înfruntare a problemei. În articolul ei despre Molly, un copil cu nevoi speciale, Carol Pinto povesteşte cum fetiţa, care încă nu era capabilă să meargă de‑a buşilea, a învăţat singură să se rostogolească pe o rampă pentru a ieşi din casă1. Dorinţa lui Molly de a ajunge afară era o motivaţie destul de puternică pentru ca ea să caute singură o soluţie. Îngrijitorul ei ar fi putut, cu siguranţă, să o ducă afară, dar astfel ar fi privat‑o de satisfacţia oferită de mişcarea iniţiată de ea însăşi. Magda ne‑a învăţat să remarcăm şi să apreciem ceea ce un copil poate să facă, în loc să observăm ce nu poate face încă.
Una dintre cele mai importante idei preluate de la Magda Gerber este aceea de a nu ne grăbi şi de a le permite copiilor să reacţioneze şi să se dezvolte conform programului lor interior. Copiii cu probleme sau dificultăţi de dezvoltare au nevoie de asta chiar mai mult decât ceilalţi. Asta nu înseamnă că nu le oferim terapia care îi va ajuta să facă faţă sau să depăşească dificultăţile, dar trebuie să avem o atitudine de încredere în procesul interior al copilului. Părinţilor care au un copil cu dificultăţi de dezvoltare le‑au fost afectate încrederea în ei înşişi ca părinţi şi ideea că totul va fi bine dacă îl lasă singur pe copil. De aceea le este greu.
– Ruth Anne Hammond, colaborator RIE
Jenny, o proaspătă mamă, a venit la curs, s‑a aşezat şi şi‑a plasat fetiţa de şapte luni, Ella, în faţa ei, în şezut. Toţi ceilalţi copii încă se târau şi nu erau capabili să se ridice singuri în şezut. Foarte repede, unul dintre ei, Mei, s‑a apropiat de‑a buşilea ca să‑l cerceteze pe acest copil nou şi necunoscut şi a început să o tragă de mânecă. Ella era blocată în această poziţie, incapabilă să se mişte. Mama ei şi‑a dat seama că poziţia era inconfortabilă pentru fetiţă nu doar fizic, ci şi emoţional. Nu putea să se întoarcă sau să se îndepărteze de curioasa Mei, nici să pună mâna pe unul dintre obiectele de joacă fără a risca să se răstoarne. Nu era independentă, deoarece avea nevoie de mama ei să o ţină dreaptă. Pentru Jenny a devenit clar că, susţinând‑o de la spate, nu o ajuta nicidecum pe Ella să dezvolte un sentiment de competenţă şi încredere. Am încurajat‑o pe Jenny să‑şi culce fetiţa pe spate, la început doar pentru câteva minute, pentru a se obişnui cu noua poziţie. La început Ella a protestat, pentru că se obişnuise cu poziţia verticală. Dar, cu ajutorul mamei, care stătea alături şi uneori chiar se întindea lângă ea, Ella a început să petreacă tot mai mult timp pe spate, până când a început să se simtă confortabil şi să fie mulţumită că se afla acolo.
Aşezaţi‑vă copilul pe spate, pe o suprafaţă plană şi fermă, astfel încât să fie liber să se mişte când şi cum alege el. Orice copil sănătos va fi cât se poate de competent în această poziţie, în care corpul îi este complet susţinut de podea sau de suprafaţa de sub el. De asemenea, în această poziţie poate să se relaxeze pe deplin şi să se mişte în altă poziţie când alege el.
La început, mişcările nou‑născutului vor fi sacadate. Va avea picioarele îndoite sau trase înspre abdomen, iar braţele şi mâinile pot să i se mişte brusc încoace şi încolo. Cu trecerea săptămânilor, mişcările îi devin mai line.
Începe să exerseze rostogolirea pe o parte şi găsirea unui echilibru în această poziţie. S‑ar putea să facă asta multe săptămâni înainte de a se rostogoli pe burtă, fie intenţionat, fie surprinzându‑se şi pe el însuşi. Când se rostogoleşte prima oară pe burtă, unul dintre braţe i s‑ar putea bloca sub piept şi se va chinui să‑l scoată. Dacă îi eliberaţi braţul, nu îl ajutaţi să înveţe cum să facă singur lucrul acesta, aşa că abţineţi‑vă şi vedeţi ce poate reuşi singur. Dacă se chinuie un timp, apoi oboseşte sau se supără, puteţi să‑l întoarceţi pe spate sau să‑l luaţi în braţe şi să‑l alinaţi. Cu timpul, va învăţa cum să‑şi scoată braţul de sub el cu uşurinţă şi eficienţă.
Când un adult intervine frecvent ca să rezolve orice problemă, mică sau mare, copilul se poate învăţa repede să aştepte ajutor în loc să găsească singur soluţia, căpătând obiceiul de a renunţa şi de a se baza pe adult pentru orice lucru mărunt. Nu doar că este privat de sentimentul de autosatisfacţie şi de reuşită, dar şi încrederea în sine şi independenţa se pot eroda. Permiţând motricităţii grosiere a copilului să se dezvolte natural, susţineţi dezvoltarea lui fizică şi emoţională. Copilul se va putea relaxa, deoarece nu va fi pus niciodată într‑o poziţie în care nu poate sta singur. Invers, „antrenarea“ lui este nu doar inconfortabilă, dar îi şi transmite mesajul că „nu este suficient ce faci în momentul acesta; vreau să faci mai mult“. Asta se poate întâmpla frecvent în cazul copiilor cu nevoi speciale, cărora, deşi ar avea nevoie de timp suplimentar pentru a exersa şi a perfecţiona o anumită mişcare, adesea li se acordă mult mai puţin.
Permiţându‑i copilului să se dezvolte conform propriului său program, îi transmiteţi că îl acceptaţi aşa cum este pe moment. Poate că va fi nevoie să vă abţineţi de la aplauze şi urale când el face acei primi paşi şovăielnici, dar acordaţi‑i timp. Învăţaţi să‑l apreciaţi pe copil şi să vă bucuraţi de el aşa cum este în momentul respectiv. Lăsaţi‑l pe el să decidă dacă vrea să meargă şi cât de departe. Observaţi cum face primii paşi nesiguri, nu cât de departe ajunge. Când va fi gata să traverseze camera, o va face şi, până să vă daţi seama, va alerga. Atunci s‑ar putea să priviţi în urmă şi să spuneţi: „Pentru ce atâta grabă?“.
Sper că vi s-a părut convingător textul, face parte din cartea Copiii știu cel mai bine, de Deborah Carlisle
Solomon, disponibilă aici: https://edituraunivers.ro/produs/copiii-stiu-cel-mai-bine, 20% reducere cu codul COPIL), 29,5 lei după aplicarea reducerii. Dacă v-a plăcut cartea Nu există copii răi, cu siguranță o să vă placă și asta, ambele autoare sunt discipoli ai Magdei Gerber. Sunt foarte potrivite, ambele cărți, pentru viitori părinți sau pentru părinții de copii de până în trei ani. Aceste cărți vă ajută, cu multe exemple practice, să puneți bazele unei relații cu copilul bazată pe respect și acceptare reciprocă.
Aveți mai jos și cuprinsul cărții, ca să vă faceți o idee despre conținut.
Deborah va sosi la București la jumătatea lunii mai pentru un seminar în cadru restrâns. Abia așteaptă să ne cunoască!
Sursa foto preview: mamă cu bebeluș ținut să meargă via Shutterstock.com
Mii de multumiri pentru acest articol! A venit la momentul oportun si sunt foarte recunoscatoare ca desi aveti copii mari, oferiti informatii pretioase si bine documentate tuturor categoriilor de parinti care va urmaresc!
Apreciez de asemenea ca va pastrati viu harul dat de Dumnezeu si inca il mai impartasiti cu noi desi nu este deloc usor sa tii steagul sus pe timp de vant!
Sper din suflet sa primti inapoi macar jumatate din energia pozitiva cu care ne incarcati de atatea ori!
Imbratisari de la o mamica si puiul ei drag!
super ok, dar am si eu o intrebare
fetita mea are 7 luni si tot incearca sa se puna in fundulet,iar eu cand ii dau sa manance o pun in scaun.e ok sau ce ar trebui facut?
cand copilul pe avea 4 sau 5 luni….l-am invatat sa se dea jos din pat prin tarare. Cazuse din pat si traiam cu groaza ca o va face din nou. a trebuit sa ii arat de 4-5 ori si a invatat. Nu putea sta in fund si nici in picioare ….dar daca ar fi fost sa dea jos din pat cadea in picioare si apoi in fund. Acum realizez ce rau as fi putut sa ii fac. apoi la 7l si jumatate, l-am pus in fundulet ca ora mesei era deja chin deci am inceput pe la 7 luni diversificarea. Mi se parea normal sa stea in fund cand mananca. a stat teapan din prima si a invatat sa se dea jos din aceasta pozitie dar niciodata sa se ridice. Apoi statea in fund cu orele dar nu pornea de-abusilea, gen o luna, si fiidca ii placea ceasul tatalui I l-am pus la 3 metri in fata pejos. Domane ce caraghios dar nu s-a mai oprit din mers. la 10 luni fara o saptamana pasea singur. Evolutia a fost rapida. Cateodata e bine sa intervenim, cateodata nu. Lumea nu o sa stie niciodaa cat rau ii poti face copilului sau cat bine cand intervii in dezvoltarea lui.
Si eu am aceeasi nedumerire, primul copil a reusit singur sa stea in fund la 7 luni jumate, de la 6 luni cand am inceput sa-i diversific mancarea am incercat sa o pun in fund, dar mi-am dat seama ca nu putea intr-o pozitie la care nu ajunsese singura. Lapte nu mai aveam asa mult ca sa aman diversificarea si ea era oricum destul de slabuta, asa ca ii dadeam piureurile de fructe, iaurt, branzica pe burta. Am primit o gramada de critici din partea rudelor, dar nu am avut alta solutie zic eu, fiindca in fund nu statea deloc, nu mai vorbesc sa manance. Acum cu baiatul care are 5 luni nu stiu cum o sa procedez, nici el nu cred ca o sa ajunga sa stea singur in fund, dar macar el este mai grasut, dar iarasi o sa vina presiunea ca de la 6 luni ar trebui sa manance si alceva. Oricum el este pofticios, daca ne vede ca mancam se uita si se vede ca ar vrea.. Un aspect important zic eu, ca fetita chiar daca manca pe burta nu mi-a vomat sau sa se inece niciodata, dar putin aiurea pozitia, recunosc.
Ador acest articol.sunt atat de multe mame de forteaza copilasi sa mearga, sa manance, sa faca diferite chestii pe care le face alt copil la aceeasi varsta sau nu.
Mi-ar placea ca mai multe mame sa citeasca asta si sa inteleaga ca fiecare avem ritmul nostru si nu este in regula sa facem ce face si vecinul.
Atât de multe mame…Nu zic nu, or fi, dar garantez că în București, cel puțin, sunt atât de mulți doctori care la consultul unui copil mic sunt atât de avântați să vadă: se încadrează copilul în statistici au ba?! Și dacă nu, tu ești o mamă neinteresată și nepricepută, iar el nedezvoltat corespunzător. Nu stă în picioare la 9 luni? La investigații cu el, nu contează că e foarte grăsuț, e ceva in neregulă cu el și cu tine că l-ai lăsat până acum și : nu l-ai pus în fund de la un anumit număr de luni, în picioare de la un anumit număr de luni etc. Am pățit la privat de renume cu 3 pediatrii și la stat o dată.
Așa că mie mi-ar plăcea ca și doctorii să citească …
Pai, stai putin, tu pana la urma pentru ce duci copilul la consultatie? Ce altceva poate urmari medicul la un bebeluș decât dacă se încadrează în linii mari in niște standarde, greutate, înălțime, tonus, reflexe, abilități motorii etc. Tu vrei sa te asiguri ca este bine iar dr. ca sa fie precaut încearcă sa elimine orice ipoteza, dar tu nu ești multumita, tu știi mai bine decât cei 3 pediatri de la o clinica cu renume. Ei au făcut facultate rezidențiate și specializări, dar tu ai citit niște articole de perănting și ar fi bine sa le vadă și ei. ?
Daca in facultate au învățat să îmi pun copilul intre perne, să îi faca investigații la cap că nu stă in picioare la 9 luni și nu ” da semne ” că vrea să meargă, să îl momesc cu jucării să meargă , na, cam nasol, înseamnă că și bunicii au mers la facultate. Refuz sa cred că ai citit comentariul meu anterior ,altfel nu vad cum de ai putea sa fii atât de acida.
Uite că n-am fost pus intre perne la 5 luni și a stat singur la timpul lui, n-a stat în picioare la 7 luni , ci la 7 luni și jumătate și a fost ok, a mers la 1 an fără 1 zi și nu a mai avut nimic la cap. A fost urmărit de asemenea și de un pediatru care probabil și-a făcut specializarea pe blog și mi-a spus sa stau liniștită că șablonul e orientativ și nu se trimite un copil la astfel de investigații doar din asemenea speculații.
Daca te interesa musai cum a decurs consultul îți povesteam ca să vezi că s-a exagerat , dar tonul tău mă face să cred că aș scrie degeaba.
Mersi pentru grijă totuși! Numai bine!
Ai scris ca nu sta în picioare la 9 luni și ti-a recomandat investigații. În al doilea comentariu scrii 7… in fine. Evident ca nu de grija am scris și ca ma doare undeva, am scris de nervi ca vad aici numai comentarii de genul m-am îngrijorat ca copilul nu merge/sta în fund etc, l-am dus la doctor, el mi-a recomandat ceva iar eu am hotărât sa nu fac ce mi-a recomandat.
Eu nu am auzit de la nici un doctor recomandari cu perne sau cu momit, dar stimulare ușoară sunt sigura ca nu i-a făcut rău, ridicat de jos în fund, flexarea picioarelor, masajul tălpilor spre exterior etc. Investigații la cap – dacă te referi la ecografia transfrontaliera e ceva de rutina.
A, și poate nu ar fi rău de menționat ca deborah solomon, autoarea cărții asteia nu e medic, nici pediatru nici de alt fel, deci nu înțeleg de ce o numim aici specialist
La 9 luni a fost faza trăită , scriu de pe telefon și am greșit. Nu-mi cer scuze, că dacă tot te doare undeva zic să-nu ți fac durerea și mai mare. Eh, nici eu nu am mai auzit de perne, momit ,forțat pielea penisului etc de atunci. Nici nu respect litera vreunui autor de cărți , dar nici pe a unui doctor căci ei nu sunt Dumnezei. Am datoria față de copilul meu sa cer păreri de la alti doctori și să-mi observ și fiul.
Eu am avut dilemele astea cu copilul meu. Are acum aproape 3 ani, dar cand avea cateva luni am tot fost la kineto sa vedem what’s wrong. Prima doamna a incercat vreo 3 sedinte sa-l intoarca, maseze, whatnot, zicand ca nu are musculatura dezvoltata si trebuie stimulat. Am incercat, dar urletele erau too much for me. Am schimbat-o pe doamna, am chemat o fata acasa (tot kineto), tanara, sa se joace. Tot ce insemna stimulare pe el il enerva, iar eu n-am vrut sa platesc doar pentru joaca. Am mai chemat un baiat (three times’ a charm) si mi-a recunoscut ca n-are sens sa-l chinui. Ulterior l-a mai vazut o doc batrana ortopeda care mi-a recomandat talonete, dar nu am simtit-o.. asa ca am refuzat sa-i iau.
Cochetasem in timp cu piscina, nu ne-am permis-o asa ca am lasat pentru cand va creste..
A stat in fund la 7 luni si.. a mers de-a busilea la 1 an, in picioare la 1a8l. Fte frustrant pt noi, parintii.. multa presiune din partea familiei, dar am incercat s-o dam pe glume si sa il facem sa se simta acceptat. Mi-e fte greu sa nu compar cu ceilalti copii, sa raspund la comentarii si rautati mici de la alti parinti, dar am incercat sa il las in ritmul lui, punand in fata „comoditatea” mea, ca nu vreau sa-mi rup spatele tinandu-l de manute sa mearga, ca asa e el mai gras (ca mine :)) – avea 10 kg la 10 luni.. alaptat exclusiv si autodiversificat), ca stie el ce-are de facut, ca parintii/bunicii lui au mers/vorbit mai tarziu, etc. E tare greu sa fii in partea cealalta a statisticii, cand lumea te acuza ca nu te ocupi de el cum trebuie pentru ca nu-l duci sa-l vada doctori/specialisti, ci ai incredere in simtul tau de parinte, in doc de fam si in pediatra :)) si, credeti-ma, ii suflu in fund destul de mult copilului, l-au vz o gramada de doctori, eu sunt mai ipohondra de fel! Acum e la montessori-ul local, am zis ca va fi un mediu in care sa I se respecte stilul mai putin repezit si introvertit.. nu-i pun etichete, il observ.. si il accept asa cum e. Ori si la gradi se merge mult pe „hai sa-l stimulezi”.. pe deoparte sunt de acord sa-i acord cat mai multe optiuni din care sa-si aleaga (de sport, de timp liber, de activitati), dar mi se pare ca se pune o presiune artificiala pe el.. si pe mine.. sa se incadreze in niste norme prestabilite. Si ma doare! Si ma enerveaza! Si le cam intorc, dar.. parca nu-i suficient, nu-s suficient de indarjita cat sa tai macaroana oricui nu-si vede de treaba proprie si-si baga nasul in oala mea..
Tea, cât zbucium! Te îmbrățișez și dacă ai nevoie să te descarci cuiva fără să fii judecată sau pusă sub presiune, dă-mi un semn. M-a zguduit mesajul tău.
Si eu am renuntat la kineto cand avea 9 luni dupa 3 sedinte, ca nu mai suportam plansul fara oprire timp de 45 de minute. Acum, cand are 4 ani imi pare rau ca nu am renuntat dupa prima sedinta!!! Am vazut si eu ca fiecare are propriul ritm de dezvoltare…Si stiu exact ce spui cu presiunea celor din jur…
Din cate stiu, este bine sa fie pusi pe burta in primele luni, ii ajuta sa isi tina capul mai bine si scade riscul de hermie ombilicala.
Toate animalele isi invata puii cum sa faca asta sau aialalta, e ceva instinctiv. Nu am stat sa rostogolesc copilul sau sa il proptesc ca pe popandau, dar cand a inceput sa isi tina binisor capul il distra sa se agate de degetele mele si sa il ridic in fundulet pentru cateva secunde si apoi inapoi, iar dupa ce a inceput sa se traga singur in picioare ii placea sa se tina de mainile sau de pantalonii mei si sa faca cativa pasi. Nu e vorba de fortat sa atinga vreun milestone, e mai mult un „ia uite ce poti sa faci”
?
Interesant articol, dar eu nu cred că este vorba de competitivitate atunci când părinții se așteaptă la achizițiile bebelusului ci mai degrabă le vor binele, vor sa știe că și copilul lor este sănătos ca și ceilalți. Este foarte greu să fii în urmă cu anumite etape și să nu te gândești la ce e mai rău. Medicii iar nu sunt o mare încurajare pentru că ei zic „da, copilul la 6luni trebuie neapărat să stea în fund” și chestii de genul. Familia iar „pai tot pe spate??? Ia pune-l acolo între perne să vadă și el ceva.” Susținere zero informații sunt multe într-adevăr dar toate se bat cap in cap și uite așa nici nu știi ce e bine să faci. Am trecut prin toate astea pt că și al meu copil tot așa greu s-a mobilizat și clar nu vreau să îl forțez dar e foarte greu să îl văd că stagnează și nu pentru că copilul vecinului este mai precoce ci pentru că vreau să îl știu bine și nu știu cum să îl ajut. Nu știu ce atitudine să adopt și acest lucru mă macină seară de seară.
Corect.
Este natural lași copiii să se miște în ritmul lor, natural este însă și să îi stimulezi, fără să îi fortezi. Purtatul în sistem ergonomic, pusul pe burtica, stimulatul cu jucării sau sunete să se târăsca, ținutul de manute ca să se ridice de la mijloc, când se cer ei cred că sunt perfect ok. Este un „dans” părinte-copil, foarte delicat, și cere multă răbdare. Văd că în articol nu se insistă pe asta, dar reperele date de medici informați ar trebui totusi luate în considerare, poate în unele cazuri sunt probleme neurologice sau motrice care nu trebuiesc ignorate. Chiar ar fi interesant un articol de follow up pe tema asta, mulți părinți sunt în ceață .
Ce frumos ai zis, „un dans parinte-copil”. Sunt de aceeasi parere.
Baietelul meu nu statea in fund pe la 6-7 luni, si pediatrul mi-a recomandat kinetoterapie. In loc sa arunc banij pe fereastra (e scump) si sa chinui copilul am preferat sa creez copilului spatiu de miscare in casa ca sa isi dezvolte muschii. In scurta vreme a avansat dpdv motric, pt ca toata ziua voia sa cerceteze prin casa si se tara de colo colo.
[…] Cartea va fi disponibilă la lansare la un preț special, alături de celelalte cărți din colecția Educație cu blândețe. Cartea este ideală pentru viitorii părinții și pentru părinții de copii mici, oferă multe sfaturi practice pentru un start bun și o relație cu bebelușul bazată pe respect și acceptare încă din primele ore împreună. Un fragment din carte am publicat în acest articol. […]
Suna super tot ce am citit. Avem un băiețel ft activ de 1 an 8luni care merge și aleargă singur, dar recunosc că îl mai țin de mână sau de glugă sau de bluza in special pe teren accidentat. Dr pediatru mi-a recomandat sa nu îl mai țin, dar recunosc că mi-e frica. Ce sa fac? Mulțumesc!
Ideal ar fi sa il tii de mana, ca sa fie constient de prezenta ta, altfel nici nu va sti ce-l salveaza. 🙂 Dar nu e dramatic daca-l mai apuci de haine din cand in cand, in lipsa de alte variante. 🙂
Buna fetelor,
Ma aflu si eu intr-o situatie apasatore.
Iris are 10 luni si jumatate si 10 kg. F activa, o simt ca incepe sa inteleaga cat de cat ce ii spun, da din maini, picioare insa NU se ridica singura in fundulet.
Sta daca o pun eu. De mica a refuzat sa stea pe burtica, o tineam fortat, se roatogolese dar nu ii place, nu merge deabusilea.
Va spun ca am inceput sa plang seara dupa ce se culca pt ca simt ca pe partea motorie evolueaza f greu.
Daca ii dau mana, se ridica tinandu-se de ea ( cam 70% cu forta proprie).
Ce parere aveti? Mai este cineva un situatia asta?
Va multumesc!
Salut,
Ai putea incerca cateva sedinte de kinetoterapie pentru ea, cred ca o vor ajuta mult.
Multumesc pt sfat ! ??